Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 11 decembrie 2014

Predică despre cum ne raportăm la neputințe [2014]

Iubiții mei,

viața duhovnicească începe de la neputință…și se termină în neputință! Ea începe cu simțirea profundă a faptului că nu putem să facem nimic fără Dumnezeu și se sfârșește în simțirea slavei lui Dumnezeu, care e cu neputință de cuprins.

La început simțim că nu putem să înaintăm fără El, dar când slava Lui ni se arată…simțim că ea e mai mare decât orice greutate ne-am închipui noi. Pentru că slava Lui e plină de curăție și de sfințenie și ea ne cere să fim foarte sfinți pentru a o vedea…pentru a o păstra…

cer nouÎnsă acest loc scriptural vorbește și despre ceea ce se petrece cu orice om înduhovnicit în parte: se umple de slava Lui pe deplin. Pentru că suntem ca un pământ pe care mâna lui Dumnezeu îl împlinește. Pe care îl curățește, îl luminează și îl desăvârșește.

Dar omul înduhovnicit nu scapă de neputințe! Fie că ele se leagă de ființa lui…fie că ele vin de la oameni sau de la demoni, neputințele sunt prezente în viața noastră.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă neputințele cresc și noi devenim tot mai puțin mobili. Ne mișcăm greu, vedem tot mai slab, avem tot mai puțină putere de muncă, de rugăciune și de slujire, bolile ne încolțesc din toate părțile. Și în momentele de boală și de neputință accentuată demonii ne luptă cel mai greu.

De aceea trebuie să ne lăsăm în mâinile Domnului când suntem foarte neputincioși și să nu mai cerem de la noi performanțe ascetice. Pentru că a răbda suferința, a răbda neputința cu mulțumire, cu inimă bună, e ceea ce trebuie să facem atunci.

Care e lecția neputințelor de tot felul? Smerirea noastră. Transformarea noastră în văi ale ascultării de Dumnezeu. În văi umplute de pacea Lui. Noi, din munți ai mândriei trebuie să ne facem văi ale smereniei.

Pentru că nu durerea contează ci ceea ce învățăm din ea. Căci trebuie să ajungem la conștiința că suntem slabi fără Dumnezeu. Că nu putem face nimic fără El. Că pentru fiecare clipă a vieții noastre avem nevoie de întărirea Lui pentru a trăi, a ne mișca și a ne hrăni.

De aceea, viața noastră are momente de multă putere, de multă vioiciune, de multă cutezanță – când credem că putem face orice, că suntem în stare de lucruri imposibile – pentru ca să trăim apoi momente de frică, de descurajare, de neputință, de sleire imensă, de deznădejde…momente în care vedem cât de importantă e sănătatea dar, mai ales, mila Lui.

Și prețuirea darurilor Sale, mai devreme sau mai târziu, e lecția pe care Dumnezeu dorește să o învățăm.

psalmul 72Și avem nevoie de lecția pedagogică a lui Dumnezeu! De lecția milostivirii Sale…dar și de ajutorul Lui.

Sfântul Sava cel Sfințit, acel „tânăr-bătrân”[1] al pustiei, mergând prin pustie și fiind arșiță mare, „a ostenit și slăbind de sete a căzut, neputând a mai merge”[2]. Sfântul Eftimie cel Mare n-a avut nimic. Dar făcându-i-se milă de Sfântul Sava, de tinerețea lui, s-a rugat și a izvorât apă în pustie pentru el. Și Sfântul Sava a băut și s-a întărit. Însă apa pe care a băut-o era una duhovnicească. Pentru că „de atunci a primit putere dumnezeiască, a răbda de sete prin pustie”[3].

Dacă nu se nevoia și nu își simțea neputința, nu primea nici întărire și nici har dumnezeiesc împotriva setei. Dar pentru că s-a nevoit duhovnicește, tocmai de aceea a primit și întărire duhovnicească. Lucru din care învățăm și noi că harul lui Dumnezeu se primește în lucrare, pe măsură ce ne exersăm în asceză și în slujire.

CarposDe aceea, dacă neputințele noastre ne vin de la demoni sau de la oameni, nu trebuie să credem că Dumnezeu dorește să păcătuim ci El dorește ca răul lor să îl convertim în bine. Să îl convertim în răbdare, în iubire, în muncă, în mulțumire adusă Domnului. Pentru că nu răul e cel care îl caracterizează pe un om ci binele. Răul e cel care ne parazitează, care ne desfigurează. Însă binele e cel care exprimă adevărata noastră statură, adevărata noastră personalitate.

pedagogieÎnsă, totodată, el se referă și la raporturile reale între părinți și copii. Căci iubirea părinților se manifestă prin corecții reale în viața fiilor lor. Fiindcă nici Dumnezeu nu ne învață cât de rău e răul…decât după ce păcătuim. După ce ne luăm lumea în cap. Atunci avem nevoie de învățătura pedepsitoare a Domnului! Atunci avem nevoie de pedagogia Lui!

Dar dacă nu ascultăm pedepsele Lui cele mici, atunci vin peste noi pedepsele Lui cele mari. Biciuirile Lui. Îndreptările Lui cele de mari proporții.

Pentru că El ne pedepsește ca pe niște fii iubiți ai Lui și rolul lor, al pedepselor, e acela…de a ne întoarce spre El. De a veni la pocăință pentru ca să avem viață întru noi…și încă din belșug.

Astăzi dimineață, într-un articol pe Facebook, o tânără cerea o minune…de la Moș Crăciun: minunea de a se vindeca de cancer. Nu cerea minunea de a se pocăi, minunea de a crede, minunea de a se mântui…ci doar pe aceea de a se vindeca trupește de o boală.

Și boala trupească ar trebui să fie…ultima noastră problemă. Pentru că bolile noastre sufletești, patimile noastre, sunt mai mari și mai grele decât orice boală fizică. Bolile noastre trupești sunt o nimica toată pe lângă patimi. Pentru că, din cauza patimilor noastre, a bolilor noastre sufletești, ne vom munci veșnic în Iad, dacă nu ne vom vindeca de ele, pe când, dacă murim cu vreo boală trupească ea nu ne periclitează deloc mântuirea. Dimpotrivă, suferința, primită cu răbdare și cu mulțumire în fața lui Dumnezeu, e o curățire de patimi.

Pentru că nimeni dintre noi nu suferă degeaba! După cum nimeni dintre noi nu a venit pe lume degeaba, fără niciun sens.

Ci am venit pe lume tocmai pentru ca să ne înțelegem sensul, în relație cu Dumnezeu, sensul nostru, prin care noi ne împlinim și ne mântuim.

De aceea, dacă ne simțim neîmpliniți e semn că nu am conlucrat cu Dumnezeu la liniștirea noastră. Pentru că, împreună cu El, împlinirea personală devine o realitate. Dincolo de viața și de profesia pe care înțelegem că trebuie să le avem stă împlinirea noastră, înrădăcinată în relația cu Dumnezeu. Și împlinirea noastră e conștiința că tot ceea ce facem facem cu El și spre binele nostru real.

A sta în bine și a lucra binele înseamă reala și continua noastră împlinire. Căci ceea ce am făcut ieri sau până acum pentru a ne simți împliniți trebuie să fie urmate de ceea ce facem în fiecare clipă.

De ceea ce facem în fiecare clipă cu toată greutatea, neputința, sleirea trupească pe care o simțim.

De aceea, iubiții mei, nimic nu putem face fără El și în afara Bisericii Lui! Mântuirea noastră este aici, unde noi ne-am născut din nou, din apă și din Duh, unde ne-am curățit, unde ne-am sfințit, unde ne-am unit cu Domnul și ne-am făcut una cu El.

Aici e pacea și mântuirea noastră: în Biserica Lui, cea una și sfântă, apostolică și sobornicească, Biserica Ortodoxă.

De aceea, neputințele noastre sunt spre binele nostru iar lipsa lor nu înseamnă, în mod neapărat, o mare stare de dreptate. Pentru că ne umplem de dreptatea și de sfințenia lui Dumnezeu numai în măsura în care trăim toate ale vieții noastre în mod duhovnicește.

Începutul, cuprinsul și împlinirea noastră se trăiesc în relația noastră cu Dumnezeu, care e relație veșnică.

De aceea să rămânem cu Cel care ne-a iubit mai întâi de a fi creat lumea! Să rămânem cu Stăpânul și cu Domnul, cu Mântuitorul și Vindecătorul sufletelor noastre, cu Dumnezeul nostru treimic. Căci întru El avem viață, pace și sfințenie în vecii vecilor. Amin!


[1] Viețile Sfinților pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 84.

[2] Ibidem. [3] Ibidem.

[4] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 264-265. [5] Idem, p. 265.

Pastorala PFP Daniel al României la Nașterea Domnului [2014]

pastorala patriarhala, decembrie 2014

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu

Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, milă și pace de la Hristos,Domnul nostru,

iar de la noi părintești binecuvântări!

„Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!” (din Catavasiile Naşterii Domnului)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aceste cuvinte de îndemn duhovnicesc, pe care le auzim cântându-se în sfintele noastre Biserici cu prilejul marelui praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, ne cheamă pe toţi la întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Iisus Hristos, Cel ce „plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat prin păcat”[1].

Taina Întrupării Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Sfântul Evanghelist Ioan, supranumit Teologul sau Apostolul iubirii, copleşit de măreţia iubirii divine milostive, spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este, aşadar, mai întâi de toate, sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. Pe cât a coborât El la noi, pe atât ne-a deschis nouă drum ca să ne înălţăm spre El.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au meditat adânc asupra înţelesului Tainei Întrupării şi Naşterii ca om a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, „Care, fără de început fiind, primeşte început, născându-Se cu Trup în Betleem”[2], şi, „neîncăput fiind, încape în pântece şi vine să Se nască pentru noi, din pântece de mamă”[3], după cum ne vestesc cântările sărbătorii Naşterii Domnului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea”[4], adică om, iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte ne învaţă că Dumnezeu Cuvântul „a binevoit a Se întrupa pentru a ne învăţa, în limba noastră omenească şi prin pilde, cunoaşterea care depăşeşte orice limbaj, lucrurile sfinte şi ascunse (…), dar şi pentru că El, din iubire pentru noi, Se ascunde tainic în esenţa spirituală a fiinţelor create, ca şi în litere, prezent întreg în fiecare şi în toată slava Sa (…)”[5].

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul păcătos şi muritor să fie ridicat din păcat şi moarte, să devină sfânt şi să trăiască veşnic, deoarece el a fost la început creat după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt şi veşnic viu.

Prin lucrarea Sa mântuitoare, de unire a omului muritor cu Dumnezeu Cel veşnic, Iisus Hristos vindecă şi curăţeşte firea umană de ceea ce îi este nesănătos şi nefiresc, adică păcatul şi moartea, survenite ca urmare a despărţirii omului de Dumnezeu prin neascultare, neînfrânare şi nepocăinţă (cf. Facerea 2, 17 şi Romani 6, 23).

În acest sens, Pruncul Iisus, Dumnezeu-Copilul, Se naşte fără de păcat, dar creşte, vieţuieşte şi se luptă într-o lume profund marcată de păcat şi de forme ale morţii spirituale şi fizice. Primit cu bucurie în Betleem de îngeri, de păstori şi de magii de la Răsărit, El este, pe de altă parte, prigonit de regele Irod, care caută să-L ucidă. Mai târziu, când va începe activitatea Sa publică, Iisus devine iubit de mulţimile de oameni pe care le luminează şi le hrăneşte spiritual cu Evanghelia iubirii veşnice şi le vindecă de boli, de patimi şi de pătimiri, prin harul Său dătător de viaţă sfântă.

Prin însuşi felul Său de-a vorbi, de-a trăi şi făptui, Iisus Hristos ne arată că El este în mod deplin Omul pentru oameni, fiindcă este în mod deplin Omul pentru Dumnezeu, sau mai precis El este Dumnezeu-omul, măsura supremă a umanului sfinţit şi înveşnicit, capabil de iubire infinită şi viaţă eternă. Iisus Hristos, născut dintr-o mamă-fecioară, săracă şi smerită, într-o peşteră modestă, va fi tot timpul smerit şi sărac material, dar bogat şi statornic în puritate, sfinţenie şi iubire milostivă.

Model suprem şi promotor constant al adevărului şi al dreptăţii, al smereniei şi al iertării, al păcii şi al iubirii milostive, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să vindece şi să elibereze pe om de ceea ce îl degradează şi îl dezumanizează: mândria, minciuna, lăcomia, nedreptatea, ipocrizia şi viclenia, violenţa şi ura. De aceea, El fericeşte pe cei smeriţi, pe cei ce îşi plâng propriile păcate, pe cei blânzi, pe cei însetaţi de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi cu inima şi pe cei făcători de pace (cf. Matei 5, 3-12).

De fapt, Hristos-Domnul ne arată ce este inuman şi ce este uman, ce determină pe om să cadă şi să decadă, dar şi ce ajută pe om să se înalţe în bunătate şi sfinţenie şi să devină mai uman, adică să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt şi Bun. El nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11). El voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Timotei 2, 4).

De aceea, Iisus îi laudă pe oamenii buni şi drepţi, iar pe cei răi şi păcătoşi îi cheamă la pocăinţă şi îndreptare, la vindecare şi ridicare, pentru dobândirea iertării, a mântuirii şi a vieţii veşnice.

Un imn al spiritualităţii creştine de la începutul secolului al II-lea exprimă acest adevăr astfel: „Dragostea Sa pentru mine a smerit slava Sa. S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu Să-L primesc, S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să îmbrac haina Sa. Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea. El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr, a luat faţa mea, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El”[6].

Devenind om, Fiul lui Dumnezeu a luat firea noastră căzută, cu toate slăbiciunile sau afectele sale, adică: foamea, oboseala, suferinţa, teama de durere şi moartea. Deşi El a trăit ca om între oameni, Iisus nu a săvârşit totuşi păcatul, adică slăbiciunile firii Sale umane nu au devenit niciodată pentru El motive pentru a Se îndepărta de voinţa lui Dumnezeu, nici pentru a încălca legea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, această lege a iubirii smerite şi milostive care reprezintă specificul persoanei umane în calitate de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu sau al comuniunii treimice de viaţă şi iubire eternă.

Iubiţi fraţi şi surori,

Hristos-Domnul S-a făcut purtător de trup pământesc, ca pe noi, oamenii, să ne facă purtători de Duh Sfânt ceresc. El S-a făcut om, ca pe noi, oamenii, să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul smerit al omului, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe la demnitatea şi slava de fii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Hristos a coborât din ceruri, S-a zămislit din pântecele unei femei fecioare şi S-a născut într-o peşteră, în interiorul pământului, ca pe noi oamenii să ne înalţe prin har în interiorul Împărăţiei cerurilor, în intimitatea iubirii Preasfintei Treimi.

Taina întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Sfântul Ioan Damaschin spune că e „singurul lucru nou sub soare”, este cântată cu fior sfânt în toate cântările bisericeşti ortodoxe, arătându-ne mai lămurit că rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este sfinţirea omului şi participarea lui la viaţa veşnică:

„Veniţi, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeieşte şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[7].

Taina coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume şi a apropierii Lui maxime de noi, oamenii, ne cheamă să ne ridicăm şi să ne apropiem şi noi de El, să-L întâmpinăm în viaţa noastră, prin dreaptă credinţă, prin rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin fapte bune. Să-L întâmpinăm pe Hristos în sufletul şi în casele noastre şi să ne bucurăm de lumina sărbătorii!

Hristos-Domnul, plecând cerurile şi pogorându-Se întru smerenie, vine şi astăzi la noi în multe forme, ca un călător sau pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor săraci, ale copiilor orfani şi ale bătrânilor abandonaţi, ale bolnavilor suferinzi şi singuri, ale oamenilor îndoliaţi şi întristaţi, ale oamenilor flămânzi şi fără de adăpost (cf. Matei 25, 31-46).

În viaţa noastră de fiecare zi, dar mai ales în aceste zile de sărbătoare, să oferim celor din jurul nostru daruri şi semne ale bucuriei.

Să aducem bucurie în casele şi în sufletele în care se află tristeţe şi singurătate, boală şi sărăcie, suferinţă şi înstrăinare.

Să răspundem iubirii nemărginite a lui Hristos, Cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru mântuirea oamenilor, cu fapte ale iubirii noastre frăţeşti, ştiind că adevărata credinţă este credinţa „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6).

Să nu uităm în rugăciunile noastre şi în faptele iubirii noastre frăţeşti de Crăciun şi de Anul Nou nici pe fraţii noştri români care se află departe de ţară şi de casă, dincolo de graniţele României.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să le dăruiască ajutor în viaţă şi în păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, pentru ca munca sau studiul lor în străinătate să nu devină îndepărtare sau înstrăinare spirituală de cei dragi ai lor din România.

Drept-măritori creştini,

În noaptea de 31 decembrie 2014 spre 1 ianuarie 2015 şi în ziua de Anul Nou să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2014 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din anul nou în care intrăm.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2015 drept Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fost cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe. El a apărat şi promovat sfinţenia şi demnitatea familiei, lumina şi virtuțile vieţii monahale şi lucrarea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci şi un luptător pentru demnitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie.

Dascăl al pocăinţei, al rugăciunii şi al milosteniei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă cum să ne îmbogăţim prin milostenie, adunând comori în ceruri. Prin milostenie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, facem cea mai bună investiţie, asigurăm darul nostru pentru eternitate, deoarece toate darurile şi investiţiile lumeşti sunt în orice clipă în primejdie de a se pierde.

Numai darurile pe care le oferim lui Dumnezeu şi săracilor nu sunt în primejdie de a fi furate sau distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade cereşti şi lumină dumnezeiască, adică viaţă şi fericire veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din perspectiva lumii secularizate de astăzi, în care primează agonisirea de bunuri materiale trecătoare şi individualismul egoist în detrimentul cultivării virtuţilor creștine, ca iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, sfinţenia şi smerenia, se simte tot mai mult nevoia unei lucrări pastoral-misionare comune, pentru a intensifica păstrarea identităţii creştine prin cunoaşterea vieţii sfinţilor ca modele duhovniceşti, pentru a spori în credinţă şi fapte bune spre asemănarea omului cu Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.

Sperăm că toate aceste valori ne vor ajuta să zidim duhovniceşte Biserica din suflete, dar şi să contribuim mai mult la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, ideal sfânt al multor generații, dacă ne gândim că anul acesta s-au împlinit 130 de ani (1884-2014) de când regele Carol I a promulgat Legea Catedralei, care însă abia acum se construiește concret, ea fiind o necesitate practică şi un simbol al demnităţii noastre naţionale.

În aceste zile de sărbătoare şi bucurie sfântă pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria sfintelor sărbători ale Crăciunului, Botezului Domnului şi Anului Nou!

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale:

Sărbători fericite! şi La mulţi ani!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Mineiul pe Decembrie, ziua a 25-a, Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 434.

[2] Mineiul pe Decembrie, Tropar – Cântarea I, Canonul Înainteprăznuirii, p. 368.

[3] Mineiul pe Decembrie, Tropar – Cântarea a VI-a, Canonul Înainteprăznuirii, p. 373.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, pp. 1285-1288, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Ed. TRINITAS, Iaşi, 2007, pp. 278-279.

[6] Odes de Salomon, 7 (The Odes and Psalms of Solomon, R. Harris, A. Mingana (eds), II, 240-241), citat de Olivier Clément, Sources, p. 37, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Ed. TRINITAS, Iaşi, 2007, p. 281.

[7] Mineiul pe Decembrie, Rânduiala Ceasurilor împărătești, Ceasul al VI-lea, stihiră glasul 1, p. 415.

Rugăciune către Domnul Iisus Hristos/ Prayer toward the Lord Jesus Christ

Doamne, Dumnezeul inimii mele, ziua și noaptea mă bucur întru Tine și mă umplu de slava Ta!
O Lord God of my heart, the day and the night I rejoice into Thee and I am filled with Your glory!

Căci am cunoscut minunile Tale cele prea mari și cât de mult îi iubești Tu pe cei care se pocăiesc.
For I know Thy wonders too great and how much You love on those who repent.

Pentru că Tu mă ridici mereu din căderile mele și îmi dai pacea Ta.
For that You always pick me up from my fallings and give me Your peace.

Tu le faci pe cele vechi noi.
Thou doest on the old ones new.

Tu mă înnoiești cu mila Ta.
You renew me with Your mercy.

De aceea, Doamne, pacea mea, Îți mulțumesc Ție pentru toate binefacerile vieții mele.
Therefore, O Lord, my peace, I thank Thee for all the welldoings of my life.

Pentru toate cele pe care le știu sau nu le știu, dar pe care mila Ta le-a făcut în viața mea.
For all those on which I know or do not know, but on which Your mercy has made in my life.

Căci întru Tine este mântuirea mea, Cel împreună-slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și în vecii vecilor. Amin!
For into Thee is my salvation, the One together-glorified with the Father and with the Holy Ghost, now and forever. Amen!

Rugăciune a Preotului Dorin Octavian Picioruș.
Prayer of the Reverend Dorin Octavian Picioruș.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno