Așadar, Dumnezeu încearcă să-i schimbe gândul Luceafărului-Hyperion și, după ce-i amintește deșertăciunea lumii, îi aduce alte argumente pentru a-l convinge să nu aleagă condiția muritoare pentru „o oră de iubire”.

Prima dintre soluții ar fi, după cum am arătat deja, să primească soarta împăratului Solomon, „poetul-rege” care a îmbinat înțelepciunea dumnezeiască și harul creator în ființa sa. Și ni se pare firesc ca aceasta să fie prima propunere din partea lui Hristos-Dumnezeu, a Celui care este Înțelepciunea care a creat tot universul:

„Fericit omul carele au aflat înțelepciunea și pământeanul carele știe înțelepciunea. Pentru că mai bine e pre ea a neguțători decât visterii de aur și argint. […]

Lemn de viață [pomul vieții] iaste [ea] la toți ceia ce să țin de dânsa și celor ce să razimă pre ea ca pre Domnul e întemeiată.

Dumnezeu cu înțelepciunea întemeie pământul și găti ceriurile cu mintea. Cu simțirea [puterea] Lui beznile să rupsără și norii curseră roao [rouă]. […]

Luați învățătură, și nu argint; și minte, mai multă decât aur lămurit [curățit/ aur cât mai pur]; și luați simțiri [dumnezeiești], [mai bine] decât aur curat; pentru că mai bună e înțelepciunea decât pietrile ceale scumpe, și tot cinstitul [demnitarul în lume] nu iaste vreadnic ei.

Eu, Înțelepciunea [Hristos], sălășluiiu [am întemeiat] sfatul; și mintea, și gândul – Eu am chemat. […]

De voiu spune voao ceale ce să fac în toate zilele, voiu pomeni ceale den veac să le număr[1].

Domnul zidi pre Mine, începătura căilor Lui la lucrurile Lui; mainte [mai înainte] de veac Mă întemeie, [mai înainte] de-nceput[ul lumii][2], mai nainte decât a face pământul, și mai nainte decât a face beznele [abisurile/ adâncurile apelor], mai nainte decât a ieși izvoarăle apelor, mai nainte de a se întări munții și mai nainte de toate dealurile [Tatăl] Mă naște. […]

Când gătiia [crea] ceriul, eram de față [împreună-Creator] cu El; când usebiia scaunul Său preste vânturi, când tari făcea pre cei de sus nori și cum tare punea izvoarăle celui de supt ceriu, când punea mării cercetarea Lui, și apele nu vor trece [de] gura Lui [de porunca gurii Lui], și tari făcea temeaile pământului; [atunci, Eu] eram lângă El tocmind [creând lumea și orânduind-o], Eu [Înțelepciunea Hristos] eram cu carea să bucura și în toate zilele Mă veseliiam în fața Lui preste toată vreamea” (Pild. lui Sol. 3. 13-13, 18-21; 8. 10-12, 21-31, Biblia 1688).

Astfel de relatare poetică se regăsește și la Iov cap. 38, în Ps. 103, la Înț. lui Is. Sir. cap. 43 etc., cu privire la zidirea lumii și la frumusețea, măreția și armonia ei. Iar Eminescu putea primi sugestii și din partea acestor pasaje biblice, nu numai din Rig-Veda, pentru a poetiza geneza lumii (motivul pentru ca a apelat la Rig-Veda ține de rațiuni pe care le-am discutat altădată).

Hristos, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, a creat lumea și tot El, în poemul alegoric al lui Eminescu, îi oferă lui Hyperion înțelepciune creatoare (înțelepciunea Sa creatoare): „Cere-mi cuvântul meu dentâi –/ Să-ți dau înțelepciune?”.

Dumnezeu dăruiește înțelepciunea Sa fiilor Săi („Iară noi, gândul lui Hristos avem”: I Cor. 2, 16, Biblia 1688) și puterea de a fi creatori, chiar dacă forța lor de creație, fiind făpturi ale Lui, nu se compară cu a Ziditorului lumii.

Eminescu a considerat că, prin forța lor de creație, dăruită de Dumnezeu, geniile sunt niște copii ai Lui:

„Dumnezeu în lume le ține loc de tată/ Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată. /…/ Că-n lumea din afară tu nu ai moștenire,/ A pus în tine Domnul nemargini de gândire. /…/ Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine/ O lume e în lume și în vecie ține” (În vremi demult trecute/ Povestea magului…).

În ce privește veșnicia creației poetice geniale („în vecie ține”), aceasta reprezintă o credință personală a lui Eminescu, care considera că, după moarte, Dumnezeu îi va da să vadă și trăiască în lumea pe care a creat-o cu forța gândirii sale sau într-una asemănătoare, în raiul pe care l-a văzut cu ochii minții, cu păduri, izvoare și luceferi – un univers întreg care va prinde viață, cumva:

Când moartea va cuprinde viaţa ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească
Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit;

Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească
Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,
Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

(În vremi de mult trecute…)

În aceasta constă înrudirea geniului cu Dumnezeu, în optica poetului.

În poemul În vremi de mult trecute…, aceste lucruri îi sunt șoptite feciorului de împărat de către un „seraf mare”. Dar cert este că, din fragedă tinerețe, poetul a crezut că cel ce contemplă „steaua singurătății” (Odă (în metru antic)), acela „trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului/ În sfintele lunci,/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări” (Numai poetul).

Amănuntul păsărilor minunate care cântă în Rai provine din Viețile Sfinților, dintr-o viziune extatică a Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos:

Pasări era în pomii aceia făr’ de număr, unile aripi de aur având, iar altele albe ca zăpada, iar altele cu feluri de înpiestriciuni [culori]. Și șădea pre rămurele pomilor Raiului și prea frumos cânta, cât de dulceața glasului cântărilor nu mă simțiiam pre sine-m[i][3].

Paseri în sadurile acelea era fără de număr, unele aripi de aur având și altele albe ca zăpada, iar altele pestrițe în multe feliuri. Și ședea pre ramurile pomilor raiului și cânta prea frumos, cât din glasul cel dulce al cântării lor nu-mi aduceam aminte de sine-mi[4].

Eminescu vroia să se mute, după moarte, „în ramurile gândului”, acolo unde își construise un univers după asemănarea celui pe care îl zidise Creatorul, în care poetul s-a simțit răpit:

Și tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

(O,-nțelepciune ai aripi de ceară!)

Hristos a zidit un univers pentru „cine are urechi s-audă ce murmur[ă] /…/ prorocitoare stele” (Memento mori).

Căci „cine are urechi de auzit, să audă” (Mt. 11, 15; 13, 9; Mc. 4, 9; 4, 23; Lc. 8, 8; 14, 35; Apoc. 2, 7; 2, 11; 2, 17; 2, 29; 3, 13; 3, 22) cuvintele Scripturii, are și urechi mistice ca să audă ce murmură tainic cuvintele scripturii cosmice.

Eminescu a privit natura cosmică, creația lui Dumnezeu, ca pe un rai sau ca pe un pridvor al Raiului.

Așadar, înțelegem de ce Dumnezeu îi oferă lui Hyperion „cuvântul meu dentâi” și „înțelepciune”. Înțelepciunea Sa creatoare, nu înțelepciune omenească, cu „aripi de ceară”.

Însă, uneori, Eminescu recunoștea că puterea sa de creație este incomparabil mai mică decât cea dumneziească:

Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă ­ e mult, mult mai presus.

(Icoană și privaz)

În strofa următoare din Luceafărul, Părintele său și al lumii Îi oferă forța cântării orfice:

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

De data aceasta, darul lui Dumnezeu nu este în sensul creării de lumi, ci al stingerii lumilor, este o putere eshatonică. Dar și în acest sens, după cum se vede, geniul poetic este caracterizat prin asemănarea cu Dumnezeu, Cel ce a creat lumea dar a hotărât și ceasul sfârșitului ei.

Ne amintim și versurile din Memento mori/ Panorama deșertăciunilor:

Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată
Stă Orfeu
­– cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată
Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind
Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării.
Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,
Asculta cum vântu-nșală și cum undele îl mint.

De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări îmflată,
Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,
Ar fi curs în
văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut…
Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune
Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,
În migrație eternă[,] de demult s-ar fi pierdut. /…/

Dar el o zvârli în mare… [etc].

În Luceafărul, după cântarea orfică s-ar lua „munții cu păduri/ Și insulele-n mare”, ceea ce putem interpreta ca o exprimare metonimică, pentru a desemna întregul univers, cu atât mai mult cu cât pădurile/ codrii și marea sunt, cu adevărat, pentru Eminescu, simboluri ale adâncimii și ale imensității cosmice.

În Memento mori, Orfeu stă „lângă marea-ntunecată”, cu cotul „pe-a lui arfă sfărâmată”, într-o atitudine de disperare, pentru ca, apoi, să-și arunce arfa în mare.

În altă poezie, chiar marea „se-ndoaie ca o liră/ Cu valuri înstrunită” (În căutarea Șeherezadei).

În ultima noastră carte despre Eminescu remarcam tocmai faptul că puterea acestui Orfeu eminescian o depășește cu mult pe cea a personajului mitic (care n-ar fi putut să învie stânca sau să provoace sfârșitul galaxiilor) și luam în considerare faptul ca Eminescu să fi cunoscut asimilarea metaforică, în iconografia creștinismul primar, a lui Hristos cu Orfeu, Hristos fiind Cel care îmblânzește/ împacă oamenii și toată creația prin cuvântul Său[5].

Ne frapează, în plus, faptul că Orfeu, în această secvență din Memento mori, stă „pe piatra prăvălită”, fiind cel „ce-nviase stânca” – amănunte care ne indică scena Învierii.

Înviase, adică, stânca inimii oamenilor prin jertfa și moartea Sa…numai că oamenii au uitat toate acestea, ceea ce produce disperarea Domnului, întristarea Sa pentru lumea care s-a înstrăinat de El.

Nu spunea și Pascal că Hristos e în agonie până la sfârșitul lumii?

După înțelepciune și putere creatoare, Dumnezeu adaugă, la darurile anterioare, „dreptate și tărie” (alte atribute ale Sale):

Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate

Cu alte cuvinte, ceea ce Dumnezeu îi oferă lui Hyperion, în locul păcatului și al morții, este: asemănarea cu Sine.

Dumnezeu se opune morții pentru că nu e indiferent față de creatura Sa, pe care o iubește, față de cel ce este după chipul Său.


[1] Dumnezeu face în toate zilele ceea ce face din veac. Prin aceasta ne comunică faptul că Înțelepciunea este un Ipostas veșnic al lui Dumnezeu, Care a cugetat din veșnicie pe cele pe care acum le proniază.

[2] Se referă fie la nașterea din veșnicie a Fiului din Tatăl. Prin cuvintele inspirate ale Sfântului Solomon, Hristos vorbește aici despre Sine Însuși, în mod tainic/ metaforic, ca despre Cel ce este Cuvântul Tatălui mai înainte de veci, Înțelepciunea prin Care a fost zidită/ creată lumea.

El pune în antiteză zidirea Sa, adică nașterea Sa din veșnicie, cu ceea ce înseamnă zidirea/ creatura Sa, cele pe care El le-a zidit. Prin aceasta arată că este Ziditorul celor zidite, pentru că începutul ființării Sale este din veșnicie, de la Tatăl.

„Zidi pre Mine” și „Mă întemeie” sunt sinonime cu nașterea Sa din veșnicie, sunt o exprimare metaforică utilizată tocmai pentru a exprima diferența inexprimabilă față de modul venirii întru ființă al tuturor celorlalte creaturi din univers.

[3], cf. Cătălina Velculescu, Nebuni pentru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 257.

[4] Idem, p. 284.

[5] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 207-208.

Did you like this? Share it: