Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

34. Primele 10 ediții ale Poesiilor lui Mihail Eminescu

Prima ediție e cea din 1884, cu prefața semnată în decembrie 1883[1]. Și cuprinde poeziile sale publicate în Convorbiri Literare timp de 12 ani[2].

Primul poem al ediției este Singurătate (p. 1-3). Cartea conține 61 de poeme eminesciene[3], poemul Mai am un singur dor, al 52-lea din carte, având patru variante[4].

Rugăciunea unui Dac e al 7-lea poem al cărții, Odă e al 13-lea, Mortua est al 23-lea, Împărat și Proletar al 39-lea, Revedere al 49-lea, Epigonii al 53-lea, Satira I, II, III și IV fiind poemele 56-59 iar ultimul poem al ediției este Criticilor mei[5].

Ultima strofă a cărții, din p. 303:

criticiA doua ediție a cărții e cea din 1885[6]. Conține tot 61 de poeme[7]. Se reeditează prefața din 1883[8]. Luceafărul e al 60-lea poem al ediției[9]. Ultima strofă a lui[10]:

nemuritorEdiția a 3-a a apărut în anul 1888[11] și conține 64 de poeme. Au fost incluse poemele: La steaoa, De ce nu-mi vii și Kamadeva[12]. Se reeditează prefața din 1883 dar ea este pentru prima oară semnată. Semnează: T.[itu] Maiorescu[13].

Prima strofă din Mortua est![14]:

faclieA 4-a ediție a cărții a fost editată în 1889[15]. E singura ediție de până acum cu o erată. A fost suprimat, la nivel tipografic, un vers[16]:

errataVolumul conține tot 64 de poeme, cât și prefața din 1883. După prefață urmează textul scris de Maiorescu: Poetul Eminescu, p. V-XIV, semnat în octombrie 1889, la București[17].

Ce spune aici Maiorescu? Că Eminescu este un geniu înnăscut[18] dar că viața sa istorică e simplu de povestit[19].

Mihail Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849 la Ipotești, a făcut gimnaziul la Cernăuți, dar l-a părăsit pentru a intra în trupa de teatru a doamnei Fanni Tardini[20]. A studiat la Viena și la Berlin, între 1874-1876 a fost revizor școlar și bibliotecar la Iași, lucrează în redacția ziarului Timpul[21], dar, în iunie 1883, subliniază Maiorescu, e „lovit…de isbucnirea nebuniei, al cărei germen erà din naștere, indreptat intru câtva la inceputul anului 1884, dară degenerat in forma lui etică și intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 Iunie 1889 intr’un institut de alienați”[22]. Și astfel se creează, în mod mincinos, mitul nebuniei lui Eminescu, pe care unii îl propovăduiesc în mod meschin și astăzi!

Pentru că Titu Maiorescu „psihanalizează” viața lui Eminescu și „constată” că toată viața lui e sub semnul „alienației mentale”[23], fapt pentru care viața sa are „o culoare romantică”[24].

Însă, după ce i-a minimalizat persoana, Maiorescu îi laudă calitățile umane: a fost un om de o covârșitoare inteligență, cu o memorie care reținea toate detaliile[25] dar trăia „aproape exclusiv [în] lumea ideilor generale”[26]. Adică era „asocial”, pentru că era „nebun”.

În paginile VIII-IX, Maiorescu îl face pe Eminescu „indiferent” față de situația sa socială, asta după ce l-a lăsat să moară de foame și l-a îmbolnăvit. Însă modul pervers în care vorbește despre Eminescu ascunde în spatele său invidia pe marea lui operă.

Cine era Eminescu pentru ranchiunosul de Maiorescu? Un geniu naiv cuprins în lumea lui ideală[27]. Pe care nu-l interesau banii și nici viața prosperă[28], ci numai „în intervalele lucide” ale vieții sale el se arăta interesat de cele materiale, fapt pentru care era „lacom de bani”[29].

Nu-i plăcea însă ce spuneau prietenii și cunoscuții lui Eminescu: că mizeria socială l-a dus pe Eminescu la nebunie[30]. Pentru Maiorescu, sărăcia lui Eminescu și minimalizarea lui erau de domeniul legendei, care trebuie să dispară[31].

Și după ce a făcut din geniul său apanajul nebuniei, Maiorescu îl laudă din nou: era cel mai silitor om, veșnic citind, meditând, scriind. Era lipsit de orice egoism, era la curent cu noutățile, edita ziarul Timpul cu energie, avea vederi înalte, era bun la disputele politice[32].

Însă cum să aibă vederi înalte și să scrie genial un nebun? Nebunia creează lucruri fără sens și nu desăvârșiri intelectuale.

Tocmai de aceea Maiorescu a vrut să îl scoată nebun: pentru ca întreaga sa operă și viață să nu mai fie apreciate la reala lor valoare. Numai că Titu Maiorescu a reușit doar să fie penibil pentru posteritate prin această înverșunată strategie de falsificare a persoanei lui Eminescu.

În pagina a XI-a, după ce mai înainte l-a făcut nebun, Maiorescu vorbește despre „limpezimea spiritului său”. Însă adevărul e acesta: Eminescu era prea înalt, prea mare, prea frumos pentru lumea lui și Maiorescu nu suporta asta. Ar fi dorit și el o fărâmă din limpezimea și din măreția ideatică a lui Eminescu. Și pentru că nu i-a putut face față, de aceea l-a decretat „nebun”.

Alte detalii despre personalitatea lui Eminescu care nu îl arată deloc a fi „nebun”: se bucura fără invidie și râdea fără răutate și peste tot „se afla fără silă în elementul său”[33]. Dar la care Maiorescu adaugă lucruri negative: avea o viață neregulată, se hrănea numai cu „narcotice și excitante”, abuza de tutun și cafea, își petrecea nopțile în citire și scriere, zile întregi nu mânca, după care mânca și bea fără alegere și fără măsură[34].

În ciuda întregii opere eminesciene, Maiorescu declară faptul că Eminescu nu a fost un om nefericit ci un pesimist[35]. Nefericirea lui Eminescu e decretată din nou, din stilou, drept una estetică, care nu avea de-a face „cu o amărăciune personală”[36].

De ce nu avea dureri Eminescu în răstălmăcirea lui Maiorescu? Pentru că, „din pun[c]t de vedere al egoismului, [Eminescu era] cel mai nepăsător om ce și’l poate inchipuì cine-va, [și] precum nu puteà fi atins de un simțimênt prea intensiv al fericirii, nu puteà fi nici expus la o prea mare nefericire”[37]. Nota lui caracteristică era „seninătatea abstractă” și când venea vorba de melancolie și când se veselea[38]. Ba, mai mult, „chiar [și] forma nebuniei lui erà o veselie exsultantă[39].

Ce poate fi mai grețos decât atât?! Pentru că Maiorescu nu e bun nici măcar la mistificări grosolane darămite la observații de nuanță în ceea ce privește trăirile lui Eminescu.

Eminescu, continuă Maiorescu, avea o naivitate copilărească și își citea poemele ca pe niște lucrări străine de el. Nu-l interesa publicarea poemelor sale[40]. Însă în poemele sale, el „și-a intrupat sub o formă așa de minunată quintesența cugetărilor și simțirilor”[41] sale. Și el nu iubea în mod real femeia, ci vedea în ea „copia imperfectă a unui prototip irealizabil”[42].

Mai pe scurt, articolul lui Maiorescu despre Eminescu e o manipulare de toată jena, născută dintr-o invidie și o ranchiună vituperante. El a amestecat calitățile excepționale ale lui Mihail cu defecte inventate pentru ca să îl scoată drept „nebun romantic”. Însă numai cineva ros de neputință, ca Maiorescu, poate să dea crezare acestei fabulații nedemne.

Ediția a cincea a apărut în anul 1890[43]. Conține 68 de poeme, pentru că s-au mai adăugat încă trei: Sara pe deal, Doina și Dalila[44].

S-a republicat și prefața din 1883, cât și articolul revoltător despre Eminescu pe care l-am discutat[45].

A șasea ediție e din 1892[46]. Are 311 pagini, conține 73 de poeme și un post-scriptum[47], în paginile III-XIV ale cărții fiind tot introducerea și articolul despre Eminescu[48].

Post-scriptum-ul se află între p. 309-311 și aparține tot lui Titu Maiorescu. E semnat cu T. M., în iunie 1892, la București[49]. Și aici, Maiorescu spune că data nașterii poetului, 20 decembrie 1849, a luat-o din registrul Junimii, așa cum a trecut-o însuși Eminescu[50].

Eminescu a fost botezat ortodox de către Preotul Dimitrie de la Biserica Uspenia din Botoșani[51]. Însă în cartea Botezurilor din această Biserică din Botoșani, Mihail Eminescu e trecut ca fiind născut pe 15 ianuarie 1850 și că a fost botezat pe 21 ianuarie 1850, având ca naș de Botez pe Stolnicul Vasile Iurașcu[52].

Și în pagina 311, Maiorescu consimte cu această nouă dată de 15 ianuarie 1850 și spune că ea trebuie primită iar prima, cea din 20 decembrie 1849, pe care o susține însuși Eminescu, trebuie socotită „resultatul unei informații inexacte a poetului din partea părinților”[53].

A șaptea ediție a cărții e din 1895[54] și în ea a schimbat ziua nașterii lui Eminescu: 15 ianuarie 1850[55] în loc de 20 decembrie 1849. Avem tot 73 de poeme și post-scriptum-ul[56], plus cele două texte de la început[57].

A 8-a ediție a poemelor e din 1901[58] și are tot 73 de poeme, dimpreună cu cele 3 texte maioresciene. A fost făcută într-un tiraj de o mie de exemplare și un volum costa 1, 50 lei. De fapt, fiecare tiraj a fost făcut într-o mie de exemplare. Tocmai de aceea pe pagina de titlu a cărții s-a scris: „a opta mie de exemplare”.

A 9-a ediție e din 1903[59], având formatul celei anterioare. În nicio ediție de până acum și nici în aceasta, nu avem Scrisoarea I, II, III și IV ci Satira I, II, III și IV. Iar în ediția de față titlul poemului nu e Luceafărul ci Luceafĕrul[60].

A 10-a ediție a poemelor eminesciene apare în anul 1907[61]. Are tot 73 de poeme, plus cele 3 texte ale lui Maiorescu[62]. A fost editată în 20.000 de exemplare, conform paginii de titlu, unde se spune: „a unsprezecea și a douăsprezecea mie de exemplare”.

În p. 234:

stinsul amor*

35. Unde a locuit Caragiale

În iulie 1881 el locuia în București, pe Strada Armenească, nr. 33[63].

A 13-a scrisoare, editată în volumul al 7-lea al Operelor sale complete, ne spune că el locuia în București pe Strada Polonă, nr. 96[64]. O scrisoare către Petrache, scrisă în 7 noiembrie 1890[65]. Și i se plânge lui Petrache că nu a plătit chiria și e dat în judecată, n-are lemne și nici palton și că e bolnav[66].

Pe 25 februarie 1891 locuia tot acolo[67]. În februarie 1905 era în Berlin și locuia pe strada Wilmersdorf Preussischestr, nr. 10[68]. În 13 februarie 1906 se găsea la aceeași adresă din Berlin[69]. Pe când în 21 februarie 1906 scrie din Leipzig[70]. Tot la Berlin locuia și în 1907[71].

*

36. Unde a fost publicată Mortua est!

Mihail Eminescu a publicat poemul în revista Convorbiri literare, anul V (1 martie 1871-1 martie 1872), redactor Iacob Negruzzi, Ed. Tipografia Th. Balassan, Iassi, 1872, p. 15-16. La finalul revistei. Și forma în care a fost editată e următoarea:

mor  1mor 2mor 3mor 4mor 5
*

37. Necrologul scris de Hasdeu lui Eminescu

Are o pagină și jumătate și a fost publicat în Revista Nouă, anul al II-lea, nr. 6, 15 iunie 1889, p. 211-212[72]. Și în acesta Hasdeu spune că Eminescu „a lăsat [în urma sa] multe versuri admirabile”[73] dar meritul său primordial e acela că a introdus în poezia românească „adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte”[74].

Eminescu va rămâne prin poezia sa pentru că „a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni”[75]. Însă susține, ca și Maiorescu, minciuna sfruntată că el „a murit nebun”[76]. Însă Eminescu „va trăi, deși a murit nebun; [și] vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți, cari au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu[77]. Adică un om de geniu.


[1] Poesii de Mihail Eminescu, Ed. Librariei Socecu & Comp., Bucuresti, 1884, III-IV + 307 p. [2] Prefață, p. 1. [3] Idem, p. 307. [4] Idem, p. 306. [5] Idem, p. 305-307.

[6] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a doua, Ed. Librariei Socecu & Comp., Bucuresti, 1885, III-IV + 307 p. [7] Idem, p. 307. [8] Idem, p. VI. [9] Idem, p. 307. [10] Idem, p. 300.

[11] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a treia, Ed. Librariei Socecu & Comp., Bucuresci, 1888, III-IV + 315 p. [12] Idem, p. 315. [13] Idem, p. VI. [14] Idem, p. 65.

[15] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a patra, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecu & Comp., București, 1889, III-XIV + 315 p.

[16] Idem, p. 315. [17] Idem, p. XIV. [18] Idem, p. V. [19] Ibidem. [20] Idem, p. VI. [21] Ibidem. [22] Idem, p. VI-VII. [23] Idem, p. VII. [24] Ibidem. [25] Idem, p. VII-VIII. [26] Idem, p. VIII. [27] Idem, p. IX. [28] Ibidem. [29] Idem, p. X. [30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Idem, p. X-XI. [33] Idem, p. XI. [34] Idem, p. XII. [35] Ibidem. [36] Idem, p. XIII. [37] Ibidem. [38] Ibidem. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Idem, p. XIV.

[43] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a cincea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1890, III-XIV + 331 p. [44] Idem, p. 331. [45] Idem, p. III-XIV.

[46] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a șasea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1892, III-XIV + 311 p. + 3 p. de cuprins. [47] A treia pagină a cuprinsului. [48] Prima pagină a cuprinsului. [49] Idem, p. 311. [50] Idem, p. 309. [51] Idem, p. 310. [52] Idem, p. 310-311. [53] Idem, p. 311.

[54] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a șaptea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1895, III-XVI + 311 p. + 3 pagini de cuprins. [55] Idem, p. VI. [56] A treia pagină a cuprinsului. [57] Prima pagină a cuprinsului.

[58] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a opta, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1901, III-XV + 255 p. + 3 pagini de cuprins.

[59] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a noua, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socecŭ & Comp., București, 1903, III-XV + 255 p. + 3 pagini de cuprins. [60] Idem, p. 211.

[61] Poesii de Mihail Eminescu, ediția a zecea, cu o notiță biografică de T.[itu] Maiorescu, Ed. Librăriei Socec & Comp., Societate Anonima, București, 1907, III-XV, 255 p. + 3 pagini de cuprins. [62] Paginile 1 și 3 ale cuprinsului.

[63] I.[on] L.[uca] Caragiale, Opere, vol. VII. Corespondență, ed. îngrijită de Șerban Cioculescu, cu 2 planșe afară din text, Ed. Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1942, p. 565. [64] Idem, p. 542. [65] Idem, p. 541. [66] Ibidem. [67] Idem, p. 544. [68] Ibidem. [69] Idem, p. 545. [70] Idem, p. 546. [71] Idem, p. 555.

[72] Cf. Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Scrieri literare, morale și politice, tomul al II-lea, ed. critică, cu note și variante de Mircea Eliade, cu trei planșe afară din text, Ed. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1937, p. 117, n. 1.

[73] Idem, p. 117. [74] Ibidem. [75] Ibidem. [76] Ibidem. [77] Idem, p. 118.

Did you like this? Share it: