Anul 2015 în Patriarhia Română

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2015 drept Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii.

Practica proclamării anilor omagiali dedicaţi unor sfinţi sau unor evenimente din viaţa Bisericii ne-a arătat că aceasta inspiră mai multă conlucrare în activitatea pastorală şi misionară a Bisericii, mai multă comuniune fraternă, mai multă recunoştinţă şi reînnoire spirituală.

Având în vedere că în anul acesta, 2015, se împlinesc 130 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (aprilie 1885) şi 90 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (februarie 1925), misiunea Bisericii noastre trebuie să țină cont de realitățile concrete ale contextului social şi cultural prezent.

În acest sens, misiunea pastorală a Bisericii noastre trebuie intensificată atât la nivelul parohiilor, cât şi al mănăstirilor din cuprinsul Patriarhiei Române.

Potrivit Statutului pentru organizarea şi funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, prin parohie înțelegem comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective[1].

Din punct de vedere spiritual, parohia este comunitatea în care se mântuiesc cei ce, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, au devenit creştini ortodocşi.

În parohie, la fel ca în familie, învăţăm să ne rugăm împreună, să ne bucurăm împreună şi să avem compasiune faţă de cei care trec prin suferinţă sau prin tristeţea pierderii celor dragi. Parohia este marea familie spirituală a familiilor conjugale.

Prin cultul pomenirii morţilor, în parohie se cultivă legătura între generaţii. Credincioşii din parohii cultivă o înţelegere profundă a sensului sfânt al vieţii şi al morții, prin trăirea Liturghiei euharistice şi a vieţii duhovnicești. Parohiile ortodoxe româneşti au învăţat o mulțime de tineri să iubească valorile spirituale, morale şi culturale ale Ortodoxiei şi ale culturii românești.

Astăzi, din nefericire, majoritatea populaţiei sărace din parohiile rurale este creştin ortodoxă, iar preoţii noştri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social şi pastoral.

Criza economică, şomajul, dezvoltarea rurală insuficientă şi emigraţia spre ţări mai dezvoltate au cauzat o criză majoră a satului românesc şi mari dificultăţi în misiunea pastorală a preoţilor din parohii.

În rândul preoţilor noştri există multă bunăvoință de a ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a realiza cele ce sunt urgent necesare.

În multe localităţi rurale s-au închis şcolile din lipsă de copii şi dispensarele medicale din lipsă de medici, încât doar preotul, ca intelectual, a rămas să promoveze cultura şi să ajute spiritual comunitatea rurală.

La nivelul Patriarhiei Române, în parohiile sărace, avem multe biserici în construcţie, mai ales acolo unde n-au existat niciodată biserici, iar altele necesită restaurare sau reparaţie. De asemenea, avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoții să locuiască în mijlocul comunităţii, dar şi de centre sociale sau cantine parohiale, pentru ca oamenii săraci să fie şi mai mult ajutaţi.

Sărăcia actuală din parohiile rurale ne cheamă să organizăm mai multă solidaritate între parohiile urbane şi cele rurale şi mai multă cooperare cu autoritățile locale şi cu posibili donatori.

Se constată tot mai mult că în parohia în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuieşte în mijlocul comunităţii, ci la oraş şi face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate şi mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune şi mai puţină bucurie.

În schimb, acolo unde biserica parohială este deschisă în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare frăţească și mobilizând oamenii credincioşi să-i ajute pe cei mai săraci, situația spirituală și socială a parohiei este diferită.

Aşadar, actul religios din parohie nu are numai o consecință cultică sau spirituală, ci el influenţează şi viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învățător şi medic, între toţi factorii de răspundere, se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă.

De asemenea, misiunea monahismului în viaţa Bisericii azi, ne cheamă la o reflecţie spirituală şi pastorală privind importanţa şi responsabilitatea mănăstirilor în contextul actual al societăţii contemporane, profund marcată de fenomenul secularismului – consumist, de intensificarea individualismului – indiferentist, având o viziune autosuficientă şi materialistă asupra lumii şi vieţii, fără referinţă la valorile spirituale creştine sau religioase în general.

Întrucât toate aceste frământări influenţează şi viaţa monahală, prima lucrare misionară a monahismului este rugăciunea.

În pofida tuturor dificultăţilor din trecut şi de astăzi, mănăstirile, prin experienţa lor duhovnicească acumulată, consemnată mai ales în paginile Patericului şi ale Filocaliei şi păstrată vie în comunităţile edificate pe ascultare, asumarea sărăciei personale şi a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, sunt repere luminoase şi izvor de putere spirituală pentru misiunea Bisericii în societate.

A doua mare lucrare misionară a monahismului este munca unită cu rugăciunea şi cu ospitalitatea. În acest sens, monahismul ortodox românesc este în acelaşi timp liturgic, filocalic (ascetic) şi filantropic (ospitalier), fidel tradiţiei apostolice şi patristice şi atent la nevoile actuale ale Bisericii şi la provocările societăţii contemporane.

Mănăstirile trebuie să ajute permanent pe cei ce vin să se roage împreună cu vieţuitorii acestora. Primirea cu bucurie a pelerinilor sau ospitalitatea a fost şi este o lucrare misionară a mănăstirilor care oferă pelerinilor atât hrană duhovnicească pentru suflet, cât şi o masă caldă, după Sfânta Liturghie. Din nefericire, unele mănăstiri sărace de azi nu mai reuşesc să împlinească această tradiţie a ospitalităţii aşa cum ar dori să o facă.

Promovarea legăturii dintre cult şi cultură este o altă lucrare misionară a monahismului, mai ale azi când se afirmă în societate o atitudine anticreştină şi antireligioasă sub pretextul umanismului secular.

Mănăstirile au fost în ţara noastră primele comunităţi creştine care au înfiinţat biblioteci şi şcoli de teologie şi de cultură, unde se copiau manuscrise, se tipăreau cărţi, monahii fiind mari apărători ai dreptei credinţe şi promotori ai culturii creştine.

Monahul părăseşte lumea, dar poartă în rugăciune neîncetat pe cei care vieţuiesc în lume, iar drumul său se întrepătrunde adesea cu cel al mireanului, fiind împreună călători sau pelerini pe drumul mântuirii, al credinţei şi al dragostei față de Dumnezeu şi de semeni.

Demersul Bisericii Ortodoxe Române de intensificare a vieţii spirituale şi a activităţii misionare a parohiilor şi mănăstirilor trebuie însoţit de comportamentul personal al păstorului de suflete, care este dator să fie „pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (1 Timotei 4, 12).

De aceea, preoţii, călugării şi duhovnicii trebuie să cultive o maturitate spirituală deosebită, pentru a reuşi să ajute spiritual pe cei răniţi de păcat şi să sădească în sufletele tuturor dragostea faţă de Hristos şi de Biserica Sa.

În tradiţia apostolică şi patristică a Bisericii întâlnim multe chipuri luminoase de păstori duhovniceşti care şi-au dăruit întreaga viaţă misiunii Bisericii. Unul dintre aceștia este Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (347-†407), Arhiepiscopul Constantinopolului, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe.

El a apărat şi promovat sfinţenia şi demnitatea familiei, lumina şi virtuţile vieţii monahale şi lucrarea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci şi un luptător pentru demnitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie. Dascăl al pocăinţei, al rugăciunii şi al milosteniei, Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat că Evanghelia lui Hristos este lumina vieţii creştine pe pământ, ca pregătire pentru viaţa cerească, veşnică.

Totodată, poporul nostru a fost binecuvântat de Dumnezeu cu mulţi păstori de suflete (ierarhi, preoţi şi monahi), care au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri, au născut şi crescut duhovniceşte generaţii de credincioşi în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi neam.

Astăzi, prin aceşti mari păstori de suflete, poporul nostru are mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Preasfintei Treimi, ca el să-şi păstreze credinţa ortodoxă, să transmită tinerilor această credinţă, singura prin care primim mântuirea, şi să-şi înalţe demnitatea sa ca neam purtător de Cruce şi Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava Împărăţiei cerurilor.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Statutul pentru organizarea şi funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod, prin Hotărârea nr. 4678 /28 noiembrie 2007, recunoscut de către Guvernul României prin H.G. nr. 53/16 ianuarie 2008 şi publicat în Monitorul Oficial, nr. 50, 22 ianuarie 2008, p. 13.

Sfântul Antim Ivireanul, Predică la Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*
Ediția diortosită:

[Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

*

Cazanie la Sfinții Apostoli Petru și Pavel [29 iunie]

Atât sunt de mari vredniciile acestor slăviți Apostoli Petru și Pavel, care sunt prăznuiți astăzi, încât nu este cu putință a grăi limba omenească.

Atât sunt de multe învățăturile lor, cele vrednice de minunare, încât întrec la număr nisipul mării și stelele cerului. Atât sunt de minunate vitejiile lor, încât nu pot fi înțelese de tot neamul omenesc, pentru că minunează/ depășesc toată mintea omenească. Atât sunt de slăvite faptele lor, încât covârșesc/ copleșesc tot cuvântul și lasă fără de grai toată mintea, [care ar dori] să laude și să cinstească pomenirea lor.

Așadar, nu mă pricep ce voi face astăzi, pentru ca să împlinesc lauda prăznuirii lor.

Să vorbesc? Însă ce cuvânt vrednic ar putea să aducă mintea mea cea smerită și lipsită de învățătură, pentru ca să poată slăvi, după cum se cuvine, vredniciile lor cele prea mari?

Să tac? Mă tem că voi fi osândit [pentru asta]. [Voi fi osândit] ca un om nemulțumitor. Ca unul care ascunde faptele cele mari și bune [ale Sfinților], pe care ei le-au făcut în societatea [politiia] creștină, în Biserica Ortodoxă. Căci în tot pământul care se află sub soare ei [au propovăduit]. [Ei au vestit Evanghelia mântuirii și] au luminat neamurile cele întunecate. Au povățuit la dreapta credință oile cele rătăcite și au adăugat mulțimi de credincioși Bisericii lui Hristos.

De aceea, pentru ca să birui nepriceperea minții mei, îi voi asemăna pe cei doi [Sfinți astăzi pomeniți] cu cei doi mari luminători [ai cosmosului]. Adică cu soarele și cu luna. Și astfel, [comparându-i] cu acești luminați luminători [ai creației], mă apropii puțin de faptele lor cele minunate, și voi da îndrăzneală neputinței mele, pentru a aduce laudă acestora. Căci astfel mă voi depărta și de faptul de a fi nemulțumitor [față de ei].

În primul capitol al Facerii, Moisis spune că Dumnezeu a făcut doi luminători mari: unul mai mare și altul mai mic. Și pe cel mai mare, adică pe soare, l-a pus întru stăpânirea zilei, iar pe cel mai mic, adică pe lună, [a pus-o] întru stăpânirea nopții [Fac. 1, 16]. Și pe aceștia i-a făcut spre folosul a toată lumea.

Și iarăși, același Dumnezeu, L-a făcut pe om [Fac. 1, 27] și a pus alți doi luminători pentru întărirea și întemeierea Bisericii: pe cel mai mare, adică pe Petru, pentru ca să fie întru stăpânirea zilei, [pentru] a aduce cunoașterea dumnezeiască jidovilor, iar pe cel mai mic, adică pe Pavel, [l-a pus] întru stăpânirea întunecatei nopți a închinării la idoli, pentru neamuri, pentru ca să risipească [întunericul idolatriei] cu strălucirea minunilor [sale] și cu lumina învățăturii [lui să risipească] norii cei întunecați ai înșelăciunii.

Și pentru ca să începem de la luminătorul cel mare, de la soare, spunem că așa cum este soarele culme [vârf] a celorlalte stele și le covârșește cu lumina pe toate și [le luminează] de la răsărit și până la apus, tot [la fel și Sfântul Petru luminează] pământul și toate marginile [unghiurile] lui le luminează, le încălzește, le face să se dezvolte și își revarsă pretutindeni razele lui.

Și cine nu va mărturisi faptul că aceste vrednicii i se cuvin lui Petru? Căci el a fost o culme [vârf] a cetei apostolice și a fost cel dintâi în rânduiala Ucenicilor. Și și-a întins pururea, ca un alt soare de taină, razele darurilor și ale facerilor sale de bine peste tot pământul.

[Căci el] a înconjurat toată Iudea, Antiohia, Pontul, Galatia, Cappadocia, Asia și Vitania și a gonit cu lumina dumnezeieștilor sale cuvinte întunericul necredinței, dând daruri de tămăduiri la toată neputința și vindecând pe cei ce erau chinuiți rău de dracii cei vicleni.

Căci și numai umbra acestui soare era la toți făcătoare de bine, precum ni se spune în Faptele Apostolilor. [Căci] în cap. al 5-lea [al cărții găsim scris]: „încât și în uliță îi scoteau pe cei bolnavi și-i puneau în așternuturi și în paturi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe fiecare dintre ei” [F. Ap. 5, 15].

Căldura soarelui are lucrarea firească de a dărui putere de creștere copacilor, ierburilor, pietrelor scumpe iar plozilor pământului le dă să viețuiască și să se dezvolte. La fel și căldura plină de viață[1] a soarelui celui de taină, a lui Petru, are aceleași puteri. Căci raza cea mai mică pe care a trimis-o la acela, care a fost din pântecele maicii lui olog și care stătea înaintea ușii Bisericii, care se cheamă Frumoasă, îndată l-a tămăduit [F. Ap. 3, 2]. Pentru că zicându-i în grabă: „Caută la noi” [F. Ap. 3, 4], îndată i s-au întărit tălpile și gleznele lui [F. Ap. 3, 7].

TavitaIer 17SapfiraSimonPrin intermediul ocheanelor, de către astronomi recenți, s-au descoperit diverse pete [întinăciuni] pe suprafața soarelui. Lucru pe care nu îl cunoșteau cei din vechime.

[Ca și aceștia,] și noi trebuie să mărturisim oarecare întinăciuni ale soarelui celui de taină, adică ale lui Petru.

Căci nu [s-a petrecut o] mare întinăciune [pentru Sfântul Petru], [atunci] când s-a lepădat de trei ori de Învățătorul său în curtea arhiereului? Nu [a fost o] mare întinăciune, când în grădină a fugit și L-a lăsat singur pe dulcele Iisus?

Aceste întinări însă, [Sfântul Petru și] le-a spălat și a rămas cu totul curat, prin lacrimile pe care le vărsa adesea, dintru adâncul inimii [sale]. [De aceea, el] s-a arătat ca un alt soare, care luminează în Casa Celui [Prea]înalt.

Căci și [Sfântul] Ioan Gură de Aur spune aceasta când tâlcuiește Psalmul 48. [Spune] că mulți împărați au ridicat cetăți și au făcut zidiri minunate pe care și-au pus numele. Însă [acest lucru la] nimic nu le-a folosit. [Căci după] ce au încetat [să mai trăiască], s-a dat uitării pomenirea lor. Însă Petru, pescarul, nu a făcut niciuna dintre acestea și el luminează mai mult decât soarele după moartea sa.

Să trecem [însă] acum de la luminătorul cel mare la luminătorul cel mic! [Să trecem] de la soare la lună. [Să trecem] de la vasul cel luminat la vasul cel ales, [adică] de la Petru la Pavel.

Iar filosofii vorbesc despre multe vrednicii, stăpâniri și puteri ale lunii. Și spun, întâi de toate, că luna este podoaba nopții, asemănătoare soarelui și stăpâna mării. Și aceste vrednicii, pe drept cuvânt, i se cuvin vasului celui ales[5]. Pentru că lui i se cuvine să fie numit podoaba nopții, de vreme ce a fost trimis de la Dumnezeu ca să lumineze neamurile care erau în întunericul slujirii la idoli.

Is 49[Căci] noapte întunecată era atunci în toată lumea. Când argintul și aurul, pietrele și lemnele erau slujite ca niște dumnezei și omul se abătea cu toate puterile sufletului [său] spre ceea ce iubeau Lucifer[6] [Luțifer] și dracii.

[Fiindcă] demonii, ca niște nașteri ale Iadului și ca niște fii ai răutății înseși, nu pofteau altceva, nu iubeau altceva fără numai răutatea, păgânătatea, răsfățurile [răsfătăciunile]/ desfătările trupului, nerușinarea obiceiurilor, uitarea desăvârșită a celor sfinte, dobândirile [de lucruri] de la străini, iubirea de argint și trufia. [Pentru că lor le plăcea atunci] când se încălcau legile [pravilele] lui Dumnezeu și se huleau cele ale firii, când oamenii erau lipsiți de suflet, [când] sufletul [era lipsit] de Dumnezeu și Dumnezeu [era lipsit] de slujba și de închinăciunea care I se cuvenea.

Deci pentru ca să gonească această noapte întunecată și pentru ca să lumineze o împuțită întunecare [interioară] ca aceasta, Dumnezeu l-a ales pe Pavel, [pentru] ca să lumineze lumea ca o altă lună, [pentru ca] să risipească [prin el] întunericul închinării la idoli și pentru ca să adeverească ceea ce s-a zis:

Mt 4I se cuvine lui Pavel și a doua stăpânire a lunii. Căci este asemănător soarelui, pentru că Pavel s-a arătat întru toate desăvârșit, asemenea lui Petru.

luminaamartolosApostolosRăbdător era Petru, răbdător era și Pavel. Amândoi au răbdat lanțurile, bătăile, închisorile, prigonirile cu bucurie. Și bucurându-se mergeau în fața adunării, căci pentru numele lui Iisus se învredniciseră să fie necinstiți.

picrosMare durere a simțit Petru [atunci] când a fost întrebat de trei ori: „Petre, mă iubești tu pe Mine?” [In. 21, 15-17]. [Căci] s-a întristat cu totul [și] a răspuns: „Doamne, Tu știi că Te iubesc” [In. 21, 17].

Iar Pavel, atât era de fierbinte în dragostea lui [pentru] Hristos, încât orice fel de muncă [și] toate zidirile cele văzute și nevăzute întru nimic le-a socotit, [zicând]: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau supărarea sau prigonirea sau foametea sau golătatea sau primejdia sau sabia? Pentru că sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici altă zidire oarecare nu va putea să ne despartă pe noi dragostea lui Dumnezeu” [Rom. 8, 35, 38-39].

Cu umbra lui Petru mulțime de bolnavi se tămăduia. Și nu puțini dintre cei care erau chinuiți de duhurile cele necurate [F. Ap. 5, 15]. Iar mahramele și ștergătoarele lui Pavel goneau toată boala și duhurile cele necurate de la trupurile bolnavilor [F. Ap. 19, 12].

EftihosAsemenea au fost amândoi întru osteneli, întru necazurile pentru Hristos, în râvna [lor] pentru mântuirea sufletelor, în minuni, în moarte și la îngroparea [lor], pentru că amândoi au fost îngropați la Roma, după ce L-au mărturisit [pe Hristos Dumnezeu].

Vrednicia din urmă a lunii este [aceea de a] stăpâni marea. Și este vrednicia lui Pavel. Pentru că de trei ori s-a sfărâmat corabia cu el, o noapte și o zi a fost în adâncul [mării] [II Cor. 11, 25]. Însă el a biruit cumplitele valuri ale mării și s-a arătat întotdeauna nevătămat de apă.

Între alte idiome, adică însușiri ale lunii, sunt și acestea: când este plină se scoală asupra ei câinii, ca niște vrăjmași, cu luptă, și nu încetează a o lătra. Pentru că nu pot să sufere lumina ei. Și cu toate acestea, ea fiind curată și nevinovată, luminează și își face călătoria ei, fără să fie împiedicată [de ei].

Și câți câini sălbatici nu s-au sculat și nu au turbat, [lătrând] împotriva lui Pavel? A lătrat asupra lui Pavel tot Efesul. Pentru că îi învăța pe față că idolii sunt [creații] ale mâinilor [omenești] și nu dumnezei [F. Ap. 19, 26]. Au lătrat asupra lui și în Iconiu, când s-au pornit neamurile și jidovii ca să îl ucidă cu pietre pe Pavel [F. Ap. 14, 5]. A fost lătrat de Elimas vrăjitorul, care, din cauza strălucirii lunii celei de taină, a lui Pavel, a rămas orb [F. Ap. 13, 8-11]. A fost lătrat, în cele din urmă, de câțiva jidovi, care, s-au blestemat pe ei înșiși, ca nici să nu mănânce și nici să nu bea până nu-l vor ucide pe Pavel [F. Ap. 23, 21].

Însă, cu [toate] aceste prigoniri, scârbe și nevoi, fără de frică și-a urmat calea lui, strigând neîncetat: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Lăsați să se mânie jidovii, să se scoale [împotriva noastră] tiranii, să latre câinii cei sălbatici! Eu voi săvârși calea [mea], voi păzi credința [mea]”.

Cine dar [poate] să nu mărturisească, că Pavel n-a strălucit între neamuri ca luna plină în zilele ei?

Căci e mai presus [de îndoială faptul], că Petru a stat în Biserică ca alt luminător mare, căci s-a arătat ca soarele luminând Biserica Celui [Prea]înalt. Iar Pavel a stat ca luminătorul cel mic, însă asemănător soarelui, luminând cu strălucirea, cu bunătățile[8], cu vrednicia și cu slava [sa].

Acum [însă] voi întoarce cuvântul meu către tine, țară creștină! Și dimpreună cu tine mă voi bucura. Pentru că ai în loc de acoperământ pe întâi-stătătorii [verhovnicii] Apostoli Petru și Pavel. Și ai întipărit în coroana ta chipul Crucii, pentru ca să nădăjduiești a lua roadă bună de viețuire din Pomul [Lemnul] vieții.

Nu s-a [mai întors] corbul, odinioară, în chivotul lui Noe [Fac. 8, 7], pentru că a așteptat să intre cu mai multă fericire [norocire], aici, în tine și pentru ca să aducă veștile liniștii nu cu frunză de măslin ci cu ramura Crucii în gură.

S-a întors pasărea în brațele tale, cinstită țară! Și ea se laudă cu strălucire [pohvală] între soare și lună.

Soarele [este] de-a dreapta și luna de-a stânga. [Căci] sunt slăviții Apostoli Petru și Pavel. Și ei închipuie semnul cum că cei ce sunt întâi-șezători între Apostoli poartă de grijă pentru folosul poporului tău. Adică [îi apără] pe cei Drepți și pe cei păcătoși.

Iar celor Drepți, care sunt de-a dreapta – pentru că soarele luminează ziua – este și semnul darului/ harului, iar celor păcătoși, care sunt de-a stânga – pentru că luna luminează noaptea – este semnul păcatului.

De aceea, saltă cu glas de bucurie și te veselește, pentru că ai ajutători ca aceștia și mari folositori și biruitori fierbinți ca aceștia!

Iar voi, Dascăli mari ai lumii, văzând osârdia [userdiia] poporului ce stă împrejur și toată societatea/ adunarea [politiia] aceasta creștină, [venită aici] spre lauda și spre cinstea și spre prăznuirea voastră, nu ne lipsiți de folositoarea voastră căldură și de puternicul vostru acoperământ, ci căutați din cer, ca niște luminători mari ai tăriei celei de sus, spre noi, cei care stăm întru întuneric și [în] umbra morții!

Mângâiați-ne pe noi, ticăloșii, cei ce stăm în valea plângerii!

Mijlociți pentru poporul domnului[9], pentru Biserica Ortodoxă, pentru preoția împărătească și, mai ales, vă rugați lui Iisus Cel răstignit, a Cărui Evanghelie, Cruce, Moarte [și Înviere] în toată lumea le-ați propovăduit cu atâtea osteneli și trude, prigoane și chinuri, închisori și bătăi.

Păziți-l întru mulți ani, întru luminatul lui scaun, pe rugătorul cel cucernic, pe prăznuitorul numelui vostru, pe cinstitorul pomenirii voastre, pe creștinul nostru domn[10], pentru ca întru creștineasca întemeiere a înălțimii sale să avem și noi, cu toții, liniște sufletească și trupească!

[Ca] să propovăduim întru mulți ani numele vostru[11], să prăznuim nevoința [strădania] voastră, să sărbătorim [în mod] luminat [și] cu cuviință slăvita voastră pomenire. Amin!


[1] Plină de viață duhovnicească. Plină de puterea de a face minuni.

[2] Aceeași putere de viață a Dumnezeiescului Petru, care era slava lui Dumnezeu.

[3] Pentru că Sfântul Antim a folosit aici LXX. În ed. BOR 1988 avem însă o variantă negativă: „Inima omului este mai vicleană decât orice și foarte stricată! Cine o va cunoaște!”. E varianta existentă parțial în VUL: „strâmbă este inima tuturor și de nepătruns. Cine o va cunoaște pe aceasta?!” [pravum est cor omnium et inscrutabile quis cognoscet illud].

[4] Sfântul Apostol Petru.

[5] Sfântului Apostol Pavel.

[6] Satana.

[7] Pentru ca să nu moară drept pe Cruce, așa cum a murit Domnul.

[8] Virtuțile sale.

[9] Se referă la domnul Țării.

[10] Aceeași referire.

[11] Sfinților Apostoli Petru și Pavel.