Iubiții mei,

viața duhovnicească începe de la neputință…și se termină în neputință! Ea începe cu simțirea profundă a faptului că nu putem să facem nimic fără Dumnezeu și se sfârșește în simțirea slavei lui Dumnezeu, care e cu neputință de cuprins.

La început simțim că nu putem să înaintăm fără El, dar când slava Lui ni se arată…simțim că ea e mai mare decât orice greutate ne-am închipui noi. Pentru că slava Lui e plină de curăție și de sfințenie și ea ne cere să fim foarte sfinți pentru a o vedea…pentru a o păstra…

cer nouÎnsă acest loc scriptural vorbește și despre ceea ce se petrece cu orice om înduhovnicit în parte: se umple de slava Lui pe deplin. Pentru că suntem ca un pământ pe care mâna lui Dumnezeu îl împlinește. Pe care îl curățește, îl luminează și îl desăvârșește.

Dar omul înduhovnicit nu scapă de neputințe! Fie că ele se leagă de ființa lui…fie că ele vin de la oameni sau de la demoni, neputințele sunt prezente în viața noastră.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă neputințele cresc și noi devenim tot mai puțin mobili. Ne mișcăm greu, vedem tot mai slab, avem tot mai puțină putere de muncă, de rugăciune și de slujire, bolile ne încolțesc din toate părțile. Și în momentele de boală și de neputință accentuată demonii ne luptă cel mai greu.

De aceea trebuie să ne lăsăm în mâinile Domnului când suntem foarte neputincioși și să nu mai cerem de la noi performanțe ascetice. Pentru că a răbda suferința, a răbda neputința cu mulțumire, cu inimă bună, e ceea ce trebuie să facem atunci.

Care e lecția neputințelor de tot felul? Smerirea noastră. Transformarea noastră în văi ale ascultării de Dumnezeu. În văi umplute de pacea Lui. Noi, din munți ai mândriei trebuie să ne facem văi ale smereniei.

Pentru că nu durerea contează ci ceea ce învățăm din ea. Căci trebuie să ajungem la conștiința că suntem slabi fără Dumnezeu. Că nu putem face nimic fără El. Că pentru fiecare clipă a vieții noastre avem nevoie de întărirea Lui pentru a trăi, a ne mișca și a ne hrăni.

De aceea, viața noastră are momente de multă putere, de multă vioiciune, de multă cutezanță – când credem că putem face orice, că suntem în stare de lucruri imposibile – pentru ca să trăim apoi momente de frică, de descurajare, de neputință, de sleire imensă, de deznădejde…momente în care vedem cât de importantă e sănătatea dar, mai ales, mila Lui.

Și prețuirea darurilor Sale, mai devreme sau mai târziu, e lecția pe care Dumnezeu dorește să o învățăm.

psalmul 72Și avem nevoie de lecția pedagogică a lui Dumnezeu! De lecția milostivirii Sale…dar și de ajutorul Lui.

Sfântul Sava cel Sfințit, acel „tânăr-bătrân”[1] al pustiei, mergând prin pustie și fiind arșiță mare, „a ostenit și slăbind de sete a căzut, neputând a mai merge”[2]. Sfântul Eftimie cel Mare n-a avut nimic. Dar făcându-i-se milă de Sfântul Sava, de tinerețea lui, s-a rugat și a izvorât apă în pustie pentru el. Și Sfântul Sava a băut și s-a întărit. Însă apa pe care a băut-o era una duhovnicească. Pentru că „de atunci a primit putere dumnezeiască, a răbda de sete prin pustie”[3].

Dacă nu se nevoia și nu își simțea neputința, nu primea nici întărire și nici har dumnezeiesc împotriva setei. Dar pentru că s-a nevoit duhovnicește, tocmai de aceea a primit și întărire duhovnicească. Lucru din care învățăm și noi că harul lui Dumnezeu se primește în lucrare, pe măsură ce ne exersăm în asceză și în slujire.

CarposDe aceea, dacă neputințele noastre ne vin de la demoni sau de la oameni, nu trebuie să credem că Dumnezeu dorește să păcătuim ci El dorește ca răul lor să îl convertim în bine. Să îl convertim în răbdare, în iubire, în muncă, în mulțumire adusă Domnului. Pentru că nu răul e cel care îl caracterizează pe un om ci binele. Răul e cel care ne parazitează, care ne desfigurează. Însă binele e cel care exprimă adevărata noastră statură, adevărata noastră personalitate.

pedagogieÎnsă, totodată, el se referă și la raporturile reale între părinți și copii. Căci iubirea părinților se manifestă prin corecții reale în viața fiilor lor. Fiindcă nici Dumnezeu nu ne învață cât de rău e răul…decât după ce păcătuim. După ce ne luăm lumea în cap. Atunci avem nevoie de învățătura pedepsitoare a Domnului! Atunci avem nevoie de pedagogia Lui!

Dar dacă nu ascultăm pedepsele Lui cele mici, atunci vin peste noi pedepsele Lui cele mari. Biciuirile Lui. Îndreptările Lui cele de mari proporții.

Pentru că El ne pedepsește ca pe niște fii iubiți ai Lui și rolul lor, al pedepselor, e acela…de a ne întoarce spre El. De a veni la pocăință pentru ca să avem viață întru noi…și încă din belșug.

Astăzi dimineață, într-un articol pe Facebook, o tânără cerea o minune…de la Moș Crăciun: minunea de a se vindeca de cancer. Nu cerea minunea de a se pocăi, minunea de a crede, minunea de a se mântui…ci doar pe aceea de a se vindeca trupește de o boală.

Și boala trupească ar trebui să fie…ultima noastră problemă. Pentru că bolile noastre sufletești, patimile noastre, sunt mai mari și mai grele decât orice boală fizică. Bolile noastre trupești sunt o nimica toată pe lângă patimi. Pentru că, din cauza patimilor noastre, a bolilor noastre sufletești, ne vom munci veșnic în Iad, dacă nu ne vom vindeca de ele, pe când, dacă murim cu vreo boală trupească ea nu ne periclitează deloc mântuirea. Dimpotrivă, suferința, primită cu răbdare și cu mulțumire în fața lui Dumnezeu, e o curățire de patimi.

Pentru că nimeni dintre noi nu suferă degeaba! După cum nimeni dintre noi nu a venit pe lume degeaba, fără niciun sens.

Ci am venit pe lume tocmai pentru ca să ne înțelegem sensul, în relație cu Dumnezeu, sensul nostru, prin care noi ne împlinim și ne mântuim.

De aceea, dacă ne simțim neîmpliniți e semn că nu am conlucrat cu Dumnezeu la liniștirea noastră. Pentru că, împreună cu El, împlinirea personală devine o realitate. Dincolo de viața și de profesia pe care înțelegem că trebuie să le avem stă împlinirea noastră, înrădăcinată în relația cu Dumnezeu. Și împlinirea noastră e conștiința că tot ceea ce facem facem cu El și spre binele nostru real.

A sta în bine și a lucra binele înseamă reala și continua noastră împlinire. Căci ceea ce am făcut ieri sau până acum pentru a ne simți împliniți trebuie să fie urmate de ceea ce facem în fiecare clipă.

De ceea ce facem în fiecare clipă cu toată greutatea, neputința, sleirea trupească pe care o simțim.

De aceea, iubiții mei, nimic nu putem face fără El și în afara Bisericii Lui! Mântuirea noastră este aici, unde noi ne-am născut din nou, din apă și din Duh, unde ne-am curățit, unde ne-am sfințit, unde ne-am unit cu Domnul și ne-am făcut una cu El.

Aici e pacea și mântuirea noastră: în Biserica Lui, cea una și sfântă, apostolică și sobornicească, Biserica Ortodoxă.

De aceea, neputințele noastre sunt spre binele nostru iar lipsa lor nu înseamnă, în mod neapărat, o mare stare de dreptate. Pentru că ne umplem de dreptatea și de sfințenia lui Dumnezeu numai în măsura în care trăim toate ale vieții noastre în mod duhovnicește.

Începutul, cuprinsul și împlinirea noastră se trăiesc în relația noastră cu Dumnezeu, care e relație veșnică.

De aceea să rămânem cu Cel care ne-a iubit mai întâi de a fi creat lumea! Să rămânem cu Stăpânul și cu Domnul, cu Mântuitorul și Vindecătorul sufletelor noastre, cu Dumnezeul nostru treimic. Căci întru El avem viață, pace și sfințenie în vecii vecilor. Amin!


[1] Viețile Sfinților pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 84.

[2] Ibidem. [3] Ibidem.

[4] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 264-265. [5] Idem, p. 265.

Did you like this? Share it: