Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 13 decembrie 2014

Cotidianitate/ Quotidianity

On street, in movies, at the workplace, in bed, people cuss. The cuss keeps place of good day or of praying. The curse is and it a turned prayer, demonic. For whom the curs or the cuss are entered in the style of talking they are unimportant. But for those who do not support the verbal demonization they are a nuisance.

Pe stradă, în filme, la locul de muncă, în pat, oamenii înjură. Înjurătura ține loc de bună ziua sau de rugăciune. Blestemul e și el o rugăciune întoarsă, demonică. Pentru cine drăcuitura sau înjurătura sunt intrate în stilul de-a vorbi ele nu sunt importante. Dar pentru cei care nu suportă demonizarea verbală ele sunt o pacoste.

The posters are the heart of the commerce. And for that they are so important for businesspeople, they are ten times higher than men. People are pygmies and the posters are the visual giants of the streets. But they, the people, are pygmies, just because people does not matter but matters only the profit.

Afișele sunt inima comerțului. Și pentru că sunt atât de importante pentru oamenii de afaceri, ele sunt de zeci de ori mai mari decât oamenii. Oamenii sunt pigmei iar afișele sunt coloșii vizuali ai străzilor. Dar ei, oamenii, sunt pigmei, tocmai pentru că oamenii nu contează ci contează doar profitul.

People curse of annoyance, for that feel themselves naked, for that they have nothing to say and the curse is a platitude. The posters are some platitudes for that we do not believe in them. Only that and the people become some annoying platitudes as long as they have nothing what to communicate.

Oamenii drăcuie de enervare, pentru că se simt goi, pentru că nu au nimic de spus iar drăcuitura este o platitudine. Afișele sunt niște platitudini pentru că nu credem în ele. Numai că și oamenii devin niște platitudini enervante atâta timp cât n-au ce să comunice.

The silences say many about us. The uncontrolled gests, the crazy words, the audacious looks say a lot about us. Many bad things. For that they are born from our lack of real relations with the people. Seem to us crazy the natural things, who keep of the goodness and of the human education for that we do not want to seem asocial. But we are asocial of the ten note!

Tăcerile spun multe despre noi. Gesturile necontrolate, cuvintele aiurea, privirile îndrăz- nețe spun multe despre noi. Multe lucruri proaste. Pentru că ele se nasc din lipsa noastră de relații reale cu oamenii. Ni se par aiurea lucrurile firești, care țin de bunătatea și de educația omului pentru că nu vrem să părem asociali. Dar noi suntem asociali de nota zece!

Is evident the fact that the people start no longer know to speak just for that they no longer write. The writing personalizes you. When you write you want to express at the personal mode and not just to write in patterned mode. And is a big difference between the mistakes of those who write wrong for that they are very tired of so much writing or are hurried and those who do not know the words.

Este evident faptul că oamenii încep să nu mai știe să vorbească tocmai pentru că nu mai scriu. Scrisul te personalizează. Când scrii vrei să te exprimi la modul personal și nu doar să scrii în mod șablonard. Și e o mare diferență între greșelile celor care scriu greșit pentru că sunt foarte obosiți de atâta scris sau sunt grăbiți și cei care nu știu cuvintele.

The words are like the pantaloons: if use them properly keep you clad. And they, the words, talk about you all the time. Therefore many of us are complexed in the face of the words then when we want to seem something more washed than we are.

Cuvintele sunt ca pantalonii: dacă le folosești cum trebuie te țin îmbrăcat. Și ele, cuvintele, vorbesc despre tine tot timpul. De aceea mulți dintre noi suntem complexați în fața cuvintelor atunci când vrem să părem ceva mai spălați decât suntem.

In appearance is simple to tread over corses. Close your eyes, move on, you do your job…But you do not go further, for that you lagged behind! You lagged there where you have not wanted to be man, where you became a rapscallion. And God will judge us of there where we have stopped…

În aparență e simplu să calci peste cadavre. Închizi ochii, treci mai departe, îți faci treaba…Însă nu mergi mai departe, pentru că ai rămas în urmă! Ai rămas acolo unde n-ai mai vrut să fim om, unde ai devenit o canalie. Și Dumnezeu ne va judeca de acolo unde noi ne-am oprit…

Dosoftei și Nichita

Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Dosoftei, dar ne amintim și de Nichita Stănescu, care a plecat dintre noi tot într-o zi de 13 decembrie.

Nu e o zi cu ghinion, e o zi fericită. Pentru că ei au existat și ne-au lăsat o comoară, un patrimoniu scump de poezie.

Sfântul Dosoftei a adormit pe 13 decembrie 1693, iar Nichita pe 13 decembrie 1983.

La o distanță de 290 de ani.

Aproape 300 de veacuri între țâșnirea a două fântâni cu apă dulce care nu mai seacă.

De la trecerea cu Sfinții a primului se împlinesc 321 de ani, și 31 de ani de când nu-l mai vedem în fața ochilor pe Nichita. Eu nu l-am văzut niciodată, pentru că aveam doar 6 ani când a murit, dar, ca mulți alții, l-am întâlnit foarte viu nu după multă vreme.

Pe cei doi îi leagă poezia. Și pe noi de ei.

Am scris studii despre amândoi poeții, și despre Nichita, și despre Dosoftei.

Aici găsiți alte articole și comentarii ale Părintelui Dorin și ale mele despre același Nichita.

Dosoftei și Nichita sunt două vârste ale poeziei românești, dar amândouă la fel de proaspete. Pentru că marea poezie nu se învechește. E ca vinul vechi, care se face tot mai bun, sau ca o apă care își sapă matca tot mai adânc.

Primul a fundamentat poezia română pe Psaltire.

Și așa a rămas, pentru că al doilea, când vroia să verifice starea poeziei din vremea sa, de față cu prietenii, lua Psaltirea și citea din ea. Și considera că tot nu e depășită

Primul a fost profetic și năprasnic în blesteme, dar și blând ca un miel, a trecut prin genuni și a băut vinul lacrimilor ca pe cel mai tare Murfatlar.

Al doilea a vrut să fie angelic, un cavaler gentil care se luptă cu balaurii urâțeniei într-o lume cu multe hidre. Poate de aceea: „Învins în afară/ Evul Mediu s-a retras în chiliile/ roșii și albe ale sângelui meu” (A patra elegie).

A vrut să fie un clar de inimă peste o epica magna.

Manifestările dedicate lor îi sărbătoresc separat, deși ar trebui organizate și evenimente care să-i vadă împreună.

Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2014]

Cina cea de taina© Ziarul Lumina[1]

Iubiții mei,

mâncarea nu e o problemă de gust și niciun capriciu ci o problemă de ontologie. Dacă mâncarea ar fi un lucru care ține de capricii nu ar mai fi o nevoie zilnică. Iar dacă gustosul ar fi calitatea de bază a mâncării am avea o sănătate foarte șubredă, pentru că lucrurile gustoase sunt cel mai adesea nesănătoase.

Însă Dumnezeu ne-a lăsat mâncarea ca pe ceva compatibil cu noi. Ne-a lăsat să mâncăm lucruri care sunt în firescul nostru. Compatibile cu trupul dar și cu sufletul nostru.

Pentru că trebuie să mâncăm lucruri sănătoase, care ne hrănesc și nu care ne îmbolnăvesc. Trebuie să mâncăm în funcție de sănătatea, de programul și de starea noastră duhovnicească și nu după planuri prestabilite.

De aceea, noi trebuie să învățăm care e adevărata hrană care ne hrănește în mod real. Și cum hrana trupească trebuie să aibă legătură cu hrana noastră duhovnicească, formată din rugăciune, postire, citire teologică, împărtășire euharistică, întrajutorarea semenilor noștri.

Și învățăm toate acestea în timp, prin post și rugăciune, prin experiență directă, prin citiri teologice, prin cunoașterea practică a compoziției chimice a mâncării.

Dar cum gustul vinde în detrimentul sănătății noastre, preferăm adesea, în mod infantil, ceea ce nu ne hrănește. Preferăm acest lucru din neștiință sau pentru că suntem manipulați de ceea ce vedem în vitrinele magazinelor.

Însă tot răul e spre bine! Căci pentru a înțelege care e mâncarea sănătoasă trebuie să avem termeni de comparație. După multă carne, sosuri, prăjeli, aglomerări intestinale, când toate ne cad greu la stomac, într-un moment de chin și suferință, ne venim în fire în materie de mâncare și reînvățăm că hrana e cea care hrănește și ne menține activi și nu cea care ne excită pofta de mâncare.

Pentru că adesea suntem învățați că mâncarea bună e mâncarea gustoasă, fiartă îndelung, meticulos preparată. Însă, când ne documentăm și ajungem să cunoaștem proprietățile reale ale mâncărurilor și când înțelegem că mâncarea e formată din multiple elemente care hrănesc sau nu, înțelegem că mâncarea e tot mai bună pe cât e naturală.

Fructele și legumele, ceaiurile și siropurile naturale, compoturile și mierea, laptele și apa, peștele și grâul sunt mult mai mult mâncare decât preparatele îndelung fierte, congelate și recongelate, care amestecă lucruri contrare.

Dar pentru a ajunge la o asemenea înțelepciune culinară trebuie să trecem printr-o schimbare de fond a vieții noastre.

Trebuie să vrem să facem din trupul și din sufletul nostru un templu al lui Dumnezeu în care se odihnește slava Lui.

Și am început predica de astăzi cu problema mâncării, pentru că Evanghelia zilei e despre mâncare [Lc. 14, 16-24].

dipnon megaDe aceea, noi, câți am înțeles invitația Lui la cina veșnică a Împărăției Sale, la comuniunea veșnică cu Sine și cu Sfinții Lui, ne pregătim întreaga noastră ființă ca pe o mireasă. Ne împodobim și ne înfrumusețăm interior în mod duhovnicește, pentru ca să fim proprii veșniciei cu El, cu Mirele nostru.

Însă pentru a fi frumoși interior, pentru a fi curați duhovnicește, trebuie să mâncăm mâncare duhovnicească.

Cu trupul trebuie să mâncăm tot mai mult hrana care hrănește iar cu sufletul la fel. Căci pe lângă nevoile de cunoaștere și de informare ale sufletului nostru, pe lângă nevoia reală de cunoaștere și înțelegere de sine, resimțim acut nevoia profundă a odihnirii și a bucuriei duhovnicești, nevoile profunde ale simțirii și ale vederii slavei Sale.

Pentru că noi, încă de aici, trebuie să ne pregătim duhovnicește pentru vederea Lui cea veșnică.

Nu putem pleca de aici orbi duhovnicește!

Nu putem pleca lipiți de pământ, de trupul nostru, de plăceri pătimașe!

Căci unii ca aceștia nu merg în Împărăția Lui.

În Împărăția Lui merg cei care văd duhovnicește, care simt duhovnicește, care pipăie duhovnicește, care se bucură duhovnicește, care sunt templu viu al slavei Sale. Adică cei care au făcut din cele două, din suflet și din trup, una, o singură mireasă duhovnicească a lui Dumnezeu.

Dar cum ne sfințim pentru a fi proprii Cinei Lui, Împărăției Lui?

Prin mâncarea care ne îndumnezeiește. Și mâncarea care ne îndumnezeiește e teologia ortodoxă, teologia patristică, teologia Bisericii. Din adevărata teologie se naște adevărata viețuire, adevărata nevoință, adevărata perspectivă asupra veșniciei.

Mâncăm sfințenie când mâncăm teologie. Când mâncăm adevăr, când mâncăm har, când mâncăm dreptate, când mâncăm frumos, când mâncăm curăție, când mâncăm milostenie, când mâncăm milă și iubire pentru oameni ne sfințim în mod deplin.

Pentru că flămânzirea și însetarea după bine, pe care o dorește Domnul, e hrănirea cu poruncile lui Dumnezeu.

Ne hrănim din voia Lui, din teologia Lui, din slujbele Lui, din asceza și mistica Lui, din contemplarea Sfintelor Icoane și a întregii lumi, din înțelegerea profundă a prezenței Lui în lume și în viața noastră.

Unii teologi și predicatori ortodocși consideră că împărtășirea euharistică ne rezolvă toate problemele sau că unirea cu Dumnezeu este doar una liturgică, rezervată celor care participă la Dumnezeiasca Liturghie.

Însă împărtășirea cu Domnul la Dumnezeiasca Liturghie e doar o parte din întregul proces interior al înfrumusețării ortodoxe.

Reducerea vieții ortodoxe doar la cadrul liturgic este o diminuare nepermisă a ei, pentru că transformă viața noastră în formalism liturgic fără o înțelegere profundă a vieții ortodoxe. În sensul că, dacă stăm la Sfânta Liturghie cu evlavie și ne împărtășim, nu suntem prin asta niște ortodocși adevărați, dacă ne lipsesc virtuțile ortodoxe, dacă ne lipsește teologia adevărată, dacă ne lipsește adevărata experiență mistică ortodoxă.

Și formalismul liturgic tocmai asta face: elimină din discuție conținutul vieții interioare pentru fugitiva unire euharistică cu Domnul. Pentru că ne place să credem că oamenii, dacă sunt spovediți și împărtășiți, nu mai au nevoie și de o cunoaștere a teologiei și de faptul de a fi trăitori cu adevărat ai Bisericii.

Însă noi, în același timp, avem nevoie nu numai de împărtășirea euharistică ci și de cunoaștere și experiență teologică, de asceza continuă a curățirii de patimi, de simțirea și de vederea slavei Sale, de o cunoaștere profundă a lumii și a omului în comuniune.

În concluzie, în Evanghelia de azi, Domnul nu ne cheamă doar la împărtășirea cu El din Sfântul Potir ci la întregul mod de împărtășire cu El, care se realizează prin toată teologia și viața Bisericii.

El ne cheamă să ne împărtășim cu El prin citire, prin postire, prin răbdarea necazurilor și a înjosirilor, prin iertare, prin milostenie, prin facerea de bine, prin cunoașterea Lui, prin simțirea și vederea Lui, prin unirea euharistică cu El.

Toată împlinirea voii Lui e o mâncare duhovnicească și această mâncare e mâncarea care ne face proprii Împărăției Sale.

Așadar, iubiții mei, viața noastră e o continuă școală teologică! Tot ceea ce noi învățăm în viața asta are legătură cu voia lui Dumnezeu, cu prezența Lui în creația Sa prin slava Lui, cu viitorul veșnic al umanității.

Învățăm continuu voia Lui, pentru că orice slujbă, orice carte, orice predică, orice întâlnire duhovnicească în cadrul Bisericii sunt o școlarizare a noastră pentru veșnicie.

Și nu trebuie să ne rușinăm că suntem în mod continuu niște elevi ai lui Dumnezeu ci trebuie să ne bucurăm că Biserica ne învață, ca o mamă bună, adevărul despre noi și despre veșnicie.

Lăsați-vă învățați, iubiți frați și surori întru Domnul, de Dumnezeu prin Biserica Sa și prin slujitorii Săi!

Ajutați-ne să vă pregătim pentru viața de acum și pentru veșnicie!

Pentru că reala pregătire pentru viață are fundament teologic și el constă în adevărul și harul lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit și închinat.

taheosPentru că cuvintele lui Dumnezeu și ale Sfinților Lui sunt ca lumina care strălucește și izgonește întunericul din noi, sunt ca focul care aprinde inima și o mistuie duhovnicește și o transfigurează, sunt ca apa care hrănește și ca mâncarea care satură duhul omului.

Toți oamenii au nevoie să știe adevărul lui Dumnezeu, adevărul Bisericii Sale. Ei trebuie să știe că Biserica lui Dumnezeu e Biserica Ortodoxă și că Sfinții Lui sunt Sfinții pe care Biserica Lui îi cinstește pentru că sunt fiii ei. Ei trebuie să știe că mântuirea și viața noastră veșnică încep de acum, pentru că Biserica este începutul noii lumi, al lumii transfigurate.

Din acest motiv noi cântăm Întruparea Lui ca pe o răsărire în lume a teologiei. Și teologia este lumina care ne aduce pe noi la cunoașterea lui Dumnezeu și la trăirea în comuniune cu El.

De aceea, umpleți-vă de teologie, umpleți-vă de rugăciune, umpleți-vă de milostenie, pentru ca să vă hrăniți duhovnicește în acest post și în toată viața voastră!

Dumnezeul milei și al îndurărilor, să ne umple pe toți de pacea Sa, El, Dumnezeul nostru treimic, acum și în vecii vecilor! Amin.


[1] Sfânta Frescă e preluată de aici:

http://ziarullumina.ro/sites/default/files/articol/2014-04/euharistie-1.jpg.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno