Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 27 decembrie 2014

Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2014]

Iubiții mei[1],

Această Sfântă Frescă, în care Nașterea Domnului e împreunată cu Botezul Domnului, ne vorbește atât despre praznicul în care suntem dar și despre praznicul care vine, pentru că arată legătura interioară dintre ele.

Până în secolul al 4-lea d. Hr. ele se prăznuiau în aceeași zi, pentru ca să se sublinieze faptul că ambele Îl revelează lumii pe Hristos. Pentru că ambele vor să Îl prezinte întregii lumi pe Mântuitorul și Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Și de aceea mergem la Nașterea Domnului cu Icoana Nașterii Lui și la Botezul Domnului mergem să îi botezăm pe oameni și casele lor: pentru a arăta că vestea noastră cea bună e persoana Domnului Hristos, Care S-a întrupat pentru noi și că întru El e mântuirea și curățirea vieții noastre.

Pentru că mântuirea noastră e o consecință directă a relației noastre cu Dumnezeu. Și ea începe acum, când ne botezăm cu Botezul Prea Sfintei Treimi și ne naștem din nou, în mod duhovnicește.

De aceea, mântuirea, pentru noi, nu e o promisiune vagă. Ea nu e o promisiune de viitor. Nu e o promisiune eshatologică ci o realitate existențială. E starea noastră actuală.

Pentru că Cel ce a venit și S-a făcut om pentru noi ne mântuiește acum, în fiecare clipă a vieții noastre, dacă o petrecem împreună cu El.

Tocmai de aceea viața ortodoxă, viața autentic ortodoxă e o viață harismatică. E o viață plină de har și de frumusețe dumnezeiască.

Căci mântuirea noastră se petrece acum, în lăuntrul nostru, într-un mod conștient și plin de bucurie…Și de aceea și noi mergem și Îl propovăduim lumii pe Hristos Cel ce acum ne curățește, acum ne luminează, acum ne înțelepțește, acum ne face râvnitori pentru a împlini poruncile Sale, acum ne umple de mila și de bunătatea Lui.

Acesta e motivul pentru care Dumnezeieștii Părinți ne atrag atenția că inima vieții duhovnicești nu constă în faptul de a fi scrupuloși până la rigiditate și nici nu constă în faptul de a părea evlavioși, buni, îngăduitori, omenoși, sociabili, ci constă în a fi plini de slava lui Dumnezeu, care ne învață adevărata atitudine ortodoxă interioară și exterioară. Căci acolo, în adâncul nostru, se lucrează mântuirea noastră, dimpreună cu Dumnezeul nostru treimic și acolo e inima și conștiința vieții ortodoxe.

Însă, dacă nu trăim duhovnicește, nu cunoaștem temperatura mântuirii.

Nu cunoaștem cum se raportează interior omul duhovnicesc față de sine, față de oameni, față de Dumnezeu, față de întreaga creație. Și dacă nu cunoaștem toate acestea, nu cunoaștem mântuirea lui Dumnezeu. Care este lucrul cel mai dramatic pentru un om botezat ortodox…

Căci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca să Se sălășluiască în fiecare dintre noi, începând de la Botezul nostru și să ne învețe pe noi cum este El, cum simte El, cum iubește El, ce dorește El de la noi. El S-a făcut om pentru ca pe noi să ne înduhovnicească, să ne facă asemenea Lui. Iar dacă noi nu vrem, în mod zilnic, să ne facem asemenea Lui ci asemenea altor oameni, pe care îi credem niște oameni care „au reușit social”, care au „notorietate”, care au „potență financiară”, nu facem decât să ne ratăm ca creștini.

Pentru că paradigma noastră de om nu este un președinte de stat, nu este un actor faimos, nu este un jucător de fotbal, nu este un star porno, nu este un prezentator TV ci Hristos Dumnezeu, Fiul Tatălui Cel mai înainte de veci, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat și S-a făcut om și Și-a îndumnezeit umanitatea Sa pentru ca fiecare dintre noi să retrăim viața Lui într-un mod personal.

Pentru că El ne ajută, dacă ne lăsăm Lui ca să ne călăuzească, să retrăim viața Lui, adică să retrăim îndumnezeirea Lui și să ne îndumnezeim fiecare în parte.

Căci noi, după Botez, avem un singur scop în viață: îndumnezeirea noastră. Faptul de a lăsa Dumnezeiasca Treime, prin harul Ei, să se facă toate întru noi. Adică să se facă hrană a noastră, băutură, îmbrăcăminte, platoșă împotriva ispitelor, sănătate și viață, bucurie și împlinire. Căci slava Treimii e cea prin care noi ne transfigurăm sufletele și trupurile noastre și această transfigurare continuă este mântuirea noastră. Căci mântuirea e relație de nedezlegat cu Dumnezeu, atâta timp cât El domnește, prin slava Lui, în ființa noastră.

Vreau să priviți Icoana de deasupra și să înțelegeți starea interioară a Maicii Domnului! Ea este iconizată cu spatele…la Fiul ei Cel abia născut. Stare care nu arată „indiferența” ei față de Domnul ci interiorizarea prezenței Lui în ființa ei. Pentru că Maica lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Fiul și Dumnezeul ei dinăuntru și nu din afară!

Iar statul ei cu spatele la Domnul nu arată „indiferență”, nu arată „răceală”, nu arată „neiubire” față de El ci copleșitoarea ei stare de iubire și de smerenie în fața Lui…stare pe care o vom regăsi și în Icoana Schimbării la față a Domnului, unde cei trei Sfinți Apostoli, văzând vedenia cea dumnezeiască, privesc în jos, în altă parte…decât la El, pentru că sunt copleșiți de prezența Lui.

Privitul în ochi în mod iscoditor este un act de îndrăzneală. O îndrăzneală care înseamnă o minimalizare reciprocă a persoanelor. Însă când știi diferența între starea ta și sfințenia Celui din fața ta, între cine ești tu și cine e El, privirea într-o parte înseamnă evlavie, înseamnă o preaplină și preaprofundă receptare a Lui, așa cum numai Maica Lui a putut-o și o poate trăi.

De aceea, starea ei în fața Domnului trebuie să fie și starea noastră interioară. Căci noi nu trebuie să trăim în noi cu încrederea că suntem proprii lui Dumnezeu, că suntem vrednici de a ne prezenta în fața Lui, că merităm să Îi slujim Lui. Ci, dimpotrivă, trebuie să ne așternem mintea în fața Lui și să vedem cât de mici suntem noi și cât de păcătoși pe lângă imensa sfințenie a lui Dumnezeu.

Căci dacă am face asta tot timpul, dacă ne-am raporta cu adevărat la El atunci când Îi slujim Lui și când ne împărtășim cu El și când Îi vedem chipul iconizat și când Îi ascultăm preasfintele Sale cuvinte, am trăi ca niște Îngeri pe pământ și nu ca niște pătimași egocentrici. Am fi înfiorați tot timpul de măreția slavei Sale care ne-ar inunda continuu.

Însă noi vrem să Îl spoliem de taine pe Dumnezeu, vrem să cunoaștem voia Lui fără să fim curați și sfinți, ne postăm în fața Lui ca niște mântuiți și nu ca niște păcătoși și de aceea stricăm atmosfera Casei lui Dumnezeu, a Bisericii Sale. Pentru că în loc să facem din slujirea noastră un timp de bucurie și de mântuire, facem din ea un timp de enervare și de neprietenie. Lucru care nu ne folosește nicidecum.

Egipt 1Și Sfântul Iosif a plecat imediat spre Egipt în acea noapte, dimpreună cu Maica Domnului și cu Pruncul Iisus [Mt. 2, 14]. Însă din viața Sfântului Iacov, fratele Domnului, pomenit pe 23 octombrie dar și în duminica de azi, aflăm că a mers și el în Egipt dimpreună cu ei[2]. Căci Sfântul Iacov era unul dintre cei 4 fii ai Sfântului Iosif[3] și de aceea e numit fratele sau ruda Domnului. El a fost hirotonit de Însuși Domnul ca primul Episcop al Ierusalimului, el a scris Dumnezeiasca Liturghie care îi poartă numele și a lui este Epistola lui Iacov, de 5 capitole, din Noul Testament[4].

Însă Sfântul Matei s-a rezumat să vorbească doar de Domnul, de Maica Domnului și de Pruncul Iisus pentru că ei sunt în prim-planul operei de mântuire a Domnului.

Egipt 2VitleemSfinți Prunci pe care Biserica îi pomenește mâine, luni, 29 decembrie 2014, sub titlul: „Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod”.

Prunci care au fost martirizați pentru ca să Îl ucidă pe Domnul…lucru care trebuie să ne facă să reflectăm profund atunci când suntem persecutați religios.

Pentru că persecuția religioasă nu are nicio logică umană, nu vine din respectarea omului și a dreptului său la liberă alegere, ci se naște dintr-o demonică pornire de a anihila pe cel care nu e ca tine.

Și istoria, istoria Bisericii, ar trebui să ne învețe cu vârf și îndesat că adevărul și sfințenia sunt persecutate pe nedrept dar că a trăi cu Dumnezeu e lucrul cel mai de preferat în orice societate umană.

Rahil 1Rahil 2Și de ce nu doreau să uite mamele modul în care copiii lor au fost omorâți? Pentru că modurile în care au fost omorâți erau unele de o cruzime dementă: „pe unii îi tăiau cu sabia, pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două”[5].

Atrocități care s-au petrecut, din nefericire, în toată istoria și se petrec încă. Pentru că crimă nu e doar uciderea după ce se naște copilul ci ucidere e și avortul. Înainte sau după naștere, atentarea la viața unui om este o crimă. Și toate aceste crime abominabile nu distrug în mod definitiv oamenii, chiar dacă le curmă viața pământească. Pentru că sufletul, dăruit de Dumnezeu la zămislirea fiecărui om, e nemuritor. Și lupta noastră cu Dumnezeu e sortită eșecului, pentru că vom da seama în fața Lui și de cei pe care i-am ucis cu fapta sau cu cuvântul sau cu exemplul nostru rău.

NazaretDe aceea, iubiții mei, când vrem să facem un lucru anume trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze asupra lui. Să Îl rugăm în mod direct, să Îl rugăm prin Sfinții Lui, să Îl rugăm prin slujitorii Bisericii Lui, să Îi…așteptăm voia…

Și răspunsul Lui va veni la vremea sa…adică atunci când suntem pregătiți să îl înțelegem și să îl împlinim în viața noastră.

Dar pe lângă cererile noastre în fața lui Dumnezeu trebuie să aducem și mulțumirile noastre pentru toate binefacerile Lui revărsate în viața noastră. Pentru că tot ceea ce avem și suntem sunt daruri ale Sale.

De aceea, să nu ne oprim din mulțumirea și din preaslăvirea lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale arătate nouă și întregii lumi, pentru că astfel arătăm că suntem slujitori ai lui Dumnezeu. Pentru că slujitorii Lui se bucură de ceea ce Dumnezeu face în fiecare zi pentru creația Sa și Îl preamăresc pe El în toate faptele lor.

Să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru toate! Pentru viața, pentru mântuirea, pentru sănătatea, pentru prosperitatea, pentru prietenii și familia noastră și pentru timpul pe care ni-l dă. Pentru că fiecare clipă e clipă a mântuirii și fiecare zi ne este dăruită pentru a ne îmbrăca în nemurire.

Căci El S-a îmbrăcat cu trup pentru ca să ne îmbrace pe noi în slava Lui. Și El a venit la noi în mod smerit pentru ca să ne urce pe noi la cer și să ne facă moștenitorii Împărăției Sale.

De aceea, iubiții mei, învățând din toate cele ale Bisericii și ale istoriei, să ne lăsăm învățați de Dumnezeu tot lucrul bun pururea! Pentru că El dorește binele nostru real, binele nostru profund, binele nostru veșnic și nu binele de-o clipă.

Să ne lăsăm povățuiți de Dumnezeu în fiecare clipă, căci viața cu El e bucurie veșnică. Amin!


[1] Sfânta Frescă am preluat-o de aici:

http://copilortodox.files.wordpress.com/2011/11/nasterea_domnului_botezul.jpg.

[2] „Iar când S-a întrupat Hristos Domnul și Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, a fugit cu Dânsul în Egipt, atunci și Iacob a fugit cu dânșii, călătorind împreună cu Maica Domnului și cu Sfântul Iosif, tatăl lui”, cf. Viețile Sfinților pe luna octombrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1999, p. 290.

[3] Idem, p. 289.

[4] Idem, p. 290.

[5] Viețile Sfinților pe luna decembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 559.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [28]

După ce problema Vidrei și cea a Struțocămilei sunt soluționate, dintre viețuitoarele care stârniseră ample dispute, la început, mai rămâne Liliacul, pe care Pardosul îl consideră o anomalie a firii:

Că pre amănuntul sama de-i vom lua,
toată anomaliia
și rătăcirea firii la dânsa vom afla.
Și macar că iute la zburat
și bine într-aripat
ieste
(care lucru aievea
monarhiii Vulturului îl supune),

însă și alte multe
a multe jiganii hirișii [caracteristici] are,
carile nu puțină materie de gâlceavă
și de scandală înainte pune:

întâi că fată ca dobitoacele,
a doa că la cap ieste ca șoarecele,
la aripi ca albinele ieste,
a patra că la picioare în fire
pe altul să i să asemene nu are,
de vreme ce aripile în picioare
și picioarele în aripi îi sint.

A cincea că dzua orbăcăiește,
iară noaptea ca puhacea [bufnița]
purecele în prav ascuns zărește[1].

Fizionomia și fiziologia Liliacului sunt, așadar, subiect de dezbatere, precum fuseseră și ale Vidrei și Struțocămilei.

Cantemir găsește o modalitate ficțională foarte ingenioasă, prin intermediul acestor pseudo-hibrizi, pentru a discuta opțiunea politică a personajelor sale travestite în păsări și animale.

Moimâța îl sfătuiește pe Liliac să ceară mila celor doi împărați, Vulturul și Leul, pentru ca „sau supt umbra aripilor,/ sau supt pravul talpelor”[2] să fie primit, adică fie într-o monarhie, fie într-alta să devină supus.

Numai că Liliacul, disprețuit ca o jigăniuță slabă și nefolositoare, se dovedește a fi o personalitate profundă („că mărimea sufletului/ nu după statul trupului/ să măsoară”[3]), care nu acceptă să fie manipulată și nici să devină unealtă a diversiunilor.

El se adresează adunării, cerând: „de ieste la cineva ascultare,/ ureche dreaptă puie,/ de ieste ureche dreaptă,/ audzul la inima curată/ trimată,/ de ieste inimă curată,/ cuvântul socotind, în lucru dreaptă giudecată/ facă” [4]. Ceea ce, ca structură retorică, ne amintește de celebra predică la Înviere a Sfântului Ioan Gură de Aur[5]:

„De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, în bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă” etc.

Ba chiar Liliacul are curajul să întrebe: „adunarea aceasta de drepte stăpânii,/ au de cumplite tirănii/ ieste?” [6].

Liliacul: „Fie lăudată dreptatea în veci,
dzisă,
și dinții vorovitorilor după voie
să să [z]drobască,
limba vicleană și mincinoasă să să amuțască
și urechea de lingușituri priimitoare
să asurdzască

(că la asupriți și neputincioși blăstămul,
ca la prădători scutul, sigeata, fierul
și focul ieste)”[7].

Blestemul reprezintă armele celor „asupriți și neputincioși”, atunci când este rostit de cineva care nu mai suportă nedreptatea și silnicia. Iar Cantemir, acuzând dinții vorbitorilor după voia lor, limba vicleană și urechea nedreaptă, lua din nou Scriptura ca reper:

„Scoală, Doamne, mântuiaşte-mă, Dumnezăul mieu, că Tu ai lovit pre toţi ceia ce-m vrăjmăşuisc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit” (Ps. 3, 7, Biblia 1688).

„Doamne, izbăveaşte sufletul mieu de buze nedireapte şi de limbă vicleană. Ce se va da ţie şi ce să va adaoge Ție [de] cătră limba vicleană?” (Ps. 119, 2-3, Biblia 1688).

„Și n-au ascultat, nici plecară ureachea lor, ce mergea fieștecarele întru încâlcirea inemii lor cei vicleane” (Ier. 11, 8, Biblia 1688).

Liliacul contestă alungarea Vidrei și alegerea nedreaptă a Struțocămilei, îndrăznind chiar să afirme că: „decât Cămila/ mai mare Filul [Elefantul]/ și decât buârul/ mai iute și mai cornat/ ieste Inorogul” [8].

El susține că cele ce s-au făcut nu sunt după fire, ci după voia celor cărora Dumnezeu le-a dat voință liberă, dar care nu o pun întotdeauna în slujba dreptății și a adevărului:

toate din fire așe sint tocmite
și orânduite,
ca fietecarea în țircălamul [circumferința] hotarălor sale
să să continească
și sfera activității sale sărind,
să nu covârșască.

Însă precum meșterșugul firii,
așe voia slobodă
și cereștilor împotrivă a să pune
obiciuită ieste
.
Macar că nici meșterșugul pe fire,
nici voia slobodă pe dreptatea
și răsplata cerească până în săvârșit
a birui pot
. /…/

Într-acesta chip nici Cămila
a să păsări,
nici pasirea a să cămili
au trebuit.

Așijderea, nici penele a să încorna,
nici coarnele a să împăna
s-au cădzut[9],
ce fietecarea firii sale urmând,
ale sale hirișii să fie păzit
s-ar fi cuvinit[10].

Alegerea Struțocămilei este împotriva celor naturale, pentru că ei i s-au pus coarne care nu erau pe potriva firii ei. În schimb, Vidra și Liliacul sunt ființe firești, nu hibrizi, iar alcătuirea lor nu are nimic care să fie pricină de scandal/ sminteală. Căci „firea în zădar ceva a face/ nu să ostenește,/ nici de lucru făcut/ vreodată nu se căiește” [11].

Prin fire se înțelege aici Dumnezeu – Care „de lucru făcut/ vreodată nu se căiește” –  după cum autorul va spune mult mai clar în alt context, ceva mai departe în carte[12].

Insistența lui Cantemir asupra respectării celor firești, asupra urmării celor ce sunt în firea lucrurilor, o putem considera, de asemenea, o învățătură ortodoxă.

Dacă oamenii ar lectura cartea naturii/ biblia cosmică (despre care am vorbit de nenumărate ori, în trecut) și ar fi atenți la cele pe care însăși firea îi învață, ar evita erorile și rătăcirea în tot felul de teorii false.

„Pentru că ceale nevăzute ale Lui, de la zidirea lumii, cu faptele [făpturile lumii] socotindu-se [cugetându-se] să văd, și cea veacinică a Lui puteare și dumnezăire” (Rom. 1, 20, Biblia 1688).

„Cu acest mijloc,/ mare lumină celor ce cu înțelegere[a] să slujăsc/ a lumina poate/ și ascuțită sabie împotriva celora/ ce pre Ziditoriul tuturor a tăgădui/ nebunește îndrăznesc”…[13].

Revenind la secvența în curs, Liliacul sugerează – printr-o pildă poetică – că ceea ce se pornește împotriva lui poate fi pricină de multe alte evenimente pe care pricinuitorii nu le vor mai putea controla:

Iară amintrele, pricina Liliacului
mai mult scuturându-să,
ca sămânța macului
dintr-una o mie vor cădea,
spre a cărora alegere
și la un loc culegere,
nici mirțele [banițele],
nici jicnițele
vor agiunge[14].

Fiind din nou disprețuit și înfruntat”, el răspunde într-o manieră evanghelică:

Liliacul răspunsă: „Iată, eu acmu voi tăcea,
însă bine știu că mai pre urmă
alții pentru mine vor grăi,
a cărora cuvinte,
nu cu scârșnete,
ce cu buhnete
vor răzsuna,
când urechile a vă astupa
bumbac viți cerca
și nu viți afla
”…[15].

Adică: nu vă veți putea astupa urechile la nesfârșit.

Finalul ne amintește și de dascălul din Scrisoarea I, care „de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,/ Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi”.

Refuzul Liliacului de a-și alege o monarhie în care să devină supus este luat în derâdere de mulțimi. Acesta își explică însă opțiunea prin faptul că deține „locul pre carile firea/ dinceput mi l-au dăruit”:

În toată lumea și în tot locul
lăcașul mieu gata
și fără prepus [îndoială] ieste

(că precum peștele în mare,
așe înțeleptul în lume

nici moșie, nici înstreinare are),

pre carile nici mințile voastre cele înalte,
nici sfaturile voastre cele adânci,
iată că a-l afla nu pot[16].

Locul înțeleptului în lume nu se stabilește cu instrumente de măsurat, el nefiind supus înțelegerilor reduse și pătimașe ale lumii. Prin mintea și înțelepciunea sa, el își are patria „în toată lumea și în tot locul”, fără a fi circumscris de rațiuni lumești, pentru că vede dincolo de hotarele strâmte ale cugetării obișnuite/ gândirii mediocre.

El trăiește pe pământ, dar nu se supune logicii telurice. Pentru că:

„omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (I Cor. 2, 15, Biblia 1988)[17].

Înțeleptul în înțelepciunea sa este în elementul său, ca peștele în mare.

Portretizarea înțeleptului a fost pentru Cantemir o problemă esențială, așa după cum va fi, pentru Eminescu, definirea geniului.


[1] Idem, p. 149.

[2] Idem, p. 151.

[3] Idem, p. 152.

[4] Ibidem.

[5] Cf. Penticostar, EIBMBOR, București, 1999, p. 24-25.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 152.

[7] Idem, p. 153.

[8] Ibidem.

[9] Cu sensul: nu s-ar fi cuvenit.

[10] Idem. 154-155.

[11] Idem, p. 156.

[12] A se vedea: 326-327.

[13] Idem, p. 327.

[14] Idem, p. 155.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 157.

[17] În Biblia 1688: „Cel duhovnicescu cercetează toate, și el de nimeni nu să cercetează”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno