Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Sentința biblică a Prorocului Osea s-a transformat și în proverb popular: Cine seamănă vânt, culege furtună. Este, în scurt, ceea ce Liliacul îi acuză pe oponenții săi că fac, exprimându-le însă acest fapt printr-o parabolă dezvoltată.

Metafora „undelor fierbând” o folosise și Dosoftei: „herbea undele-n bezne” (Ps. 76, 44).

De altfel, pentru a realiza imaginea mării în furtună, Cantemir avea, pe tărâmul literaturii române, exemplul unui psalm profetic, versificat astfel de Dosoftei:

Carii îmblă-n corăbii pre mare,
De-şi fac lucrul peste genuni tare,
Aceia I-au văzut de minune
Ce-au lucrat Dumnezău în genune.

Zisă de să fece vânt cu bură,
De rădică val de-necătură,
Până la ceri îi suia cu unde,
Şi-i pogoria-n gios să-i afunde.

Sufletele lor în greutate
Să topiia beţ[i] de răutate [a mării],
Că-ş ieşiră şi din ţălăpciune,
De te lua de dânşii minune.

Şi strigară la Domnul cu jele,
Şi i-au scosu-i de la nevoi grele.
Vânturilor zâsă de-ncetară
Şi undelor de să alinară.

Şi le păru bine că trecură
Valurile toate de tăcură.

(Ps. 106, 55-72)

Cam în aceeași perioadă își scria și Sfântul Antim Ivireanul predica la Sfântul Dimitrie, în care acesta ilustra, într-o icoană literară, furtuna stârnită în mare, care a surprins corabia în care se aflau Mântuitorul și Apostolii:

„Mi se pare ca şi când aşi vedea în faţa ochilor miei chipul ei, de toate părţile să sufle vânturi mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri şi deşi, toată marea să spumege de mânie şi pretutindenea să se înalţe valurile, ca nişte munţi.

Mi să pare că văz corabiia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării: de o parte o bat valurile, de altă parte o turbură vânturile; de o parte o rădică spre ceriu, de altă parte o pogoară la iad.

Mi se pare că văz pe feţele apostolilor zugrăvită, de frică moartea: unul să se cutremure, altul să se spăimânteze; unul să se turbure, altul să strige şi toţi cu suspinuri şi lacrămi să ceară, cu rugăminte, ajutoriu de la Hristos, ce dormiia: «Doamne, mântuiaşte-ne că perim». […]

«Şi să făcu linişte mare», zice Evanghelia. Au încetat valuri, au perit întunerecul, s-au împrăştiiat norii, s-au smerit marea şi corabiia întreagă şi făr’ de nicio vătămare, au ajuns la adăpostea-lă”[1].

Uluirea corăbierilor și schimbarea de altitudine a vasului, care se află când pe coama valurilor, când în prăpastia lor, au fost surprinse în toate cele trei texte. La Dosoftei: „Până la ceri îi suia cu unde,/ Şi-i pogoria-n gios să-i afunde”. În Istoria lui Cantemir, vasul „din fața apii în fundul mării să mută”, iar la Antim, corabia: „de o parte o rădică [valurile] spre ceriu, de altă parte o pogoară la iad”.

Apropierile expresive dintre ultimii doi sunt însă mai pregnante.

Am remarcat și în teza noastră doctorală asemănarea, „ca demers stilistic și psihologic”[2], a celor două tablouri ale mării învolburate, la Antim și, respectiv, la Cantemir[3].

Astfel, comparația „valurile ca munți a să rădica”, de la Cantemir, își află un echivalent în predica Sfântului Antim Ivireanul: „să se înalţe valurile, ca nişte munţi”.

La Antim, Apostolii au pe fețele lor, „zugrăvită, de frică moartea: unul să se cutremure, altul să se spăimânteze; unul să se turbure, altul să strige”; la Cantemir: „groaza morții mintea uluiește/ și primejdiia fără de veste toate simțirile amurțește)./ De carea și bieții corăbiieri cuprindzându-să,/ unii la adânc, alții la margine mântuința arăta”

Liliacul, așadar, le răspunde prin această parabolă celor cu care se afla în polemică, pentru a le transmite, în definitv, că,

cât pentru alegerea locului lăcașului mieu
ar fi, aceasta să știți că precum
în borta pietrii brânca Leului
de groasă nu încape /…/,
așe în întunerecul nopții
ochiul Vulturului nu videa,

cu care chip eu decât Leul mai aciuat,
iară decât Vulturul mai fericit sint,
de vreme ce borta pietrii
și cetate nebiruită
și lăcaș desfătat fiindu-mi,

în vreme când ochiul Vulturului
cu întunerec să închide
,
al mieu cu lumină curată să deșchide
și slobod și fără nici o primejdie
dobânda hranii
și orânduiala vieții
îmi cerc[4].

Liliacul pretinde, deci, că nu poate fi vânat nici de Leu și nici de Vultur, având alt regim existențial, rămânând ca el: „cu Leul megiieși,/ iar cu Vulturul locului și împărățiii părtași/ mă voi afla” [5].

Acesta părăsește adunarea fără ca altă decizie să fie luată împotriva sa.

Vulpea, deși pe moarte („căci din prognosticul doftorului,/ precum la luna/ nu va ieși bine știia,/ de vreme ce în răvărsatul zorilor/ și în amurgul soarelui/ sfigmosul [artera radială] în chipul viermelui să clătiia”[6]), trimite o epistolă „Vulturului și Leului”, pentru a-i înștiința cu privire la situația creată, dar și Lupului, pe care încearcă să îl momească, pentru a-l atrage la un gând cu sine, pentru ca „o carte [scrisoare] la Fil și la Inorog să scriem/ și de gândurile noastre știre să le facem” [7].

De fapt, se străduia „pre Lup a amăgi/ și capul în singe a-i văpsi” [8].

Ce Lupul, vechiu [bătrân] la minte
și copt la crieri fiind,
noaâle a Vulpei vicleșuguri
și proaspetele ei lingușituri
îndată pricepând,
precum în gură miiere zămintește,
iară în piept otravă dospește
cunoscu[9].

Răspunzându-i Vulpii, Lupul refuză să se mai amestece în discuții, pentru a nu mai fi implicat în intrigile celor care le țes, motivând că a ales să se sihăstrească, într-un fel, trăind o viață liniștită, departe de tulburări și discordii:

Nici cătră aceasta mai mult ceva a gândi
sau a grăi
ni să cade,
fără cât noi,
întraceastă dată viață singuratecă alegându-ne
și la bârlogul nostru
rămășița vieții din toate tulburările lucrurilor și gândurilor depărtați
cu linește a o trece
și cu odihnă a o petrece
am ales,
și mai deasupra nici a grăi,
nici a audzi
ceva poftim

(că precum gura la grăire,
așe urechile la audzire
hotar a avea trebuie,
și cuvântul carile linului suflet
tulburare aduce,
nu numai a nu-l grăi,
ce nici a-l audzi
să cade
)[10].

Cele exprimate aici ni se par izvorâte dintr-o convingere isihastă, pentru că liniștea și retragerea despre care vorbește Lupul au conotații de acest fel.

Însă Ciacalul îi aduce Lupului vestea despre răscoala insectelor, care nu fuseseră invitate la sinod: albinele și viespile, muștele și țânțarii, tăunii și gărgăunii.

Albinele își arată primele indignarea:

Oare pre noi la adunare cum nu ne-au chemat?
Au în sama zburătoarelor nu ne-au băgat?
Au căci micșorimea statului nostru căutând,
nevoința, agonisita și chivernisala de obște
carea facem a cunoaște s-au lenevit?
Ce de vreme ce ieste așe,
de sintem și noi zburătoare
supt soare,
pre toți a cunoaște să-i facem

(că albina sămânța
și sulița,
miierea
și fiiere
tot într-un pântece poartă,

și precum toate politiile [societățile]
nu staturi înalte
și pântece lăsate,
ce omoni [unire] nedespărțită
și minte ispitită
și ascuțită

caută)[11].

Muștele și țânțarii plănuiesc o ridicare generală:

Sculați, frați, și mărgând,
viespilor știre să dăm,
pre tăuni
și pre gărgăuni
împreună să râdicăm
și cu toții la prisaca albinelor să ne adunăm,
unde,
de obște sfătuindu-ne,
să alegem și să căutăm
cu ce privileghie Vulturul
tuturor zburătoarelor a stăpâni
și cu ce mijloc numai o monarhie la toți a să numi
și a fi
ar putea[12].

Autorul se întoarce mereu la poezia retorică sau la retorica poeziei, cu care, într-o anumită măsură, ne obișnuise deja din Divan.

Să fi avut Cantemir în minte istoria lui Manasses, atunci când a decis să-și redacteze letopisețul acesta neobișnuit în versuri? Să se fi gândit la alte exemple de istorii versificate, mai vechi sau mai recente? E mirabil cum de autorul Istoriei Imperiului Otoman (Creșterea și descreșterea Curții Otomane), un împătimit al istoriei ca știință, a cunoscut și tentația de a o metamorfoza în literatură, în poezie chiar. Deși, e drept, Cantemir și-a început cariera de scriitor și om de știință cu literaturizări de genul Divanului și al Istoriei ieroglifice, pentru a o continua ulterior cu seria marilor cărți istorice.

Răzmerița insectelor este lăsată pentru moment în suspensie de autor, consecințele ei fiind prezentate ceva mai târziu, în capitolul următor.

Capitolul acesta, al treilea, se sfârșește cu decizia – sau mai bine zis complotul – câtorva (Uleul, Pardosul și Râsul) de a organiza vânarea Inorogului:

De care lucru, cu toții împreună
vânătoare vom ridica prin codri, prin munți,
și în toate părțile ne vom sămăna,
pre carile, oriunde ar fi,
tot îl vom afla,
și oricât de iute la picioare ar fi,
cu lungimea goanii
odată de corn tot îl vom apuca

(că ce graba în ceas și cu sila nu isprăvește,
aceia delungarea vremii și meșterșugul biruiește).

Carile, la mână cădzind,
într-o ogradă încongiurată
cu apă lată
îl vom închide
și la loc îngust și strâmpt
îl vom trimite.

Unde el
la loc slobod și la câmp larg a trăi
deprins fiind,
de năcaz, în curândă vreme în melianholie,
din melianholie în buhăbie,
din buhăbie în slăbiciune,
din slăbiciune în boală
și, în sfârșitul tuturor,
din boală în moarte va cădea,
și așe, de tot numele
din izvodul vieții i să va șterge[13].

Nu de puține ori, în decursul cercetării noastre, ni s-a părut că versurile au un puternic caracter cantabil. La fel și în fragmentul de mai sus, care, mai ales în începutul său, ne amintește de ritmul din aria Corul vânătorilor, din opera lui Weber[14].

Autorul sugerează astfel alerta complotiștilor, nerăbdarea vânătorilor de a-și duce la îndeplinire planul, dar și veselia lor, buna lor dispoziție pentru că au ticluit un asemenea plan.

Căderea Inorogului „în melianholie,/ din melianholie în buhăbie,/ din buhăbie în slăbiciune,/ din slăbiciune în boală” nu poate, cred, să nu ne amintească de Conu Leonida față cu reacțiunea („Omul, bunioară, de par egzamplu […] intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie”), iar închiderea lui „într-o ogradă încongiurată/ cu apă lată /…/ și la loc îngust și strâmpt” ne face să ne întrebăm dacă nu cumva autorul știa de vestitele tapiserii medievale cu Inorogul/ Licornul:

File:Hunt of the Unicorn - the Hunt Begins.jpg

Dacă n-a putut cunoaște tapiseriile – care erau în vremea aceea în posesia familiei La Rochefoucauld –, Cantemir trebuie să fi avut însă cunoștință despre legendele medievale al căror protagonist era Inorogul.

Prinderea Inorogului constituie, de fapt, adevărata intrigă a cărții.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 156-157.

[2] Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 325, cf.

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[3] A se vedea, pe larg, comentariul nostru, în: Idem, p. 310-315, 322-330.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 159.

[5] Idem, p. 160.

[6] Idem, p. 164.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 165.

[11] Idem, p. 166-167.

[12] Idem, p. 167.

[13] Idem, p. 170-171.

[14] A se vedea, spre exemplu,

https://www.youtube.com/watch?v=H_7sbeB2g28.

Did you like this? Share it: