Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 16 decembrie 2014

Istorie 5. 8

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

34. Primele 10 ediții ale Poesiilor lui Mihail Eminescu

Prima ediție e cea din 1884, cu prefața semnată în decembrie 1883[1]. Și cuprinde poeziile sale publicate în Convorbiri Literare timp de 12 ani[2].

Primul poem al ediției este Singurătate (p. 1-3). Cartea conține 61 de poeme eminesciene[3], poemul Mai am un singur dor, al 52-lea din carte, având patru variante[4].

Rugăciunea unui Dac e al 7-lea poem al cărții, Odă e al 13-lea, Mortua est al 23-lea, Împărat și Proletar al 39-lea, Revedere al 49-lea, Epigonii al 53-lea, Satira I, II, III și IV fiind poemele 56-59 iar ultimul poem al ediției este Criticilor mei[5].

Ultima strofă a cărții, din p. 303:

criticiA doua ediție a cărții e cea din 1885[6]. Conține tot 61 de poeme[7]. Se reeditează prefața din 1883[8]. Luceafărul e al 60-lea poem al ediției[9]. Ultima strofă a lui[10]:

nemuritorEdiția a 3-a a apărut în anul 1888[11] și conține 64 de poeme. Au fost incluse poemele: La steaoa, De ce nu-mi vii și Kamadeva[12]. Se reeditează prefața din 1883 dar ea este pentru prima oară semnată. Semnează: T.[itu] Maiorescu[13].

Prima strofă din Mortua est![14]:

faclieA 4-a ediție a cărții a fost editată în 1889[15]. E singura ediție de până acum cu o erată. A fost suprimat, la nivel tipografic, un vers[16]:

errataVolumul conține tot 64 de poeme, cât și prefața din 1883. După prefață urmează textul scris de Maiorescu: Poetul Eminescu, p. V-XIV, semnat în octombrie 1889, la București[17].

Ce spune aici Maiorescu? Că Eminescu este un geniu înnăscut[18] dar că viața sa istorică e simplu de povestit[19].

Mihail Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849 la Ipotești, a făcut gimnaziul la Cernăuți, dar l-a părăsit pentru a intra în trupa de teatru a doamnei Fanni Tardini[20]. A studiat la Viena și la Berlin, între 1874-1876 a fost revizor școlar și bibliotecar la Iași, lucrează în redacția ziarului Timpul[21], dar, în iunie 1883, subliniază Maiorescu, e „lovit…de isbucnirea nebuniei, al cărei germen erà din naștere, indreptat intru câtva la inceputul anului 1884, dară degenerat in forma lui etică și intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 Iunie 1889 intr’un institut de alienați”[22]. Și astfel se creează, în mod mincinos, mitul nebuniei lui Eminescu, pe care unii îl propovăduiesc în mod meschin și astăzi!

Pentru că Titu Maiorescu „psihanalizează” viața lui Eminescu și „constată” că toată viața lui e sub semnul „alienației mentale”[23], fapt pentru care viața sa are „o culoare romantică”[24].

Însă, după ce i-a minimalizat persoana, Maiorescu îi laudă calitățile umane: a fost un om de o covârșitoare inteligență, cu o memorie care reținea toate detaliile[25] dar trăia „aproape exclusiv [în] lumea ideilor generale”[26]. Adică era „asocial”, pentru că era „nebun”.

În paginile VIII-IX, Maiorescu îl face pe Eminescu „indiferent” față de situația sa socială, asta după ce l-a lăsat să moară de foame și l-a îmbolnăvit. Însă modul pervers în care vorbește despre Eminescu ascunde în spatele său invidia pe marea lui operă.

Cine era Eminescu pentru ranchiunosul de Maiorescu? Un geniu naiv cuprins în lumea lui ideală[27]. Pe care nu-l interesau banii și nici viața prosperă[28], ci numai „în intervalele lucide” ale vieții sale el se arăta interesat de cele materiale, fapt pentru care era „lacom de bani”[29].

Nu-i plăcea însă ce spuneau prietenii și cunoscuții lui Eminescu: că mizeria socială l-a dus pe Eminescu la nebunie[30]. Pentru Maiorescu, sărăcia lui Eminescu și minimalizarea lui erau de domeniul legendei, care trebuie să dispară[31].

Și după ce a făcut din geniul său apanajul nebuniei, Maiorescu îl laudă din nou: era cel mai silitor om, veșnic citind, meditând, scriind. Era lipsit de orice egoism, era la curent cu noutățile, edita ziarul Timpul cu energie, avea vederi înalte, era bun la disputele politice[32].

Însă cum să aibă vederi înalte și să scrie genial un nebun? Nebunia creează lucruri fără sens și nu desăvârșiri intelectuale.

Tocmai de aceea Maiorescu a vrut să îl scoată nebun: pentru ca întreaga sa operă și viață să nu mai fie apreciate la reala lor valoare. Numai că Titu Maiorescu a reușit doar să fie penibil pentru posteritate prin această înverșunată strategie de falsificare a persoanei lui Eminescu.

În pagina a XI-a, după ce mai înainte l-a făcut nebun, Maiorescu vorbește despre „limpezimea spiritului său”. Însă adevărul e acesta: Eminescu era prea înalt, prea mare, prea frumos pentru lumea lui și Maiorescu nu suporta asta. Ar fi dorit și el o fărâmă din limpezimea și din măreția ideatică a lui Eminescu. Și pentru că nu i-a putut face față, de aceea l-a decretat „nebun”.

Alte detalii despre personalitatea lui Eminescu care nu îl arată deloc a fi „nebun”: se bucura fără invidie și râdea fără răutate și peste tot „se afla fără silă în elementul său”[33]. Dar la care Maiorescu adaugă lucruri negative: avea o viață neregulată, se hrănea numai cu „narcotice și excitante”, abuza de tutun și cafea, își petrecea nopțile în citire și scriere, zile întregi nu mânca, după care mânca și bea fără alegere și fără măsură[34].

În ciuda întregii opere eminesciene, Maiorescu declară faptul că Eminescu nu a fost un om nefericit ci un pesimist[35]. Nefericirea lui Eminescu e decretată din nou, din stilou, drept una estetică, care nu avea de-a face „cu o amărăciune personală”[36].

De ce nu avea dureri Eminescu în răstălmăcirea lui Maiorescu? Pentru că, „din pun[c]t de vedere al egoismului, [Eminescu era] cel mai nepăsător om ce și’l poate inchipuì cine-va, [și] precum nu puteà fi atins de un simțimênt prea intensiv al fericirii, nu puteà fi nici expus la o prea mare nefericire”[37]. Nota lui caracteristică era „seninătatea abstractă” și când venea vorba de melancolie și când se veselea[38]. Ba, mai mult, „chiar [și] forma nebuniei lui erà o veselie exsultantă[39].

Ce poate fi mai grețos decât atât?! Pentru că Maiorescu nu e bun nici măcar la mistificări grosolane darămite la observații de nuanță în ceea ce privește trăirile lui Eminescu.

Eminescu, continuă Maiorescu, avea o naivitate copilărească și își citea poemele ca pe niște lucrări străine de el. Nu-l interesa publicarea poemelor sale[40]. Însă în poemele sale, el „și-a intrupat sub o formă așa de minunată quintesența cugetărilor și simțirilor”[41] sale. Și el nu iubea în mod real femeia, ci vedea în ea „copia imperfectă a unui prototip irealizabil”[42].

Mai pe scurt, articolul lui Maiorescu despre Eminescu e o manipulare de toată jena, născută dintr-o invidie și o ranchiună vituperante. El a amestecat calitățile excepționale ale lui Mihail cu defecte inventate pentru ca să îl scoată drept „nebun romantic”. Însă numai cineva ros de neputință, ca Maiorescu, poate să dea crezare acestei fabulații nedemne.

Ediția a cincea a apărut în anul 1890[43]. Conține 68 de poeme, pentru că s-au mai adăugat încă trei: Sara pe deal, Doina și Dalila[44].

S-a republicat și prefața din 1883, cât și articolul revoltător despre Eminescu pe care l-am discutat[45].

A șasea ediție e din 1892[46]. Are 311 pagini, conține 73 de poeme și un post-scriptum[47], în paginile III-XIV ale cărții fiind tot introducerea și articolul despre Eminescu[48].

Post-scriptum-ul se află între p. 309-311 și aparține tot lui Titu Maiorescu. E semnat cu T. M., în iunie 1892, la București[49]. Și aici, Maiorescu spune că data nașterii poetului, 20 decembrie 1849, a luat-o din registrul Junimii, așa cum a trecut-o însuși Eminescu[50].

Eminescu a fost botezat ortodox de către Preotul Dimitrie de la Biserica Uspenia din Botoșani[51]. Însă în cartea Botezurilor din această Biserică din Botoșani, Mihail Eminescu e trecut ca fiind născut pe 15 ianuarie 1850 și că a fost botezat pe 21 ianuarie 1850, având ca naș de Botez pe Stolnicul Vasile Iurașcu[52].

Și în pagina 311, Maiorescu consimte cu această nouă dată de 15 ianuarie 1850 și spune că ea trebuie primită iar prima, cea din 20 decembrie 1849, pe care o susține însuși Eminescu, trebuie socotită „resultatul unei informații inexacte a poetului din partea părinților”[53].

A șaptea ediție a cărții e din 1895[54] și în ea a schimbat ziua nașterii lui Eminescu: 15 ianuarie 1850[55] în loc de 20 decembrie 1849. Avem tot 73 de poeme și post-scriptum-ul[56], plus cele două texte de la început[57].

A 8-a ediție a poemelor e din 1901[58] și are tot 73 de poeme, dimpreună cu cele 3 texte maioresciene. A fost făcută într-un tiraj de o mie de exemplare și un volum costa 1, 50 lei. De fapt, fiecare tiraj a fost făcut într-o mie de exemplare. Tocmai de aceea pe pagina de titlu a cărții s-a scris: „a opta mie de exemplare”.

A 9-a ediție e din 1903[59], având formatul celei anterioare. În nicio ediție de până acum și nici în aceasta, nu avem Scrisoarea I, II, III și IV ci Satira I, II, III și IV. Iar în ediția de față titlul poemului nu e Luceafărul ci Luceafĕrul[60].

A 10-a ediție a poemelor eminesciene apare în anul 1907[61]. Are tot 73 de poeme, plus cele 3 texte ale lui Maiorescu[62]. A fost editată în 20.000 de exemplare, conform paginii de titlu, unde se spune: „a unsprezecea și a douăsprezecea mie de exemplare”.

În p. 234:

stinsul amor*

35. Unde a locuit Caragiale

În iulie 1881 el locuia în București, pe Strada Armenească, nr. 33[63].

A 13-a scrisoare, editată în volumul al 7-lea al Operelor sale complete, ne spune că el locuia în București pe Strada Polonă, nr. 96[64]. O scrisoare către Petrache, scrisă în 7 noiembrie 1890[65]. Și i se plânge lui Petrache că nu a plătit chiria și e dat în judecată, n-are lemne și nici palton și că e bolnav[66].

Pe 25 februarie 1891 locuia tot acolo[67]. În februarie 1905 era în Berlin și locuia pe strada Wilmersdorf Preussischestr, nr. 10[68]. În 13 februarie 1906 se găsea la aceeași adresă din Berlin[69]. Pe când în 21 februarie 1906 scrie din Leipzig[70]. Tot la Berlin locuia și în 1907[71].

*

36. Unde a fost publicată Mortua est!

Mihail Eminescu a publicat poemul în revista Convorbiri literare, anul V (1 martie 1871-1 martie 1872), redactor Iacob Negruzzi, Ed. Tipografia Th. Balassan, Iassi, 1872, p. 15-16. La finalul revistei. Și forma în care a fost editată e următoarea:

mor  1mor 2mor 3mor 4mor 5
*

37. Necrologul scris de Hasdeu lui Eminescu

Are o pagină și jumătate și a fost publicat în Revista Nouă, anul al II-lea, nr. 6, 15 iunie 1889, p. 211-212[72]. Și în acesta Hasdeu spune că Eminescu „a lăsat [în urma sa] multe versuri admirabile”[73] dar meritul său primordial e acela că a introdus în poezia românească „adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte”[74].

Eminescu va rămâne prin poezia sa pentru că „a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni”[75]. Însă susține, ca și Maiorescu, minciuna sfruntată că el „a murit nebun”[76]. Însă Eminescu „va trăi, deși a murit nebun; [și] vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți, cari au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu[77]. Adică un om de geniu.


[1] Poesii de Mihail Eminescu, Ed. Librariei Socecu & Comp., Bucuresti, 1884, III-IV + 307 p. [2] Prefață, p. 1. [3] Idem, p. 307. [4] Idem, p. 306. [5] Idem, p. 305-307.

[6] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a doua, Ed. Librariei Socecu & Comp., Bucuresti, 1885, III-IV + 307 p. [7] Idem, p. 307. [8] Idem, p. VI. [9] Idem, p. 307. [10] Idem, p. 300.

[11] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a treia, Ed. Librariei Socecu & Comp., Bucuresci, 1888, III-IV + 315 p. [12] Idem, p. 315. [13] Idem, p. VI. [14] Idem, p. 65.

[15] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a patra, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecu & Comp., București, 1889, III-XIV + 315 p.

[16] Idem, p. 315. [17] Idem, p. XIV. [18] Idem, p. V. [19] Ibidem. [20] Idem, p. VI. [21] Ibidem. [22] Idem, p. VI-VII. [23] Idem, p. VII. [24] Ibidem. [25] Idem, p. VII-VIII. [26] Idem, p. VIII. [27] Idem, p. IX. [28] Ibidem. [29] Idem, p. X. [30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Idem, p. X-XI. [33] Idem, p. XI. [34] Idem, p. XII. [35] Ibidem. [36] Idem, p. XIII. [37] Ibidem. [38] Ibidem. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. XIV.

[43] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a cincea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1890, III-XIV + 331 p. [44] Idem, p. 331. [45] Idem, p. III-XIV.

[46] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a șasea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1892, III-XIV + 311 p. + 3 p. de cuprins. [47] A treia pagină a cuprinsului. [48] Prima pagină a cuprinsului. [49] Idem, p. 311. [50] Idem, p. 309. [51] Idem, p. 310. [52] Idem, p. 310-311. [53] Idem, p. 311.

[54] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a șaptea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1895, III-XVI + 311 p. + 3 pagini de cuprins. [55] Idem, p. VI. [56] A treia pagină a cuprinsului. [57] Prima pagină a cuprinsului.

[58] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a opta, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1901, III-XV + 255 p. + 3 pagini de cuprins.

[59] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a noua, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1903, III-XV + 255 p. + 3 pagini de cuprins. [60] Idem, p. 211.

[61] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a zecea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socec & Comp., Societate Anonima, București, 1907, III-XV, 255 p. + 3 pagini de cuprins. [62] Paginile 1 și 3 ale cuprinsului.

[63] I.[on] L.[uca] Caragiale, Opere, vol. VII. Corespondență, ed. îngrijită de Șerban Cioculescu, cu 2 planșe afară din text, Ed. Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1942, p. 565. [64] Idem, p. 542. [65] Idem, p. 541. [66] Ibidem. [67] Idem, p. 544. [68] Ibidem. [69] Idem, p. 545. [70] Idem, p. 546. [71] Idem, p. 555.

[72] Cf. Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Scrieri literare, morale și politice, tomul al II-lea, ed. critică, cu note și variante de Mircea Eliade, cu trei planșe afară din text, Ed. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1937, p. 117, n. 1.

[73] Idem, p. 117. [74] Ibidem. [75] Ibidem. [76] Ibidem. [77] Idem, p. 118.

Luceafărul [14]

Dumnezeu i-ar face oricare din aceste daruri numai să nu aleagă moartea.

În manuscrise găsim și aceste variante, la care poetul s-a gândit, dar la care a renunțat ulterior:

De vrei o patimă de sfânt
În inima ta cruda
Îți [dau] un petec de pământ
Ca [să] te cheme Budda.

Vrei să vezi lumea ca’n Olimp
Cum eu ți-am arătat-o
Îți dau o fășie de timp
Ca să te cheme Plato[1]

*

Și dacă vrei să fii un sfânt
Să știi ce-i chinul, truda
Îți dau un petec de pământ
Ca să te cheme Buddha

De vrei în număr să mă chemi
În lumea ce-am creat-o
Îți dau o fâșie de vremi
Să te numească Plato[2]

Eminescu a renunțat însă la aceste strofe, care erau înainte de secvența Orfeu – intercalate, deci, între darul înțelepciunii creatoare și cel al puterii „orfice” de a destrăma lumile.

Eminescu așezase inițial episoadele cu Buddha și Platon după întrebarea: „Să-ți dau înțelepciune”?, ca o ilustrare personalizată a acestei înțelepciuni, dar se pare că, într-un final, n-a mai considerat că filosofia acelora este cu adevărat înțelepciune.

Poetul a renunțat pur și simplu la aceste versuri, care ar fi vorbit despre ipostaza sa de filosof, de întemeietor de religii sau de sisteme religioase.

Se pare că, până la urmă, Eminescu a vrut să se identifice alegoric numai cu un creator de lumi ale gândirii și ale poeziei și cu un împărțitor de dreptate, renunțând la Buddha și la Platon, pentru că Prototipul/ Arhetipul său este Hristos, Dumnezeu Cuvântul.

Nu se recunoaște în ipostaza filosofilor speculativi, adică a celor care nu cunosc nimic revelat despre Dumnezeu și veșnicie, ci doar bâjbâie după Adevăr, filosofând dubitativ – „Palid stă cugetătorul [Greciei antice], căci gândirea-i e în doliu:/ În zădar el grămădește lumea într-un singur semn;/ Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede”…(Memento mori).

Hyperion ascultă și primește lecția pe care i-a ținut-o Părintele său:

„Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.”

În locul lui menit din ceri
Hyperion se-ntoarsă
[3]
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Nu mai e Luceafăr rătăcitor, ci Hyperion care se întoarce în cer, în locul menit lui de Dumnezeu.

Numai pământul rămâne să rătăcească mai departe: „acel pământ rătăcitor”.

Hyperion înțelege că nu trebuie să facă parte dintre pământenii/ muritorii rătăcitori departe de Dumnezeu, care își ascultă patimile și au idealuri mici sau scopuri meschine.

Însă, din nou, variantele rămase în manuscris ne prezintă situații interesante:

Oricare mândru început
Cu un sfârșit se ’nche[i]e
Când îngerul au dispărut
Rămâi cu o feme[i]e

Dar totuși nu sfârșești de spus
Și ’ncepi aceleași plângeri
Căci când femeile s ’au dus
Din nou s ’arată îngeri[4]

Aceste iconizări ni se par desprinse din hagiografii.

În Înger de pază, poetul ne spunea ceva asemănător, vorbindu-ne despre înlocuirea, în viața sa, a Îngerului păzitor cu femeia:

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre și raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor și de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ți învins.

Ești demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare
Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaște trăsurile-ți pale,
Căci tu – tu ești el.

Să fi notat poetul, în aceste versuri, experiențe proprii reale?

Și ce înseamnă: „când femeile s ’au dus/ Din nou s ’arată îngeri”? Pentru că înțelegem sensul duhovnicesc, dar nu știm dacă este vorba despre vreo pildă patristică transformată în sentință sau despre o experiență personală.

Secvențele următoare din Luceafărul prezintă, în esență, scenariul obișnuit al poemelor de dragoste eminesciene:

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.

Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:

– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patemi
.

Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentâi
Și visul meu din urmă.”

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brață…[5]

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Este ceasul asfințitului de seară („ceas al tainei, asfințit de sară”Trecut-au anii…), când „Răsare luna liniștit/ Și tremurând din apă”.

E ceasul începutului lumii, care răsare din ape primordiale, și de care Eminescu își amintea atunci când vedea că „este sara-n asfințit/ Și noaptea o să-nceapă”.

Asfințitul este vremea când Dumnezeu a sfințit lumea pe care începea să o creeze.

Liniștea e transcendentală, înalță peisajul într-o dimensiune eternă. Pentru că geneza lumii este unită cu eshatologia, adică: cu timpul restaurării ei în puritate și sfințenie.

Scânteierile luminii de lună în crânguri și miresmele amețitoare ale șirului lung de tei, ploile de miresme („Miroase florile-argintii/ Și cad, o dulce ploaie”) au același rol de a transfigura peisajul terestru și a-l transforma într-o grădină a Raiului.

Perspectiva aceasta e o constantă a liricii eminesciene:

 Sara vine din ariniști,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-și arată,
Solii dulci ai lungii liniști.

(Povestea teiului)

Aștrii cerești sunt solii lungii liniști (infuzate și aliterativ), adică ai liniștei eterne care-mi sună în urechi” (Scrisoarea IV).

Teii înalți sunt mereu „cu flori pân-în pământ” (Povestea teiului), „cu umbra lată și cu flori până-n pământ” (Scrisoarea IV), plouând mirosuri îmbătătoare, ca și când ar umple cu floarea și mireasma lor spațiul întreg dintre cer și pământ. Ca și când ar astupa golul, distanța dintre cer și pământ.

Mireasma lor (ca și a salcâmilor și a celorlalte multe flori din poezia eminesciană care fac „văzduhul tămâiet” (Călin…)) e o punte inefabilă către cer, un liant al oamenilor cu Raiul neveștejit și neîmbătrânit.

Eminescu nu a ignorat semnificațiile mistice ale miresmelor, în versurile sale încărcate de simboluri teologice.

Vorbind despre simbolul mirului, Sfântul Dionisie Areopagitul ne spune:

„suntem încredințați că Iisus cel atotdumnezeiesc, fiind bine mirositor în chip mai presus de ființă, este Cel ce umple înțelegerea noastră de undele spirituale ale dumnezeieștii dulceți.

Căci dacă perceperea bunelor mirosuri sensibile umple de o bună simțire și hrănește de multă plăcere puterea deosebitoare a organelor noastre mirositoare și dacă ceea ce percep e nevătămător și are în sine ceva corespunzător cu buna mireasmă, în chip asemănător se poate spune și de[spre] puterile noastre înțelegătoare [spirituale] rămase necorupte de vreo înclinare spre rău, în funcția naturală a calității lor deosebitoare, că vor percepe, după măsura lucrării dumnezeiești și a deschiderii corespunzătoare a minții spre ceea ce e dumnezeiesc, buna mireasmă cu obârșia în Dumnezeu și se vor umple de sfânta dulceață a hranei atotdumnezeiești.

Deci compoziția simbolică a mirului, ca o formă a celor fără formă (s. n.), ne prezintă pe Iisus ca pe Cel ce este izvorul îmbelșugat al bunelor miresme dumnezeiești percepute de noi. […] Și aceste miresme îndulcesc mințile cu buna simțire, prin sfintele percepții, folosindu-se de hrana lor spirituală”[6].

De aceea spuneam și altădată că înmiresmarea, în versurile poeților noștri, de la Bolintineanu până la mulți simboliști (iar la Eminescu în modul cel mai evident și cu prisosință), este un mod de spiritualizare a materiei urmărind evaziunea în veșnicie[7].

Revenind la Luceafărul, ceea ce e tulburător e faptul că Eminescu nu le refuză celor doi tineri posibilitatea de a se înălța prin iubire.

Ba chiar pajul „guraliv și de nimic” apare ca depășindu-și condiția, însetat și el de liniște eternă: „Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi”.

Asemenea, și tânăra este transfigurată, strălucind „cu farmecul luminii reci” – intelectuale, nepătimașe – care poate inspira gândirea („gândirile străbate-mi”).

Nu mai sunt numiți Cătălin și Cătălina, ci – așa cum s-a spus și se poate aprecia despre perechile din câteva poeme eminesciene (Făt-Frumos din tei, Crăiasa din povești, Dorința, Povestea codrului, Povestea teiului) –, devin o paradigmă, reiterează cuplul primordial, fericirea paradisiacă.

Deși poetul considera că în lume este „ici-colo câte-un geniu și preste tot gunoi” (Icoană și privaz), el credea totuși că oamenii au posibilitatea, dacă vor, să se înalțe deasupra patimilor lor[8].

Eminescu revine însă la optica sa severă atunci când fata îl invocă din nou pe Luceafăr, în mod egoist, reducându-l la ipostaza de stea norocoasă:

– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”

El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”

Hyperion nu mai cade din înalt.

Între a fi Înger sau demon, alege prima variată, ascultând învățătura Părintelui.

Chipurile de lut au doar momente de fericire și de transfigurare, în care intuiesc cumva scopul adevărat al vieții, dar nu trăiesc toată viața iubind și dorind veșnicia.

De aceea Hyperion rămâne „rece” față de noua chemare, adică mort față de toate patimile și tentațiile telurice, față de ispitele omenești: „Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu râmâi la toate rece” (Glossă).


[1] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 389-390.

[2] Idem, p. 406.

[3] Am folosit „ceri” și „se-ntoarsă”, fără de care rima e imperfectă, în conformitate cu: Mihail Eminescu, Poesii, Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1884.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 390.

[5] Din nou am folosit „în brață” în conformitate cu ediția princeps, din aceleași rațiuni prozodice.

[6] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996, p. 86-87.

[7] A se vedea cartea noastră, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 126-134, 174-176, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

[8] Altă dată am presupus, în comentariul nostru, o dedublare a Luceafărului: „Dar nu este Cătălin, dacă ne gândim mai bine, cea de-a treia întrupare a Luceafărului, în care acesta își ocultează toate atributele eternității, ca să nu o mai cutremure pe femeie nici cu angelitatea, nici cu demonismul geniului său? Cred că, deși ni se spune că Hyperion s-a întors în locul lui menit din cer, el totuși a coborât sub forma lui Cătălin, al treilea travesti fiind cel reușit. Un travesti ontologic sugerat – dincolo de aserțiunea narativă a imuabilității Luceafărului – de onomastica transparentă, Cătălin nefiind decât un derivat al lui Călin, Zburătorul.

În urma acestei descinderi a Luceafărului sub ipostaza umană a lui Cătălin, el își păstrează, incognito, ochiul nemuritor și rece cu care contemplă privitor ca la teatru (Glossă) scena lumii, în care și el însuși joacă un rol, e o mască/ un obrăzar de ceară (ceea ce spunea într-un fragment timpuriu, intercalat și într-o variantă din Scrisoarea IV: Totu-i mască pentru mine, însumi eu îmi par o mască). Este forțat să se dedubleze, fără a se dezintegra ființial, schizofrenic, este silit să fie și să pară, în același timp, deși departajează între umbră și ființă. […] Versurile […] ilustrează destul de concludent faptul că și Cătălin a devenit, din viclean copil de casă, o altă mască eminesciană (și nu sesiza Călinescu că bărbatul eminescian e un copil?). […] Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi sunt versuri care îl înalță pe Cătălin la ipostaza lui Hyperion, a aceluia care invoca: Mi-e sete de repaos. Sau, interpretând altfel, s-ar putea spune că acest Cătălin străbate drumul invers; mai bine zis, în Cătălin, prin și după experiența amoroasă, Hyperion se întoarce în locul lui menit din cer. Pentru că, dacă Hyperion implora: De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă /…/ Mi-e sete de repaos – un repaos înțeles aici poate paradoxal, ca sete de patimi, cum ar zice Blaga (o sete /…/ de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi (Lumina)), o sete care-l soarbe a patimei mistuitoare –, în schimb Cătălin se reîntoarce la locul lui Hyperion, la dorul liniștei de veci care să se reverse peste noaptea mea de patemi. […]

Sătul de noaptea veciniciei (Scrisoarea I), Hyperion nu știuse și nu înțelegea că îl așteaptă noaptea de patemi, despre care însă Părintele ceresc îl avertizează: Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă ”.

Comentariul este cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 512-515.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno