Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [51]
Traduceri patristice
*
vol. 5
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*** 
Sfântul Augustin,
Episcopul Hipponei
(13 noiembrie 354-28 august 430,
pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)
*
Despre Sfânta Treime
[cartea a patra]
*
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a.
***
Deci noaptea până la ivirea zorilor, când s-a vestit Învierea Domnului, aparține celei de a treia zi. Pentru că Dumnezeu, care a zis „să strălucească lumina din întuneric” (II Cor. 4, 6) – ca prin harul Noului Testament și prin împărtășirea de Învierea lui Hristos să auzim: „Căci ați fost altădată întuneric, [iar] acum [sunteți] lumină în Domnul” (Efes. 5, 8) – ne sugerează nouă într-un anume fel că începutul zilei din noapte se face.
Căci precum primele zile [ale universului], din cauza viitoarei căderi a omului, [se socoteau] de la lumină la noapte (cf. Fac. 1, 4-5), astfel acestea [zilele Învierii], datorită restaurării omului, se socotesc de la întuneric la lumină.
Deci de la ceasul morții până la zorii ceasului Învierii sunt patruzeci [de ore], ca să fie numărat împreună chiar însuși ceasul al nouălea. Cu care număr corespunde, de asemenea, viața Lui pe pământ, după Înviere, în patruzeci de zile.
Și este acest număr foarte frecvent în Scripturi, spre a sugera taina desăvârșirii în lumea cvadripartită [quadripartito mundo].
Căci [numărul] zece are oarecare desăvârșire și acesta înmulțit cu patru fac patruzeci.
Iar de la seara înmormântării [a vespere sepulturae] până la zorii Învierii [diluculum Resurrectionis] sunt treizeci și șase de ore, care este șase la pătrat.
Aceasta se referă la acel argument al singurului pentru îndoit [o singură moarte a lui Hristos pentru cele două morți ale noastre, sufletească și trupească, etc.], unde este desăvârșita rânduială a unirii la un loc/ a aducerii împreună [coaptationis].
Căci doisprezece față de douăzeci și patru corespunde singurului pentru îndoit, iar [adunate] fac treizeci și șase: toată noaptea [zilei de vineri spre sâmbătă] cu toată ziua și toată noaptea [sâmbetei], și aceasta nu fără acea taină pe care am amintit-o mai sus.
Prin urmare, nu asemănăm în mod absurd duhul cu ziua, iar trupul cu noaptea, pentru că trupul Domnului, în moarte și în Înviere, [este] simbol [figura] al duhului nostru și [totodată] poartă exemplul trupului [ca prefigurare a învierii trupurilor noastre].
De asemenea, așadar, astfel apare acel raționament al singurului pentru îndoit în a treizeci și șasea oră, când doisprezece se adaugă la douăzeci și patru.
Și, în fine, [să vorbim despre] cauza acestor numere, de ce au fost puse în Scripturile Sfinte.
Altcineva poate să găsească altele [alte cauze], cărora fie că acestea pe care le-am arătat sunt de preferat, fie că sunt în mod egal plauzibile, fie că ale aceluia sunt chiar mai plauzibile [decât ale mele], dar nimeni [să nu fie] atât de prost și de inept ca să considere că au fost puse în Scriptură fără niciun scop și că nu există rațiuni mistice [causas mysticas] pentru care aceste numere să fie menționate acolo.
Eu deci, pe cele pe care le-am propus, le-am cules/ adunat [collegi] fie din autoritatea celor mai vechi tradiții ale Bisericii, fie din mărturia Sfintelor Scripturi sau din raționamentul [pe care l-am dedus din analiza] numerelor și a asemănărilor/ analogiilor[1].
Nimeni [care este] serios nu va gândi împotriva rațiunii, nimeni [care este] creștin nu va gândi împotriva Scripturilor, nimeni [care este] făcător de pace [pacificus] nu va gândi împotriva Bisericii.
Capitolul VII
11. Această Taină, această Jertfă, acest Preot, acest Dumnezeu: toate cele sfinte și mistice care le-au apărut [le-au fost descoperite] Părinților noștri prin minuni îngerești sau care s-au făcut prin aceștia [prin Sfinții Îngeri], mai înainte ca să vină Cel trimis, făcut din femeie [cf. Gal. 4, 4], au fost simbolurile Acestuia, pentru ca orice creatură făcută [în vedenie] să vestească într-un mod anume pe Cel Unul care avea să vină [loqueretur Unum futurum], în Care avea să fie mântuirea tuturor celor înviați din moarte.
Pentru că, într-adevăr, [căzând,] ne rostogoliserăm [defluxeramus] de la Unul adevăratul Dumnezeu și din înălțime, prin nedreptatea neevlaviei [, ajungând] îndărătnici și neascultători [resilientes et dissonantes] și ne risipiserăm în multe [evanueramus in multa], împrăștiați prin multe și legați de multe.
[1] A se remarca faptul că Sfântul Augustin consideră tradiția Bisericii ca întâia autoritate, înaintea Sfintei Scripturi. O precizare pentru cei care, în mod funambulesc, apreciază că Sfântul Augustin ar fi un comentator raționalist, aproape protestant al Scripturii.
Sfântul Augustin nu purcede la raționalizarea Scripturilor. Mai mult, el însuși mărturisește că nu face apel la propria rațiune decât în al treilea rând, după ce consultă și ascultă tradiția Bisericii și mărturia Sfintei Scripturi.