După ce problema Vidrei și cea a Struțocămilei sunt soluționate, dintre viețuitoarele care stârniseră ample dispute, la început, mai rămâne Liliacul, pe care Pardosul îl consideră o anomalie a firii:

Că pre amănuntul sama de-i vom lua,
toată anomaliia
și rătăcirea firii la dânsa vom afla.
Și macar că iute la zburat
și bine într-aripat
ieste
(care lucru aievea
monarhiii Vulturului îl supune),

însă și alte multe
a multe jiganii hirișii [caracteristici] are,
carile nu puțină materie de gâlceavă
și de scandală înainte pune:

întâi că fată ca dobitoacele,
a doa că la cap ieste ca șoarecele,
la aripi ca albinele ieste,
a patra că la picioare în fire
pe altul să i să asemene nu are,
de vreme ce aripile în picioare
și picioarele în aripi îi sint.

A cincea că dzua orbăcăiește,
iară noaptea ca puhacea [bufnița]
purecele în prav ascuns zărește[1].

Fizionomia și fiziologia Liliacului sunt, așadar, subiect de dezbatere, precum fuseseră și ale Vidrei și Struțocămilei.

Cantemir găsește o modalitate ficțională foarte ingenioasă, prin intermediul acestor pseudo-hibrizi, pentru a discuta opțiunea politică a personajelor sale travestite în păsări și animale.

Moimâța îl sfătuiește pe Liliac să ceară mila celor doi împărați, Vulturul și Leul, pentru ca „sau supt umbra aripilor,/ sau supt pravul talpelor”[2] să fie primit, adică fie într-o monarhie, fie într-alta să devină supus.

Numai că Liliacul, disprețuit ca o jigăniuță slabă și nefolositoare, se dovedește a fi o personalitate profundă („că mărimea sufletului/ nu după statul trupului/ să măsoară”[3]), care nu acceptă să fie manipulată și nici să devină unealtă a diversiunilor.

El se adresează adunării, cerând: „de ieste la cineva ascultare,/ ureche dreaptă puie,/ de ieste ureche dreaptă,/ audzul la inima curată/ trimată,/ de ieste inimă curată,/ cuvântul socotind, în lucru dreaptă giudecată/ facă” [4]. Ceea ce, ca structură retorică, ne amintește de celebra predică la Înviere a Sfântului Ioan Gură de Aur[5]:

„De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, în bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă” etc.

Ba chiar Liliacul are curajul să întrebe: „adunarea aceasta de drepte stăpânii,/ au de cumplite tirănii/ ieste?” [6].

Liliacul: „Fie lăudată dreptatea în veci,
dzisă,
și dinții vorovitorilor după voie
să să [z]drobască,
limba vicleană și mincinoasă să să amuțască
și urechea de lingușituri priimitoare
să asurdzască

(că la asupriți și neputincioși blăstămul,
ca la prădători scutul, sigeata, fierul
și focul ieste)”[7].

Blestemul reprezintă armele celor „asupriți și neputincioși”, atunci când este rostit de cineva care nu mai suportă nedreptatea și silnicia. Iar Cantemir, acuzând dinții vorbitorilor după voia lor, limba vicleană și urechea nedreaptă, lua din nou Scriptura ca reper:

„Scoală, Doamne, mântuiaşte-mă, Dumnezăul mieu, că Tu ai lovit pre toţi ceia ce-m vrăjmăşuisc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit” (Ps. 3, 7, Biblia 1688).

„Doamne, izbăveaşte sufletul mieu de buze nedireapte şi de limbă vicleană. Ce se va da ţie şi ce să va adaoge Ție [de] cătră limba vicleană?” (Ps. 119, 2-3, Biblia 1688).

„Și n-au ascultat, nici plecară ureachea lor, ce mergea fieștecarele întru încâlcirea inemii lor cei vicleane” (Ier. 11, 8, Biblia 1688).

Liliacul contestă alungarea Vidrei și alegerea nedreaptă a Struțocămilei, îndrăznind chiar să afirme că: „decât Cămila/ mai mare Filul [Elefantul]/ și decât buârul/ mai iute și mai cornat/ ieste Inorogul” [8].

El susține că cele ce s-au făcut nu sunt după fire, ci după voia celor cărora Dumnezeu le-a dat voință liberă, dar care nu o pun întotdeauna în slujba dreptății și a adevărului:

toate din fire așe sint tocmite
și orânduite,
ca fietecarea în țircălamul [circumferința] hotarălor sale
să să continească
și sfera activității sale sărind,
să nu covârșască.

Însă precum meșterșugul firii,
așe voia slobodă
și cereștilor împotrivă a să pune
obiciuită ieste
.
Macar că nici meșterșugul pe fire,
nici voia slobodă pe dreptatea
și răsplata cerească până în săvârșit
a birui pot
. /…/

Într-acesta chip nici Cămila
a să păsări,
nici pasirea a să cămili
au trebuit.

Așijderea, nici penele a să încorna,
nici coarnele a să împăna
s-au cădzut[9],
ce fietecarea firii sale urmând,
ale sale hirișii să fie păzit
s-ar fi cuvinit[10].

Alegerea Struțocămilei este împotriva celor naturale, pentru că ei i s-au pus coarne care nu erau pe potriva firii ei. În schimb, Vidra și Liliacul sunt ființe firești, nu hibrizi, iar alcătuirea lor nu are nimic care să fie pricină de scandal/ sminteală. Căci „firea în zădar ceva a face/ nu să ostenește,/ nici de lucru făcut/ vreodată nu se căiește” [11].

Prin fire se înțelege aici Dumnezeu – Care „de lucru făcut/ vreodată nu se căiește” –  după cum autorul va spune mult mai clar în alt context, ceva mai departe în carte[12].

Insistența lui Cantemir asupra respectării celor firești, asupra urmării celor ce sunt în firea lucrurilor, o putem considera, de asemenea, o învățătură ortodoxă.

Dacă oamenii ar lectura cartea naturii/ biblia cosmică (despre care am vorbit de nenumărate ori, în trecut) și ar fi atenți la cele pe care însăși firea îi învață, ar evita erorile și rătăcirea în tot felul de teorii false.

„Pentru că ceale nevăzute ale Lui, de la zidirea lumii, cu faptele [făpturile lumii] socotindu-se [cugetându-se] să văd, și cea veacinică a Lui puteare și dumnezăire” (Rom. 1, 20, Biblia 1688).

„Cu acest mijloc,/ mare lumină celor ce cu înțelegere[a] să slujăsc/ a lumina poate/ și ascuțită sabie împotriva celora/ ce pre Ziditoriul tuturor a tăgădui/ nebunește îndrăznesc”…[13].

Revenind la secvența în curs, Liliacul sugerează – printr-o pildă poetică – că ceea ce se pornește împotriva lui poate fi pricină de multe alte evenimente pe care pricinuitorii nu le vor mai putea controla:

Iară amintrele, pricina Liliacului
mai mult scuturându-să,
ca sămânța macului
dintr-una o mie vor cădea,
spre a cărora alegere
și la un loc culegere,
nici mirțele [banițele],
nici jicnițele
vor agiunge[14].

Fiind din nou disprețuit și înfruntat”, el răspunde într-o manieră evanghelică:

Liliacul răspunsă: „Iată, eu acmu voi tăcea,
însă bine știu că mai pre urmă
alții pentru mine vor grăi,
a cărora cuvinte,
nu cu scârșnete,
ce cu buhnete
vor răzsuna,
când urechile a vă astupa
bumbac viți cerca
și nu viți afla
”…[15].

Adică: nu vă veți putea astupa urechile la nesfârșit.

Finalul ne amintește și de dascălul din Scrisoarea I, care „de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,/ Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi”.

Refuzul Liliacului de a-și alege o monarhie în care să devină supus este luat în derâdere de mulțimi. Acesta își explică însă opțiunea prin faptul că deține „locul pre carile firea/ dinceput mi l-au dăruit”:

În toată lumea și în tot locul
lăcașul mieu gata
și fără prepus [îndoială] ieste

(că precum peștele în mare,
așe înțeleptul în lume

nici moșie, nici înstreinare are),

pre carile nici mințile voastre cele înalte,
nici sfaturile voastre cele adânci,
iată că a-l afla nu pot[16].

Locul înțeleptului în lume nu se stabilește cu instrumente de măsurat, el nefiind supus înțelegerilor reduse și pătimașe ale lumii. Prin mintea și înțelepciunea sa, el își are patria „în toată lumea și în tot locul”, fără a fi circumscris de rațiuni lumești, pentru că vede dincolo de hotarele strâmte ale cugetării obișnuite/ gândirii mediocre.

El trăiește pe pământ, dar nu se supune logicii telurice. Pentru că:

„omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (I Cor. 2, 15, Biblia 1988)[17].

Înțeleptul în înțelepciunea sa este în elementul său, ca peștele în mare.

Portretizarea înțeleptului a fost pentru Cantemir o problemă esențială, așa după cum va fi, pentru Eminescu, definirea geniului.


[1] Idem, p. 149.

[2] Idem, p. 151.

[3] Idem, p. 152.

[4] Ibidem.

[5] Cf. Penticostar, EIBMBOR, București, 1999, p. 24-25.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 152.

[7] Idem, p. 153.

[8] Ibidem.

[9] Cu sensul: nu s-ar fi cuvenit.

[10] Idem. 154-155.

[11] Idem, p. 156.

[12] A se vedea: 326-327.

[13] Idem, p. 327.

[14] Idem, p. 155.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 157.

[17] În Biblia 1688: „Cel duhovnicescu cercetează toate, și el de nimeni nu să cercetează”.

Did you like this? Share it: