Despre deșertăciunea celor lumești și omenești amintesc cu prisosință cărțile românești vechi. În poezie, autorul Luceafărului cunoștea experiența duhovnicească transmisă de Dosoftei și Miron Costin (despre care am mai vorbit[1]):

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț[i] mi-i statul nice de o samă.
Omul, cât de-a hirea, este o nemică.

De vreme ce trece ca o umbră rară,

Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne. /…/

Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă. /…/
Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.

(Ps. 38, 15-46)

Nu-ntoarce, Doamne, pre omul
Să-l cuprinză-n jele somnul,
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.

De i-ar fi viața de lungă
’Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă,
Naintea Ta este scurtă
Ca cea zî de ieri trecută
. /…/

Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare,

A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă. /…/

Și de svânta Ta lumină
Veacul nostru ne-nstrăină.

Zâlele noastre le neacă
Urgia Ta și le sacă.

A[n]ii ni să trec cu grabă,
Ca o painjină slabă. /…/

Această lume deșartă
Ne-mblânzește și ne ceartă
Cu primejde și cu boale,
Pre toț oamenii potoale.

Nime n-a scăpa să iasă
Din urgia ei cea deasă
(Ps. 89, 9-46)

Că-m trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată…

(Ps. 101, 13-16)

(Dosoftei, Psaltirea în versuri)

*

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; /…/
Fum și umbră sunt toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor supt cer trecătoriu.

Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?

Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sunt eu și nu om”, tot acela strigă…[etc].

(Miron Costin, Viiața lumii)

Eminescu nu se detașează de această concepție asupra nimicniciei umane.

Ceea ce subliniază el, însă, atât în pedagogia Părintelui ceresc din Luceafărul, cât și în Glossă, este repetiția în toată istoria a erorilor și a ororilor umane, învârtirea în jurul soarelui a acelorași vanități omenești, în condițiile în care omul știe foarte bine că nu moștenește pământul și că nimic din acest univers material nu este etern, ci toate sunt pieritoare.

Eminescu accentuează foarte mult sentimentul de déjà vu al periplului de generații umane („Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni” (Luceafărul); „Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată” (Scrisoarea I)), caracterul caleidoscopic, teatral, al pasiunilor omenești (subliniat de Glossă: „Și de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă și tristă;/ Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă”).

Lumea aceasta deșartă se învârte, comportându-se instinctual, într-un univers care el însuși se mișcă mecanic, după legi prestabilite de Dumnezeu, neschimbate.

Poetul stabilește o corelație între mecanica patimilor umane și legea instinctului sau a mișcărilor cosmice iraționale.

Astfel, valuri trec după valuri, soarele răsare și apune zilnic, păsările pleacă și se întorc periodic…totul în univers este flux și reflux, mișcare orbitală, „migrație eternă [perpetuă, fără a fi eternă în adevăratul sens al cuvântului] (Memento mori).

Eminescu admiră unicitatea, lucrurile unice (precum este geneza lumii) sau oamenii unici și în niciun caz fenomenele repetitive sau oamenii care se complac într-o existență lipsită de aspirația spre Absolut, „la același șir de patimi deopotrivă fiind robi” (Scrisoarea I), în toată istoria, fără să se plictisească vreodată de a-și explora patimile și de a-și expune prostiile drept mari izbânde ale înțelepciunii lor. Ei nu văd că existența lor pe pământ e limitată, „că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată” (Scrisoarea I).

Repetiția mecanică, irațională, instinctualitatea și părerea vană îi repugnă poetului, mai ales când e vorba de repetiția nemerniciilor omenești: „Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte;/ Teamă n-ai /…/ Ce e val ca valul trece” (Glossă).

Despre toate acestea îi predică Dumnezeu lui Hyperion, cuprinzându-le într-o retorică succintă dar convingătoare. Pentru că, pe scurt, a renunța la chemarea lui Dumnezeu, la darul Lui și a vrea să fii ca toți oamenii, pentru o fericire pământească de scurtă durată, înseamnă a accepta să intri în vârtejul amețitor și fără sens al patimilor telurice – de aceea, când Luceafărul cădea din demnitatea sa, „apa undea-au fost căzut/ În cercuri se rotește” sau „ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere”.

În Glossă:

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Fericirea pământească „din moartea ei se naște/ Și o clipă ține poate”.

Însă faptul că toată această învățătură, în Luceafărul, aparține Părintelui ceresc, Izvorului de vieți și Dătătorului de moarte, ar fi trebuit să pună pe gânduri exegeza noastră literară. Pentru că aceasta înseamnă că aveam de-a face nu cu o morală umană, ci cu o învățătură revelată.

Cu alte cuvinte, exegeza noastră ar fi trebuit să implice mai puțin în discuție filosofia greacă și ataraxia stoică (chiar și Bușulenga greșește atunci când numește Glossa „mic manual de înțelepciune stoică”[2]).

Opinia noastră este aceea că, deși acceptăm că poemul este o alegorie, această pedagogie nu este doar atribuită de poet lui Dumnezeu, ci ea reprezintă filosofia pe care Eminescu și-a format-o în timp, fundamentând-o pe Revelația Lui, care este Tradiția ortodoxă și Sfânta Scriptură, pe comentariile teologice și manualele isihaste care aprofundează practic învățătura dumnezeiască din Scriptură.

Toată didactica isihastă insistă pe contemplarea înțelesurilor lumii fără a te implica pătimaș în lucrurile ei. Dorința de mărire, patima concupiscenței, încredea în sine și într-un ideal oarecare, uman/ teluric, pe care ți l-ai stabilit, acestea și multe alte patimi sunt combătute în cărțile Ortodoxiei, cerându-se credinciosului să moară sufletește și duhovnicește pentru lume și să trăiască pentru viața veșnică cu Dumnezeu.

E posibil ca unii, privind superficial, să vadă aici întrepătrunderi cu filosofia antică stoică, dar cele două învățături pornesc de la rațiuni și urmăresc scopuri cu totul diferite. De asemenea, cine este interesat, poate urmări viața și practica ascetică la filosofii greci și la nevoitorii creștin-ortodocși, în paralel, și va observa diferențe colosale.

Eminescu însuși nu era străin de practica ascetică: știm că obișnuia să postească miercurea și vinerea, undeva vorbește despre rugăciunea inimii și de urmări directe („Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimii noastre, de putem suporta durerea”[3]), amintește el însuși despre vise și vedenii, după cum am pomenit mai sus (în poemele Răsai asupra mea și Înger de pază).

În ce ne privește, avem convingerea că Eminescu a fost influențat în mod fundamental de cărțile românești vechi – multe dintre ele având conținut isihast-filocalic sau moral-ortodox – care au stat la baza formației sale intelectuale.

Celelalte filosofii le-a cunoscut Eminescu mai târziu și le-a asimilat organic în patrimoniul său spiritual lăuntric, fără ca ele să aibă rolul de suprapuneri care să nege sau să facă uitată temelia cugetărilor sale.


[1] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/16/ce-este-omul/.

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu. Viața, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 287.

Deși nu se menționează acest lucru, cartea este o reeditare, apărând mai întâi în vol. Eminescu. Viață, creație, cultură, Ed. Eminescu, 1989 (volum ce reunește, pe lângă biografia poetului, cele două cărți anterioare, ale autoarei, despre Eminescu), apoi cu titlul Eminescu. Viața la Ed. Elion, București, 2000. În ediția din 2009 are în plus doar un articol final al autoarei (11 p.), care se numește Eminescu între credință și cunoaștere.

[3] Mihai Eminescu, Opere, XV, ed. Perpessicius, p. 348.

Spuneam altădată: „O asemenea afirmaţie nu o poate face sau nu poate să stârnească interesul decât celui care practică sau a practicat exerciţii ascetice isihaste, mai precis, cel care are experienţă în legătură cu efectele pe care le produce rugăciunea neîncetată, rugăciunea inimii, care, în primă fază, solicită foarte mult şi oboseşte miocardul, pentru ca, ulterior, rugăciunea să intre în ritmul inimii şi aceasta să capete o forţă şi o rezistenţă mai mare, atât fizic, cât şi spiritual. Gimnastica aceasta isihastă reprezintă un detaliu ignorat cu desăvârşire de cei care nu au experienţă practică”, cf. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 39, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/.

Did you like this? Share it: