În polemica aprinsă dintre Liliac și Moimâță, autorul introduce o nouă povestire lungă. Numai că și această relatare, după cum ne-a obișnuit, e o narațiune poetică – prima, în literatura noastră, prin care ne aflăm în largul mării:

Liliacul într-acesta chip a le povesti
începu: „Eu, odată pre malul mării,
în borta unii stinci lăcuind,
într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut,
atâta cât ochii a toată jiganiia închidzindu-să
și fietecarea la culcușul său ca de sară aședzindu-să,
singur eu, cu luminoși ochi,
toate malurile în sus și în gios cutreieram.

Eu, așe nopții nedejduindu-mă
și de nepriietin nicicum în grijă purtând,
spre latul mării
câteva mile de la uscat m-am depărtat.

Unde soarele din umbra lunii scăpând
și totdeodată radzele-și pre fața pământului lovind
,
noaptea mea scurtară
și dzua altora lungiră.

Unde nepriietinii miei cei vecinici, rândunelele,
vădzindu-mă,
din toate părțile a mă bate
și în toate locurile a mă trage
începură
(că precum Liliacul sara,
așe nepriietinul dzua
izbândii pândește).

Eu de multă lumina soarelui
viderile tâmpindu-mi-să,
ca alalte dobitoace prin tunerec,
încoace și încolea,
de a nepriietinilor lovituri
și boldituri
ferindu-mă,
orbăcăind mă feriiam
(că a vă înștiința de viți pofti,
viderea ochilor miei
atâta de ascuțită ieste,
cât cu lumina soarelui împreunându-să,
organele cele a viderii priimitoare
mi să nădușesc.

Că precum la ochii altor jigănii
roata soarelui a să privi
viderea tâmpește,
așe la ochii miei
împrăstiiată lumina soarelui
întunerec aduce

și precum zarea soarelui
din noapte spre dzuă răvărsindu-să
,
ochii altor dihanii a zări
încep,

așe lumina dzilei
supt umbra pământului scăpătând
,
ochii miei,
de cea multă a luminii soarelui iușurându-să,
a videa încep).

Aședară, precum am dzis,
de rândunele păzindu-mă
și apărându-mă,
fără veste de un lucru moale,
lat și întins mă lovii,
de carile îndată mă și lipiiu.
Într-acesta chip de nepriietinii gonași scăpând,
alții, precum peste a lor,
așe peste a mea neștiință a mă învăli
și cu funi a mă lega începură.

Aședară, supt toată noaptea soarelui,
în ce învălit
și cu ce legat
să fiu nepricepând,
tare mă chinuiam.
Iară după ce cu dzua nopții
și cu întunecarea soarelui,
ochii mi să luminară,
precum în vetrela a unii corăbii învălit
și cu funele împletecit
să fiu cunoscuiu.

Că eu, poate fi, de rândunele fugind,
de pândza corăbiii m-am fost lipit,
în care vreme și corăbiierii
vetrila a strânge
s-au fost [în]tâmplat.

Eu, dară, așe în vetrilă boțit
și corabiia fără vânt
(căci mare linește era),
pre valurile moarte săltând,
voroava corăbiieriului cu a dulfului
ascultam[1].

După cum observam cu alt prilej,

corabiia fără vânt
pre valurile moarte săltând

e dovada asocierii între contemplația atentă și muzica modernă a poeziei.

Corabia săltând pe valuri moarte e un oximoron al…atenției, al privirii în adâncime.

Ca să percepi poetic legănarea unor corăbii pe valuri moarte…trebuie să ai atracție pentru mișcările de adâncime, și, prin urmare, vedere interioară.

Marea e acum un fluid fără viața tumultuoasă dar de suprafață a valurilor sale. Corabia e instrumentul care continuă să-i înregistreze pulsația, într-o atmosferă aproape nefiresc de pașnică – „căci mare linește era”.

Povestea aceasta, în întregime, poate fi interpretată și ca o parabolă.

Liliacului, celui ce are „luminoși ochi” noaptea, ziua i se tâmpesc vederile, atunci când majoritatea viețuitoarelor se bucură de „împrăstiiată lumina soarelui”, deși nici ele nu pot să privească direct „roata soarelui” (sintagmă care ne trimite cu gândul la Ion Barbu).

În schimb, a sta în lumina zilei înseamnă pentru el a fi „supt toată noaptea soarelui”, în vreme ce puterea întunericului echivalează cu ziua nopții („dzua nopții”) – oximoronul, după cum se observă, face regula acestor pagini.

Liliacul este așadar – după Cantemir – o făptură căreia i se închid ochii ziua, când toată lumea se agită și e activă, și i se deschid vederile noaptea, când agilitatea și acuitatea sa vizuală sunt neîntrecute.

Ar putea fi astfel un simbol al înțeleptului care e orb față de cele pe care lumea mediocră le vede și le cunoaște foarte bine, dar are „luminoși ochi” pentru cele pe care puțini le văd și le cunosc.

Liliacul lui Cantemir, surprins în largul mării, unde se trezește „în vetrela a unii corăbii învălit/ și cu funele împletecit”, seamănă cu… albatrosul lui Baudelaire:

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’ empêchent de marcher[2].

*

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând,
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase.

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând!
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripile-i imense l-împiedică să meargă.

(traducere de Alexandru Philippide)[3]

Parabola este asemănătoare, în cele două texte: pe de o parte poetul ca un albatros cu aripi mari, care e caraghios și scălâmb în ochii oamenilor, și, pe de altă parte, înțeleptul ca un liliac ce fuge de lume, care nu suportă soarele patimilor (îi preluăm metafora lui Blaga) și care preferă veghea nopții, când poate să zboare nestingherit în largul mării.

Marea poate fi înțeleasă și aici ca un simbol pentru lume, în largul căreia poate zbura cu mintea liliacul/ înțeleptul care își are sălașul „în toată lumea și în tot locul”.

Asemănarea cu pasărea singuratică și veghetoare o face Scriptura, care i-a fost de atâtea ori model și sursă de inspirație lui Cantemir:

„Asămănaiu-mă cu pelecanul pustinic, făcuiu-mă ca corbul de noapte în jăriște. Am privegheat și m-am făcut ca o vrabie ce e singură pre casă” (Ps. 101, 7-8, Biblia 1688).

La Dosoftei:

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm[i] petrec zâlele toate,
Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă[4].

(Ps. 101, 21-26)

Corbul de noapte„Jăriștea” Bibliei 1688 indică locul unui incendiu.

În Biblia 1988 s-a tradus prin: „bufnița din dărâmături”. Iar în Biblia 2001: „bufniță într-o casă dărăpănată”.

Cu aceste păsări singuratice se aseamănă cel ce: „Nevoit-am[5] ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget” (Dosoftei, Ps. 76, 9-10).

Trebuie să admitem că liliacul corespunde, în bună măsură, acestor semnalmente. Iar faptul că Dimitrie Cantemir îl vede locuind într-o stâncă („în borta unii stinci lăcuind”) și zburând în largul mării nu reprezintă o derogare foarte mare din punct de vedere caracterologic, întrucât imensitatea mării se poate defini foarte bine ca pustiu.

În perioada în care scria Istoria ieroglifică, autorul se afla la Constantinopol și se poate ca malurile Bosforului și marea să-i fi dat idei.

Și de altfel, întreg pasajul poate fi receptat ca o parabolă, după cum am sugerat mai devreme.

O dovadă în plus o avem și în felul în care continuă relatarea Liliacului, fragment pe care și în trecut l-am dat ca exemplu (cu mai multe ocazii) al modului în care un verset biblic s-a metamorfozat într-o istorie întreagă. Sau învățătura unei expresii sapiențiale a luat amploarea unei pilde regizate în amănunt:

Dulful [delfinul] ni pe de o parte,
ni pe de altă parte de corabie trecând;
pre gaura ce deasupra capului are
atâta pufniia,
cât stropii apii în corabie
și în obrazul corăbiieriului săriia.

Corăbiieriul dzisă:
„Bre, hei, porc peștit
și pește porcit, dulfe,
aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți?
Au vânt sămănând,
stropii apii în loc de grăunțe arunci?”

Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vânt samăn
și stropii în loc de sămânță
în corabie arunc
.
Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să,
stropii în gârle curătoare să vor întoarce
(că sămânța vântului și grăunțul apii
moartea corăbii ieste)”.

Corăbiieriul, râdzând, dzisă:
Vântul a avea sămânță
și marea grăunță

până acmu încă n-am audzit,
macar că cea mai multă viață
în vânturi și în ape mi-au trecut”.

Dulful dzisă: „Eu vântul am sămănat
și grăunțele apii în corabie am aruncat,
iară cine va săcera
și cine a triera,
vremea va alege
/…/”.

Aședară, dulful cu corăbiieriul vorovind
și încă cuvântul bine nesfârșind,
vântul crivățului dimpotriva căii corăbiii a sufla,
marea a să înfla
și valurile ca munții a să rădica
începură

(căci și timpul iernii,
când soarele din tropicul Himerinos
spre tropicul Therinos
să întoarce era).

Corăbiierii, volbura carea asupră le vine
și primejdiia carea în cap li să pune,
vădzind, unii funele întindea,
alții vetrilile strângea
(ce groaza morții mintea uluiește
și primejdiia fără de veste toate simțirile amurțește).

De carea și bieții corăbiieri cuprindzându-să,
unii la adânc, alții la margine mântuința arăta.
Așijderea,
unii limanul, carile în dreapta,
alții dosul, carile în stânga
aproape era,
a apuca să năzuiască dzicea,
iară unii fierele corăbii aruncând,
corabiia să sprijenească învăța.

Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindu-să
și cu socotelele împletecindu-să,
holbura corabiia a învântiji
și valurile pe deasupra a o năbuși
începură, și așe, în mica ceasului,
vântul cel de dulf sămănat,
din pufnet vivor
și din stropitură gârle
înluntrul și pe deasupra vasului izvorâră,
carea, cu undele fierbând
și amestecându-să,
din fața apii în fundul mării să mută

(că corăbiieriul, carile în linește furtuna nu socotește
și găuricea carea piștește
cu vreme nu călăfătuiește,
în abur, vivor, și în picătură
apă fără măsură
află).

Într-acesta chip și voi,
o, priietinilor, pildele mele buiguiri
și cuvintele mele într-aiuri
țiind,
pe voi de buiguitori
și de nepricepători
vă arătați[6].

Toată scena pleacă, așa cum am arătat altădată, de la o sentință a Sfântului Proroc Osea, pe care însuși autorul a citat-o într-o carte a sa anterioară: „Vânt sămănară şi vivor [vifor] săcerară (gl. 8, sh. 7)”[7].


[1] Idem, p. 157-158.

[2] A se vedea și:

http://fr.wikipedia.org/wiki/L’Albatros_(poème).

[3] Mai multe variante de traducere ale poemului le puteți citi aici: http://stihari.blogspot.ro/2010/10/albatrosul-de-charles-baudelaire.html.

[4] „În supt streșină de casă” nu e doar o variantă poetică, așa cum s-ar părea la prima vedere, ci este o variantă de traducere după LXX și VUL foarte plauzibilă.

[5] Cu sensul din literatura ortodoxă: m-am nevoit.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 158-159.

[7] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 76.

Did you like this? Share it: