Predică la Nașterea Domnului [25 decembrie 2014]

Iubiții mei[1],

praznicul Nașterii Domnului s-a grăbit și se grăbește în continuare!

Se grăbește să ne încredințeze despre veridicitatea marelui eveniment istoric și supraistoric în același timp al întrupării lui Dumnezeu Cuvântul.

El vrea să ne facă părtași bucuriei imense a Îngerilor și a oamenilor la aflarea voii Prea Sfintei Treimi cu întreaga Sa creație.

Pentru că, din Evanghelia duminicii trecute[2], am aflat deja că Hristos S-a născut și că S-a născut din Fecioara Maria. Am aflat esențialul praznicului mai înainte de praznic.

Adică Evanghelia zilei nu este despre nașterea Lui ci despre autentificarea nașterii Lui prin cei trei magi, care și-au adus darurile lor, daruri care se păstrează până azi[3].

Pentru că așa a lucrat Dumnezeu cu oamenii la orice mare eveniment al mântuirii noastre: evenimentul a fost profețit cu mult timp înainte, apoi, mai înainte ca să se petreacă, el a fost reamintit, și, când evenimentul s-a produs, el a fost explicat pentru ca să aibă pregnanță pentru noi.

Și nașterea, viața, minunile, pătimirile, moartea, învierea și înălțarea Domnului la cer au fost profețite cu mult timp înainte și au fost explicate și înțelese duhovnicește, în profunzimea lor, după ce ele s-au petrecut, pentru ca noi să înțelegem că Dumnezeu nimic nu a lăsat la întâmplare când a fost vorba de mântuirea noastră.

Ci El ne-a mântuit într-un mod foarte meticulos: pentru că mai întâi a vestit ce va face pentru noi, apoi a făcut și după aceea ne-a explicat ce relevanță au faptele Lui pentru noi.

De aceea s-a grăbit praznicul de azi: pentru că El constă nu numai în vestirea nașterii Domnului ci și în ce consecințe are nașterea Lui pentru noi. Și astfel, el vrea să ne explice, pe îndelete, cât de extraordinară și de vitală în același timp e întruparea Lui și că ea este evenimentul care desparte istoria în două.

Pentru că istoria de până la Hristos e o îndelungă vestire a Lui, pe când cea de după Hristos e începutul comuniunii veșnice cu El.

Căci azi, „Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veșniciei Lui, primește înfățișare de rob, ieșind din Maica ce nu știe de nuntă, nesuferind schimbare: că[ci] a rămas [ceea] ce era, Dumnezeu adevărat…și a luat [ceea] ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni”[4].

Pentru că azi prăznuim nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, prăznuim asumarea umanității în persoana Sa preexistentă și veșnică și nu nașterea unui om.

Tocmai de aceea e o naștere unică și paradoxală, pentru că niciodată până acum Dumnezeu nu a mai făcut acest lucru. Niciodată până acum Dumnezeu nu S-a coborât la nivelul creaturii pentru ca să înalțe creatura la nivelul Său dumnezeiesc. Căci Fiul Tatălui Se pogoară în smerenie pentru ca să ne învețe că smerenia este înălțarea reală și trainică, durabilă pentru veșnicie.

De aceea, El S-a născut în peșteră „în taină”, însă cerul L-a propovăduit tuturor[5]. Pentru că cerul și-a făcut din stea o gură a lui[6].

Stea despre care Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „După părerea mea, steaua trebuie să se fi arătat cu multă vreme înainte de nașterea Pruncului, pentru că magii au trebuit să facă multă vreme pe drum ca să ajungă în Palestina chiar în momentul nașterii; că[ci] trebuia să I se închine Lui pe când era în scutece.

Deci steaua li s-a arătat cu mult mai înainte, pentru a arăta că nașterea Lui este minunată și neobișnuită”[7].

Din acest motiv, Sfântul Ioan Gură de Aur îi numește pe magi „strămoșii Bisericii”[8], pentru că ei au crezut în Hristos prin călăuzirea cea minunată. Și ei sunt reprezentanții neamurilor, ai celor care vor crede în Hristos. Pentru că Dumnezeu a vrut să ne arate faptul că El nu cheamă doar pe Israil la mântuire ci îi cheamă pe toți cei care se lasă călăuziți de către El.

În Icoana de deasupra, peștera e neagră ca Iadul sau ca inima noastră indiferentă. Maica contemplă Pruncul în haine cernite, ca de înmormântare, dar stă în roșu, în iubire dumnezeiască față de El. Pruncul e înfășat, înfășarea Lui ne amintește de giulgiul morții, iar ieslea e transfigurată iconic și devine un tron împărătesc plin de roșu, pentru că El S-a născut pentru noi și pentru mântuirea noastră și nu pentru ca să ne înspăimânte cu măreția Lui dumnezeiască.

Faptul că ieslea-tron împărătesc…a fost iesle sărmană în momentul nașterii Sale, ne-o subliniază boul și asinul, care stau cu botul spre Stăpânul lumii…și Îi fac căldură. Pentru că oamenii n-au avut loc…și nici timp…și nici chef…ca să Îl încălzească pe Iubitul Tatălui.

Animalele sunt umplute și ele de roșu, de iubirea Lui. Steaua e între Îngeri, între Îngerii care se bucură.

Păstorii sunt chemați și ei [Lc. 2, 8-18]. Magii sunt iconizați în dreapta, alături de păstori, pentru ca să ne arate că Israilul și neamurile au fost chemate deopotrivă la mântuire.

Și Pruncul Iisus, cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Domnul și Stăpânul întregii creații, privește spre creația Sa cu iubire blândă, caldă, preafrumoasă.

Pentru că El, „Așteptarea neamurilor, a venit și ne-a mântuit pe noi din robia vrăjmașului”[9].

El a venit ca să mântuiască „pe Adam cel stricat”[10], cel îmbolnăvit de păcat, adică pe tot omul păcătos.

El S-a făcut Soarele nostru duhovnicesc, Care ne răsare la toți în suflet și ne umple de „lumina cunoștinței”[11], de lumina dumnezeiască care ne umple de cunoaștere teologică.

Căci fără harul Lui și fără cunoașterea Lui suntem în beznă. Trăim fără să știm pentru ce trăim și plăcerea noastră e păcatul, e disoluția interioară, e moartea.

Fără credința cea adevărată a Ortodoxiei, fără Biserica cea adevărată, fără Sfinții lui Dumnezeu și fără luminarea Îngerilor Lui suntem o peșteră neagră, plină de întuneric, care ascundem faptul că la baza vieții noastre stă Dumnezeu.

Și ori de câte ori, ca ortodocși, ne comportăm ca niște neînțelepți, ca niște păgâni, ca niște oameni josnici, negăm faptul că Dumnezeu e Creatorul nostru și că El este împlinirea noastră. Pentru că astfel nu afirmăm prezența lui Dumnezeu în noi ci indiferența față de El.

De aceea, iubiții mei, indiferența, prostia, delăsarea, lipsa noastră de chef, depravarea noastră costă Biserica Dumnezeului Celui viu. Din cauza păcatelor noastre oamenii stau departe de Dumnezeu, nu cunosc ce trebuie să facă și vor suferi veșnic pentru că noi le-am fost sminteală.

Nu au văzut prin noi pe Dumnezeu! Nu au văzut prin faptele noastre iubirea Lui, milostivirea Lui, frumusețea Lui. Ci au văzut că ne-am conformat cu lumea seculară, cu lumea adâncită în păcat și în aviditatea după cele pământești, și ne-am lipsit de viața duhovnicească, de darul cel mai de preț pe care Pruncul Iisus l-a adus lumii.

Pentru că Domnul a coborât la noi pentru ca să Se sălășluiască în noi și nu doar ca să trăiască printre noi!

El a coborât la noi pentru ca să rămână cu fiecare dintre noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, căci Treimea Se odihnește în cei care cred în Ea și împlinesc poruncile Sale.

Da, Dumnezeul nostru treimic Se odihnește în fiecare creștin ortodox care trăiește duhovnicește și nu trupește!

În mod conștient, în mod simțit duhovnicește, în mod preabucuros, Dumnezeu locuiește în noi și ne învață tot lucrul bun, pentru că ne face să gândim și să simțim și să acționăm ca El și nu haotic.

Păcatele ne învață să fim haotici și fără bun simț!

Viața la întâmplare e sursa întregii nefericiri de pe pământ.

Pe când ascetizarea noastră prin post și prin rugăciune, prin teologie și fapte bune e adevărata eleganță a omului.

Pentru că numai Biserica naște oameni cu adevărat manierați, cu adevărat delicați, cu adevărat atenți la nevoile și la realitatea cruntă a societății umane. Căci eleganța ține de o conștiință împăcată cu Dumnezeu și de o inimă curată.

Și numai cine e împăcat cu Dumnezeu, numai cine e curat în inima sa, gândește curat față de oameni și le dorește tot binele. Căci binele real iese din inima bună și nu din inima prefăcută.

Da, toți putem face daruri! Toți putem să dăruim din ceea ce avem. Însă dăruiește cu adevărat cel care dăruie fiind plin de har și de cunoaștere duhovnicească și de delicatețe sfântă. Pentru că el dăruie cuvinte care mântuiesc, el dăruie fapte care zidesc, el dăruie rugăciuni care ne țin în viață.

Însă, pe toți, după puterea și înțelepciunea noastră, Dumnezeu ne cheamă să privim profund lucrurile, oamenii, vremurile, întreaga creație.

Căci dacă El a venit…sfârșitul istoriei deja s-a produs. Pentru că Îl așteptăm să vină ca Judecător al lumii pe Cel care deja a venit și este cu noi și cu Care ne împărtășim zilnic. Îl așteptăm să vină pe Cel pe care Îl iubim și prin Care ne curățim de tot păcatul și de toată patima întunecată.

Pentru că așteptăm să se instaureze în întreaga creație Împărăția Sa, așa după cum ea este instaurată în cer. Așteptăm ca Împărăția Lui să inunde cu slava Sa întreaga creație, pentru ca El să fie totul în toți.

Așadar, iubiți frați și surori întru Domnul, suntem chemați să fim Sfinți și nu niște pierde vară! Pentru că Cel care S-a coborât la noi, S-a coborât pentru ca să ne ridice pentru veșnicie la Sine, în comuniunea Treimii, pentru ca viața noastră să fie viața Lui și împlinirea noastră să fie totală.

Să trăim în harul și în bucuria lui Dumnezeu pururea! Pentru că astfel suntem moștenitorii Împărăției Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, în vecii vecilor. La mulți ani și să aveți parte de multă pace și bucurie dumnezeiască! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 23 decembrie 2014, zi de marți, cu soare și nori.

Sfânta Icoană am preluat-o din locația de aici:

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_600_width/imagine/2012/12/1225nativity14.jpg.

[2] A se vedea aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/19/predica-la-duminica-dinaintea-nasterii-domnului-2014/.

[3] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/12/26/posteritatea-darurilor-celor-trei-magi/.

[4] Mineiul pe decembrie, tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, ed. a 6-a, Ed. IBMBOR, București, 1991, p. 376.

[5] Idem, p. 378.

[6] Ibidem.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 94.

[8] Idem, p. 95.

[9] Mineiul pe decembrie, ed. cit., p. 383.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 385.