Primul cuvânt, din răspunsul lui Dumnezeu, reprezintă rostirea numelui adevărat al Luceafărului: Hyperion. Sau poate că Dumnezeu îi schimbă numele, așa cum a făcut de multe ori în istorie cu Sfinții Săi.

În privința acestui nume, s-au făcut multe speculații în măsură să justifice un posibil apel aprofundat la mitologia greacă, din partea poetului, dar nu ader la aceste interpretări.

Pentru mine, Hyperion este ceea ce spune etimologia cuvântului că este (hyper-eon) și ceea ce însuși poetul a afirmat într-o poezie de tinerețe, adică: cel ce „trece peste nemărginirea timpului” (Numai poetul)[1].

Numele reafirmă ceea ce susține toată balada sau Legenda Luceafărului (titlu sub care poetul a citit-o mai întâi la Junimea): condiția eternă/ nemuritoare a geniului poetic.

Răspunsul lui Dumnezeu este lung și deloc simplu, deși pare (ca întreg poemul, de altfel):

– „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

Discursul pedagogic al lui Dumnezeu – al lui Hristos, mai precis (după cum am arătat mai devreme) – insistă pe două aspecte contradictorii care sunt împletite în versurile de mai sus: caracterul muritor și van al existențelor umane care se derulează la întâmplare, la voia destinului sau a norocului ori sub imperiul unor „deșerte idealuri” (pe care poetul le-a descris pe îndelete în Scrisoarea I) versus nemurirea celor care se ridică mai presus de acest vârtej existențial.

Aflăm că Hyperion răsare „c-o-ntreagă lume” din genuni.

Răsărirea lui – este luceafărul de seară – înseamnă aducere aminte, de fiecare dată, de geneza lumii, de naștrea ei din genuni (din ape): „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte [umană] s-o priceapă” (Scrisoarea I).

Am arătat altădată că prăpastie și genune, în psalmii lui Dosoftei, înseamnă adânc de apă, fiind, așadar, sinonim cu noian de ape (noian era un termen utilizat în poezie de Budai-Deleanu și de Asachi).

Și credem că această secvență corespunde cu ceea ce scrie în aceste versete:

„În început Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Iar pământul era nevăzut [fiind sub ape] și fără formă și întuneric era deasupra abisului [adâncului de ape]. Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 1-2, LXX)[2].

Am văzut că, în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, creația aștrilor, de către Dumnezeu, ocupă un loc poetic important, chiar dacă lumina a fost creată în ziua întâi, iar aștrii abia în ziua a patra (ca să fie vase purtătoare ale luminii dintâi).

Totuși, aștrii (soarele, luna și stelele) sunt, la Dosoftei, cei care dau zare lumii, care deschid orizontul cosmic.

Pentru Eminescu, răsărirea lunii, a luceferilor/ a stelelor reprezintă momentul de supremă meditație și emoție, în care contemplă cu mintea geneza lumii.

De aceea Hyperion-Luceafărul „din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume”.

Ioana Em. Petrescu a făcut această corelație ideatică între înserare și geneză:

„Seara eminesciană (ceas al tainei) este […] un timp al izvorârii, când stelele nasc umezi pe bolta senină (Sara pe deal) […] Timp sacru, înserarea eminesciană e o perpetuă reeditare a genezei (s. n.)”[3].

Am putea fi întru totul de acord cu exprimarea aceasta, numai că autoarea înțelege reeditarea în sensul filosofiei kantiene, ca o continuă renaștere a lumilor.

Spre deosebire de cele susținute de Ioana Petrescu, noi considerăm că înserarea eminesciană este un moment anamnetic și nu o „perpetuă reeditare a genezei” care să-i fi fost indicată lui Eminescu de filosofia lui Kant.

Chiar terminologia poetică eminesciană, ortodoxă și teologic-liturgică (inclusiv acel ceas al tainei), ne dezvăluie că înserările din poemele lui Eminescu sunt icoane ale genezei lumii și nu ilustrează filosofia renașterilor succesive ale universului.

Reamintesc ceea ce afirmam altădată:

„Pe de altă parte, după cum remarca Ioana Em. Petrescu (Eminescu. Modele cosmologice şi viziuni poetice), izvorârea cosmică a lunii şi a stelelor, în opera eminesciană, se petrece la ceasul înserării – O, ceas al tainei, asfinţit de seară (Trecut-au anii) – şi reprezintă o reeditare perpetuă a genezei şi o izvodire a lumilor din lumină [în sensul că ilustrează, în fiecare seară, un tablou/ o icoană a ei].

Ceasul înserării, în Ortodoxie, are multiple semnificaţii. Seara este timpul începutului lumii („Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi” – Fac. 1, 5), timpul când Protopărinţii Adam şi Eva au căzut din Rai (Fac. 3, 8), şi timpul când Hristos a murit pe Cruce şi a rezidit întru Sine umanitatea, reînnoind întreaga Sa creaţie. La ceasul înserării se cântă „Lumină lină”, imn în care este lăudat Hristos ca Cel ce este Lumina lină a slavei Tatălui şi Creatorul a toate.

Aceeaşi „Lumină lină” pe care, cu puţină vreme înainte de moarte, Eminescu şi-a arătat dorinţa de a o asculta în fiecare seară, dacă va fi înmormântat lângă o mănăstire la marginea mării – după unele mărturii.

Putem spune aşadar că Eminescu a simţit înserarea ca fiind ceasul prielnic în care se fac vizibile [ochiului contemplativ] temeliile lumii, adâncul de lumină şi de raţionalitate al creaţiei, zidite după chipul Logosului-Lumină, al Cuvântului-Gând [care a creat lumea]”[4].

De aceea Hyperion (luceafărul de seară) este cel ce „din genuni/ Răsai c-o-ntragă lume”. Semnificațiile răsăririi de stele și ale înserării tainice le-a reținut Eminescu de la Dosoftei și din cultul și teologia ortodoxă.

Și Hyperion aude această mustrare: „Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume”.

Din Sfânta Scriptură cunoaștem că Dumnezeu face semne și minuni ca răspuns la rugăciunile oamenilor sfinți sau atunci când proniază viața oamenilor (spre exemplu, atunci când îl trimite pe Sfântul Moise în fața lui faraon pentru a-l convinge să elibereze poporul lui Israel din robie).

În Viețile Sfinților se întâmplă minuni sau ei fac semne și minuni pentru a se întări în credință sau pentru a-i încredința pe alții de existența, de mila și de dreptatea lui Dumnezeu. Însă există și cereri care nu sunt după voia lui Dumnezeu[5] (am utilizat Biblia 1988, care, în aceste exemple, e foarte aproape de expresivitatea celei din 1688):

„Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul” (Mt. 12, 39).

„Şi apropiindu-se fariseii şi saducheii şi ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer. Iar El, răspunzând, le-a zis: Când se face seară, ziceţi: «Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu». Iar dimineaţa ziceţi: «Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât». Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. Şi lăsându-i, a plecat” (Mt. 16, 1-4).

„Şi au ieşit fariseii şi se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Şi Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam” (Mc. 8, 11-12).

„Iar îngrămădindu-se mulţimile, El a început a zice: Neamul acesta este un neam viclean; cere semn dar semn nu i se va da decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona un semn pentru niniviteni aşa va fi şi Fiul Omului semn pentru acest neam” (Lc. 11, 29-30).

Pe Hyperion, Dumnezeu îl ceartă pentru că cere semne și minuni care vin în contradicție nu cu puterea Sa, ci cu voința Sa. Pentru că nu este dorința Lui ca el să renunțe la cele nemuritoare pentru cele deșarte.

Și toată pledoaria care urmează vizează tocmai scoaterea în evidență a deșertăciunilor (o temă fundamentală a literaturii române vechi și care este pusă în relief de primele opere poetice, în sens modern, ale perioadei literare vechi: Psaltirea în versuri a lui Dosoftei și Viiața lumii a lui Miron Costin).

Existența umană este supusă trecerii timpului și morții, e caracterizată de succesiunea de generații prin care, spre disperarea poetului, se repetă aceeași experiență a zădărniciei umane, aceleași patimi și erori:

„Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deșerte idealuri – /…/ Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte /…/ Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”.

Aș vrea să atrag atenția asupra faptului că poetul se exprimă destul de clar: „Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni”. Și: „Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște [alții].

Eminescu nu spune niciodată: mor spre a renaște. Deși nimic nu l-ar fi împiedicat.

Nu considerăm, prin urmare, că aici poate fi vorba de transmigrația sufletului sau metempsihoză. La fel, nu este vorba despre renașterea ciclică a universului, în versurile următoare:

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

În opinia noastră, Eminescu exprimă o filosofie ortodoxă, pe care o enunța și Dimitrie Cantemir:

„Socotește dară că după viiață moartea aliargă, căci precum Apostolul mărturisește: «Nemernici [străini/ trecători] sântem pre pământ» (Evrei gl. 11, sh. 13; Filip. gl. 3, sh. 20; Petru, Cartea 1 [Epistola I] gl. 2, sh. 11. […]

Pentru că au Eclisiastul cunoscut și dzice: «Ce iaste cela ce-au fost? Acela ce iaste să fie. Ce iaste acela ce s-au făcut? Iaste cela ce-i să să facă» (gl. 1, sh. 9)”[6].

În Biblia 1688:  „Ce e cea ce fu? Ceaea ce va să fie. Și ce e cea ce s-au făcut? Aceasta ce va să să facă” (Eccl. 1, 9).

Filosofia lui Cantemir și a Ecclesiastului este cea la care face apel și Eminescu: „Ce este viitorul? Trecutul cel întors/ E șirul cel de patimi cel pururea retors” (Ca o făclie…); „Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe/ Vede-n capăt începutul/ Cine știe să le-nvețe/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate” (Glossă).

Căci „nu este nimic nou sub soare” (Eccl. 1, 9, LXX).

Iar „Luceafărul exprimă alegoric ceea ce Glossa rostește gnomic”[7].

Luceafărul: „Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăși soare”.

Glossa: „În zădar un soare pare/ A pieri în noaptea spumii,/ Tot atunci el și răsare/ Pe o altă față-a lumii”[8].

Luceafărul (variantă)[9]: „Dacă tăria s-ar negri/ De vijelii rebele/ Și dacă stelele-ar peri/ S-ar naște iarăși stele. /…/ Să cază lumile-n genuni/ Ca frunze reci pe vânturi/ Pământuri piară-n stricăciuni/ S-ar naște iar pământuri // Și când vezi soarele asfințit/ Că intră roșu-n apă/ Pe alt pământ a răsărit/ Și ziua o să-nceapă”.

Iar

Glossa revelează, într-o retorică identică celei a Părintelui din Luceafărul, atașamentul poetului, în mod esențial, față de valorile eternității, de etica stabilității și a nemuririi.

Vremea stă și trece, concomitent: «În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare./ Peste-un an revin în stoluri/ Păsări ce se-ntind să plece,/ Între-a vieții două poluri [nașterea și moartea]/ Totul stă și totul trece»[10][11].

Din nou, filosofia este preluată de la același Cantemir, pentru care omul stă

precum sfera [stă fixă] între doaă poluri, așe el între doaă țenchiuri, între naștere și între moarte, cu nepărăsite [neîncetate] clătiri, mutări și griji, iaste suppus”[12].

Afirmând că „Dacă tăria s-ar negri/ De vijelii rebele/ Și dacă stelele-ar peri/ S-ar naște iarăși stele. /…/ Să cază lumile-n genuni/ Ca frunze reci pe vânturi/ Pământuri piară-n stricăciuni/S-ar naște iar pământuri” sau „piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni”, Dumnezeu nu spune că toate aceste lucruri se și întâmplă astfel în univers, ci că puterea Sa creatoare este neîncetată, în vreme ce tot ceea ce este creat din nimic și este trecător, atârnă de raza vieții care vine de la El: „precum pulberea se joacă în imperiul unei raze” (Scrisoarea I); „Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne/ Repaosă în raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie).

Dacă El Și-ar retrage raza, lumea nu ar mai avea suport existențial și ar pieri. Însă Dumnezeu ar putea oricând crea alte lumi.

Aceasta este o afirmație dogmatică a teologiei ortodoxe, pe care, în urma Sfinților Părinți, o expune și Sfântul Antim Ivireanul:

„Dumnezeu însă, carele numai cu un cuvânt au făcut şi au zidit toate lucrurile cele văzute şi nevăzute, poate cu adevărat, cu a Lui preaputernicie, să facă stele mai luminoase decât acestea ce strălucesc pre ceriu şi lună mai iscusită decât aceasta ce ne povăţuiaşte noaptea şi soare mai strălucitoriu şi mai luminat decât acesta, carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini şi ceriuri mai mari şi mai largi în rotocolime şi pasări mai cu dulce glasuri şi flori mai cu multe mirosuri şi copaci mai nalţi şi mai roditori şi vânturi mai sănătoase şi văzduhuri mai de folos şi hiară mai multe la număr şi mai de multe feliuri şi mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime şi în meşterşug mai minunate…”[13].

Ceea ce afirmă Hristos Dumnezeu în învățătura pe care i-o transmite Luceafărului-Hyperion, în parabola lui Eminescu, este puterea Sa de creație infinită, a Celui care a zidit cerul cu stele și pământul cu marea și pe toți oamenii, dar Care ar putea să le și nimicească, dacă ar dori. Ceea ce nu se întâmplă.

Însă Eminescu surprinde în aceste versuri diferența colosală, inexprimabilă, incomensurabilă care există între ceea ce este Dumnezeu din veșnicie, Creatorul tuturor lucrurilor, și ceea ce este creatura Sa, oricare ar fi ea, dar cu atât mai mult cea materială și muritoare.

Diferența între etern și muritor…

Poetul ne transmite aceste lucruri sub forma lecției pe care i-o predă Dumnezeu lui Hyperion.

O strofă din această pedagogie,

Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri

Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

ne trimite cu gândul la o altă poezie. Ne gândim, desigur, la poemul Dintre sute de catarge, cu al său binecunoscut refren: Vânturile, valurile /…/ Valurile, vânturile”. Poem pe care l-am comentat integral altădată[14].

De asemenea, despre stele cu noroc și despre stele…fără noroc am mai discutat[15].


[1] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Numai_poetul.

[2] Traducerea aparține Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[3] Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, ediție îngrijită și prefațată de Irina Petraș, Ed. Paralela 45, 2005, p. 43-44.

[4] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 417.

A se vedea, în continuare, p. 417-420.

[5] Am scris și aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/29/nu-cere-semne-si-minuni/.

[6] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, ediție critică de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, 1990, p. 87.

[7] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, București, 1984, p. 122.

[8] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, p. 109-110.

[9] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 383.

[10] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, p. 111.

[11] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 373.

[12] Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 104.

[13] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19.

[14] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[15] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/28/omul-cu-stea-si-omul-cu-noroc/.

Did you like this? Share it: