Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Dosoftei, dar ne amintim și de Nichita Stănescu, care a plecat dintre noi tot într-o zi de 13 decembrie.

Nu e o zi cu ghinion, e o zi fericită. Pentru că ei au existat și ne-au lăsat o comoară, un patrimoniu scump de poezie.

Sfântul Dosoftei a adormit pe 13 decembrie 1693, iar Nichita pe 13 decembrie 1983.

La o distanță de 290 de ani.

Aproape 300 de veacuri între țâșnirea a două fântâni cu apă dulce care nu mai seacă.

De la trecerea cu Sfinții a primului se împlinesc 321 de ani, și 31 de ani de când nu-l mai vedem în fața ochilor pe Nichita. Eu nu l-am văzut niciodată, pentru că aveam doar 6 ani când a murit, dar, ca mulți alții, l-am întâlnit foarte viu nu după multă vreme.

Pe cei doi îi leagă poezia. Și pe noi de ei.

Am scris studii despre amândoi poeții, și despre Nichita, și despre Dosoftei.

Aici găsiți alte articole și comentarii ale Părintelui Dorin și ale mele despre același Nichita.

Dosoftei și Nichita sunt două vârste ale poeziei românești, dar amândouă la fel de proaspete. Pentru că marea poezie nu se învechește. E ca vinul vechi, care se face tot mai bun, sau ca o apă care își sapă matca tot mai adânc.

Primul a fundamentat poezia română pe Psaltire.

Și așa a rămas, pentru că al doilea, când vroia să verifice starea poeziei din vremea sa, de față cu prietenii, lua Psaltirea și citea din ea. Și considera că tot nu e depășită

Primul a fost profetic și năprasnic în blesteme, dar și blând ca un miel, a trecut prin genuni și a băut vinul lacrimilor ca pe cel mai tare Murfatlar.

Al doilea a vrut să fie angelic, un cavaler gentil care se luptă cu balaurii urâțeniei într-o lume cu multe hidre. Poate de aceea: „Învins în afară/ Evul Mediu s-a retras în chiliile/ roșii și albe ale sângelui meu” (A patra elegie).

A vrut să fie un clar de inimă peste o epica magna.

Manifestările dedicate lor îi sărbătoresc separat, deși ar trebui organizate și evenimente care să-i vadă împreună.

Did you like this? Share it: