Dumnezeu i-ar face oricare din aceste daruri numai să nu aleagă moartea.

În manuscrise găsim și aceste variante, la care poetul s-a gândit, dar la care a renunțat ulterior:

De vrei o patimă de sfânt
În inima ta cruda
Îți [dau] un petec de pământ
Ca [să] te cheme Budda.

Vrei să vezi lumea ca’n Olimp
Cum eu ți-am arătat-o
Îți dau o fășie de timp
Ca să te cheme Plato[1]

*

Și dacă vrei să fii un sfânt
Să știi ce-i chinul, truda
Îți dau un petec de pământ
Ca să te cheme Buddha

De vrei în număr să mă chemi
În lumea ce-am creat-o
Îți dau o fâșie de vremi
Să te numească Plato[2]

Eminescu a renunțat însă la aceste strofe, care erau înainte de secvența Orfeu – intercalate, deci, între darul înțelepciunii creatoare și cel al puterii „orfice” de a destrăma lumile.

Eminescu așezase inițial episoadele cu Buddha și Platon după întrebarea: „Să-ți dau înțelepciune”?, ca o ilustrare personalizată a acestei înțelepciuni, dar se pare că, într-un final, n-a mai considerat că filosofia acelora este cu adevărat înțelepciune.

Poetul a renunțat pur și simplu la aceste versuri, care ar fi vorbit despre ipostaza sa de filosof, de întemeietor de religii sau de sisteme religioase.

Se pare că, până la urmă, Eminescu a vrut să se identifice alegoric numai cu un creator de lumi ale gândirii și ale poeziei și cu un împărțitor de dreptate, renunțând la Buddha și la Platon, pentru că Prototipul/ Arhetipul său este Hristos, Dumnezeu Cuvântul.

Nu se recunoaște în ipostaza filosofilor speculativi, adică a celor care nu cunosc nimic revelat despre Dumnezeu și veșnicie, ci doar bâjbâie după Adevăr, filosofând dubitativ – „Palid stă cugetătorul [Greciei antice], căci gândirea-i e în doliu:/ În zădar el grămădește lumea într-un singur semn;/ Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede”…(Memento mori).

Hyperion ascultă și primește lecția pe care i-a ținut-o Părintele său:

„Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.”

În locul lui menit din ceri
Hyperion se-ntoarsă
[3]
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Nu mai e Luceafăr rătăcitor, ci Hyperion care se întoarce în cer, în locul menit lui de Dumnezeu.

Numai pământul rămâne să rătăcească mai departe: „acel pământ rătăcitor”.

Hyperion înțelege că nu trebuie să facă parte dintre pământenii/ muritorii rătăcitori departe de Dumnezeu, care își ascultă patimile și au idealuri mici sau scopuri meschine.

Însă, din nou, variantele rămase în manuscris ne prezintă situații interesante:

Oricare mândru început
Cu un sfârșit se ’nche[i]e
Când îngerul au dispărut
Rămâi cu o feme[i]e

Dar totuși nu sfârșești de spus
Și ’ncepi aceleași plângeri
Căci când femeile s ’au dus
Din nou s ’arată îngeri[4]

Aceste iconizări ni se par desprinse din hagiografii.

În Înger de pază, poetul ne spunea ceva asemănător, vorbindu-ne despre înlocuirea, în viața sa, a Îngerului păzitor cu femeia:

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre și raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor și de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ți învins.

Ești demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare
Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaște trăsurile-ți pale,
Căci tu – tu ești el.

Să fi notat poetul, în aceste versuri, experiențe proprii reale?

Și ce înseamnă: „când femeile s ’au dus/ Din nou s ’arată îngeri”? Pentru că înțelegem sensul duhovnicesc, dar nu știm dacă este vorba despre vreo pildă patristică transformată în sentință sau despre o experiență personală.

Secvențele următoare din Luceafărul prezintă, în esență, scenariul obișnuit al poemelor de dragoste eminesciene:

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.

Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:

– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patemi
.

Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentâi
Și visul meu din urmă.”

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brață…[5]

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Este ceasul asfințitului de seară („ceas al tainei, asfințit de sară”Trecut-au anii…), când „Răsare luna liniștit/ Și tremurând din apă”.

E ceasul începutului lumii, care răsare din ape primordiale, și de care Eminescu își amintea atunci când vedea că „este sara-n asfințit/ Și noaptea o să-nceapă”.

Asfințitul este vremea când Dumnezeu a sfințit lumea pe care începea să o creeze.

Liniștea e transcendentală, înalță peisajul într-o dimensiune eternă. Pentru că geneza lumii este unită cu eshatologia, adică: cu timpul restaurării ei în puritate și sfințenie.

Scânteierile luminii de lună în crânguri și miresmele amețitoare ale șirului lung de tei, ploile de miresme („Miroase florile-argintii/ Și cad, o dulce ploaie”) au același rol de a transfigura peisajul terestru și a-l transforma într-o grădină a Raiului.

Perspectiva aceasta e o constantă a liricii eminesciene:

 Sara vine din ariniști,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-și arată,
Solii dulci ai lungii liniști.

(Povestea teiului)

Aștrii cerești sunt solii lungii liniști (infuzate și aliterativ), adică ai liniștei eterne care-mi sună în urechi” (Scrisoarea IV).

Teii înalți sunt mereu „cu flori pân-în pământ” (Povestea teiului), „cu umbra lată și cu flori până-n pământ” (Scrisoarea IV), plouând mirosuri îmbătătoare, ca și când ar umple cu floarea și mireasma lor spațiul întreg dintre cer și pământ. Ca și când ar astupa golul, distanța dintre cer și pământ.

Mireasma lor (ca și a salcâmilor și a celorlalte multe flori din poezia eminesciană care fac „văzduhul tămâiet” (Călin…)) e o punte inefabilă către cer, un liant al oamenilor cu Raiul neveștejit și neîmbătrânit.

Eminescu nu a ignorat semnificațiile mistice ale miresmelor, în versurile sale încărcate de simboluri teologice.

Vorbind despre simbolul mirului, Sfântul Dionisie Areopagitul ne spune:

„suntem încredințați că Iisus cel atotdumnezeiesc, fiind bine mirositor în chip mai presus de ființă, este Cel ce umple înțelegerea noastră de undele spirituale ale dumnezeieștii dulceți.

Căci dacă perceperea bunelor mirosuri sensibile umple de o bună simțire și hrănește de multă plăcere puterea deosebitoare a organelor noastre mirositoare și dacă ceea ce percep e nevătămător și are în sine ceva corespunzător cu buna mireasmă, în chip asemănător se poate spune și de[spre] puterile noastre înțelegătoare [spirituale] rămase necorupte de vreo înclinare spre rău, în funcția naturală a calității lor deosebitoare, că vor percepe, după măsura lucrării dumnezeiești și a deschiderii corespunzătoare a minții spre ceea ce e dumnezeiesc, buna mireasmă cu obârșia în Dumnezeu și se vor umple de sfânta dulceață a hranei atotdumnezeiești.

Deci compoziția simbolică a mirului, ca o formă a celor fără formă (s. n.), ne prezintă pe Iisus ca pe Cel ce este izvorul îmbelșugat al bunelor miresme dumnezeiești percepute de noi. […] Și aceste miresme îndulcesc mințile cu buna simțire, prin sfintele percepții, folosindu-se de hrana lor spirituală”[6].

De aceea spuneam și altădată că înmiresmarea, în versurile poeților noștri, de la Bolintineanu până la mulți simboliști (iar la Eminescu în modul cel mai evident și cu prisosință), este un mod de spiritualizare a materiei urmărind evaziunea în veșnicie[7].

Revenind la Luceafărul, ceea ce e tulburător e faptul că Eminescu nu le refuză celor doi tineri posibilitatea de a se înălța prin iubire.

Ba chiar pajul „guraliv și de nimic” apare ca depășindu-și condiția, însetat și el de liniște eternă: „Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi”.

Asemenea, și tânăra este transfigurată, strălucind „cu farmecul luminii reci” – intelectuale, nepătimașe – care poate inspira gândirea („gândirile străbate-mi”).

Nu mai sunt numiți Cătălin și Cătălina, ci – așa cum s-a spus și se poate aprecia despre perechile din câteva poeme eminesciene (Făt-Frumos din tei, Crăiasa din povești, Dorința, Povestea codrului, Povestea teiului) –, devin o paradigmă, reiterează cuplul primordial, fericirea paradisiacă.

Deși poetul considera că în lume este „ici-colo câte-un geniu și preste tot gunoi” (Icoană și privaz), el credea totuși că oamenii au posibilitatea, dacă vor, să se înalțe deasupra patimilor lor[8].

Eminescu revine însă la optica sa severă atunci când fata îl invocă din nou pe Luceafăr, în mod egoist, reducându-l la ipostaza de stea norocoasă:

– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”

El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”

Hyperion nu mai cade din înalt.

Între a fi Înger sau demon, alege prima variată, ascultând învățătura Părintelui.

Chipurile de lut au doar momente de fericire și de transfigurare, în care intuiesc cumva scopul adevărat al vieții, dar nu trăiesc toată viața iubind și dorind veșnicia.

De aceea Hyperion rămâne „rece” față de noua chemare, adică mort față de toate patimile și tentațiile telurice, față de ispitele omenești: „Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu râmâi la toate rece” (Glossă).


[1] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 389-390.

[2] Idem, p. 406.

[3] Am folosit „ceri” și „se-ntoarsă”, fără de care rima e imperfectă, în conformitate cu: Mihail Eminescu, Poesii, Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1884.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 390.

[5] Din nou am folosit „în brață” în conformitate cu ediția princeps, din aceleași rațiuni prozodice.

[6] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, București, 1996, p. 86-87.

[7] A se vedea cartea noastră, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 126-134, 174-176, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

[8] Altă dată am presupus, în comentariul nostru, o dedublare a Luceafărului: „Dar nu este Cătălin, dacă ne gândim mai bine, cea de-a treia întrupare a Luceafărului, în care acesta își ocultează toate atributele eternității, ca să nu o mai cutremure pe femeie nici cu angelitatea, nici cu demonismul geniului său? Cred că, deși ni se spune că Hyperion s-a întors în locul lui menit din cer, el totuși a coborât sub forma lui Cătălin, al treilea travesti fiind cel reușit. Un travesti ontologic sugerat – dincolo de aserțiunea narativă a imuabilității Luceafărului – de onomastica transparentă, Cătălin nefiind decât un derivat al lui Călin, Zburătorul.

În urma acestei descinderi a Luceafărului sub ipostaza umană a lui Cătălin, el își păstrează, incognito, ochiul nemuritor și rece cu care contemplă privitor ca la teatru (Glossă) scena lumii, în care și el însuși joacă un rol, e o mască/ un obrăzar de ceară (ceea ce spunea într-un fragment timpuriu, intercalat și într-o variantă din Scrisoarea IV: Totu-i mască pentru mine, însumi eu îmi par o mască). Este forțat să se dedubleze, fără a se dezintegra ființial, schizofrenic, este silit să fie și să pară, în același timp, deși departajează între umbră și ființă. […] Versurile […] ilustrează destul de concludent faptul că și Cătălin a devenit, din viclean copil de casă, o altă mască eminesciană (și nu sesiza Călinescu că bărbatul eminescian e un copil?). […] Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi sunt versuri care îl înalță pe Cătălin la ipostaza lui Hyperion, a aceluia care invoca: Mi-e sete de repaos. Sau, interpretând altfel, s-ar putea spune că acest Cătălin străbate drumul invers; mai bine zis, în Cătălin, prin și după experiența amoroasă, Hyperion se întoarce în locul lui menit din cer. Pentru că, dacă Hyperion implora: De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă /…/ Mi-e sete de repaos – un repaos înțeles aici poate paradoxal, ca sete de patimi, cum ar zice Blaga (o sete /…/ de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi (Lumina)), o sete care-l soarbe a patimei mistuitoare –, în schimb Cătălin se reîntoarce la locul lui Hyperion, la dorul liniștei de veci care să se reverse peste noaptea mea de patemi. […]

Sătul de noaptea veciniciei (Scrisoarea I), Hyperion nu știuse și nu înțelegea că îl așteaptă noaptea de patemi, despre care însă Părintele ceresc îl avertizează: Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă ”.

Comentariul este cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 512-515.

Did you like this? Share it: