Predică la Duminica după Botezul Domnului [2015]

Iubiții mei,

suntem încă în praznicul Botezului Domnului, care se sfârșește miercuri, 14 ianuarie 2015, și Evanghelia zilei [Mt. 4, 12-17] ne vorbește despre propovăduirea credinței.

Pentru că propovăduirea credinței este lucrul primordial al celui botezat. Fiecare dintre noi, pe măsura noastră, trebuie să mărturisim dreapta credință a Bisericii cu fapta și cu cuvântul.

Căci dacă o mărturisim doar cu cuvântul, ne arătăm ipocriți, spunând una și făcând alta. Dar dacă cuvintele noastre vin din trăirea profundă a credinței Bisericii atunci ele sunt credibile, pentru că se fundamentează în viața noastră cu Dumnezeu.

pocaintaȘi când Domnul a vorbit despre pocăință a vorbit despre schimbarea noastră radicală. Despre pregătirea noastră pentru a accepta credința și Biserica Lui. Și când El spunea că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu de noi, de fiecare dintre noi, spunea de fapt că se va înființa Biserica Lui, în care vom pătrunde în Împărăția Lui.

Iar acum, nu numai că suntem în Biserica Lui ci suntem și mădulare mistice ale Lui, adică fiii Lui duhovnicești, pentru că pe fiecare dintre noi ne-a umplut de slava Împărăției Sale.

Și, pe de o parte, noi trăind în Biserica Lui trăim în Împărăția Lui, pe care o trăim în mod tainic și profund, dar Împărăția Lui se va arăta deplin și va cuprinde întreaga creație la a doua Sa venire întru slavă. Ea, Împărăția este acum în noi…dar va veni în mod plenar și va fi în toți și în toate.

Căci de aceea am sfințit toate câte există prin sfânta apă a Botezului Său: pentru că toată creația e destinată transfigurării, sfințirii, îndumnezeirii prin harul Prea Sfintei Treimi.

Cuvintele Domnului pe care le-am citat ne vizează, iubiții mei!

El cere de la fiecare în parte pocăință. O continuă pocăință. O viață de pocăință. O viață de continuă schimbare interioară.

Pentru că nu numai azi e nevoie să vedem slava Lui, prezența Lui în toate câte există, ci continuu trebuie să Îl vedem prezent în lume.

De aceea pocăința e lucrarea noastră zilnică, lucrarea noastră continuă, pentru că ea ne spală sufletul pentru a fi proprii Lui.

Și, în pocăință, noi Îl vedem și pe Dumnezeu milostiv față de noi dar și pe oameni apropiați de noi.

Pentru că pocăința zdrobește inima noastră, risipește buna părere despre noi înșine, alungă tăcerea egoistă din noi înșine, ne vindecă de nemilostivire.

Și de aceea, pocăința e continua înțelegere a lui Dumnezeu și a voii Lui cu noi dar și continua înțelegere a oamenilor. Pentru că fiecare avem nevoie să fim crezuți și înțeleși. Fiecare avem nevoie să simțim că oamenii ne recunosc și ne văd profund.

Pentru că din această stare de prietenie față de noi vine și bucuria noastră față de oameni. Când ești văzut, vezi cu și mai multă delicatețe, pentru că ești responsabil față de atenția care ți se acordă.

…Avem nevoie de pocăință, ne spune Domnul! Dar avem nevoie de ea…pentru ca să intrăm continuu în Împărăția Lui. Să fim continuu în Împărăția Lui. Și a fi în Împărăția Lui, acum, în clipa de față, înseamnă a fi în Biserica Lui și a simți slava Lui în tine însuți.

Pentru că viața Bisericii e viața care curge în noi din Sfintele Taine ale Bisericii. Viața Bisericii e viața lui Dumnezeu care curge în noi prin Sfintele Taine ale Bisericii. Toate slujbele Bisericii aduc în noi slava Treimii, pentru că Biserica e viețuirea noastră împreună cu Dumnezeu.

Iar cei care cred că acestea sunt doar „fraze goale”, nu cunosc pe Dumnezeu, pentru că viața Lui nu e întru ei. Dar cei întru care locuiește Dumnezeu știu că a fi cu El înseamnă a fi mereu cu El și că Împărăția Lui e comuniunea veșnică cu El.

Dumnezeu ne cheamă să trăim întru Împărăția Lui! Ne cheamă pe toți să ne botezăm cu Botezul Bisericii și să trăim ortodox.

pacatulPentru că păcatul e loc al morții. E locul în care ne rănim duhovnicește. Și dacă nu ne simțim bine când păcătuim, când stăm departe de Biserică, când suntem în război deschis cu Dumnezeu e pentru că în noi e parfumul morții, al vrăjmășiei cu Dumnezeu, adică păcatul.

Păcatul, oricare ar fi el, ne face să ne foim interior în chip și fel, să nu ne găsim locul, liniștea, tihna!

Păcatul, oricare ar fi el, e cel care ne dușmănește liniștea interioară.

De aceea Domnul ne cheamă la pocăință: pentru că pocăința osândește interior orice păcat pe care l-am făcut.

Pocăința arată păcatul, viciul, fărădelegea drept boală și nu sănătate a sufletului nostru!

Și atunci când i-am spus bolii sufletești pe nume, deja am început să ne ridicăm din ea. Pentru că prima luptă cu păcatul e aceasta: de a-l recunoaște în noi. Apoi, dacă îl recunoaștem, știm cu cine luptăm și știm ce vrem să excludem din viața noastră.

De ce Domnul vrea să fim în Împărăția Lui? Pentru că a trăi, de acum, în Împărăția Lui înseamnă a trăi în bucuria cea veșnică. Păcatul nu ne poate bucura atâta timp cât el este boala care ne omoară. De aceea pocăința este medicamentul zilnic care ne ridică din boală și din moarte.

Pocăința aduce în noi acea lumină mare [Mt. 4, 16] a iertării, slava Lui, care ne ridică din moarte.

Și când vorbesc despre moarte, despre moartea sufletească, vorbesc despre ce fac păcatele din noi: ne distrug bucuria, seninătatea, simțirea harului lui Dumnezeu, încrederea, voioșia, bunătatea, inima largă, milostivirea.

Când vorbesc despre moartea interioară…vorbesc despre abrutizarea noastră, despre decăderea noastră continuă. În care te simți singur, te simți gol, te simți neiubit, te simțit pustiit…pentru că păcatele nepocăite ți-au diminuat masiv relația ta cu Dumnezeu.

De aceea, chemarea Domnului de azi e o chemare la viață! Pentru că cine iese dintr-o asemenea pustiire interioară, dintr-o asemenea viață calamitată de păcat, vede în pocăință cea mai mare alinare interioară.

Și niciodată nu m-am simțit bine până când nu m-am pocăit din destul pentru păcatele mele.

Niciodată nu m-am înseninat interior fără să fi vărsat lacrimi.

Pentru că viața duhovnicească e delicată ca harul lui Dumnezeu. Și până când nu ne întoarcem la delicatețe, la durere pentru relele noastre, la inimă bună și milostivă, nu putem să simțim bunătatea lui Dumnezeu care ne inundă.

Așadar, iubiții mei, să Îl auzim pe Domnul care ne cheamă la pocăință ca la viața adevărată!

Pocăință care nu înseamnă plâns de ochii lumii și starea cu capul în jos ci voioasa alegere de a face voia Lui.

Cine face voia Lui cu inimă voioasă, bucuroasă, zâmbitoare, se pocăiește, pentru că nu mai dorește tristețea pe care o aduce păcatul.

Pocăința e la antipodul păcatului, adică e bucurie. Ea ne umple de bucurie, de pace, de revărsare de inimă în rugăciune, de milostivire, de dorința de a face tot lucrul bun, pentru că pocăința aduce slava lui Dumnezeu în noi.

De aceea, noi suntem veseli cu adevărat când ne pocăim și nu plini de tristețe!

Prin asta se disting cei care se pocăiesc cu adevărat de cei care sunt biruiți de o tristețe fără sens. Căci cei care se pocăiesc sunt plini de bucurie, de frumusețe interioară, de dorința de bine, pe când cei plini de pesimism nu doresc să facă binele cu entuziasm, pentru că nu sunt plini de entuziasm sfânt.

Însă Domnul ne cheamă la pocăința care ne umple de bucurie, la pocăința care ne umple de harul Treimii. El ne cheamă la a trăi în Împărăția Lui de acum, adică în slava Lui.

Și fericiți suntem noi, dacă de acum, trăim în slava Lui, în slava Treimii, pentru veci! Toată binecuvântarea și multă bucurie în tot ceea ce faceți! Amin.

Dogmă și propovăduire

Valer Bel 4

Pr. Dr. Valer Bel, Dogmă și propovăduire, cu un cuvânt înainte de Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, col. Homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, 204 p., format mic.

*

Valer Bel 5Cuvântul înainte al Părintelui Popescu e între p. 5-9.

„Biserica Răsăriteană rămâne credincioasă unei viziuni sobornicești a creștinismului, care îmbină universalul cu naționalul, adică cu varietatea neamurilor”, p. 5.

„Ortodoxia se opune atât secularismului care vrea să izoleze pe Dumnezeu în transcendent, dar și panteismul care nu știe să facă deosebire între cosmos și Dumnezeu”, p. 7.

Pe când publica această carte, Părintele Bel era Lector la Cluj-Napoca, p. 7. Și ea cuprinde articole ale autorului dintre 1982-1994, p. 8.

Și Părintele Popescu găsea că această carte este „utilă deopotrivă studenților teologi ca și slujitorilor sfintelor altare în activitatea pastorală-misionară”, p. 9. Părintele Popescu era pe atunci Decan la București și semna prefața pe 16 martie 1994, p. 9.

*

Cartea cuprinde 17 articole și notele de subsol le are la final, înainte de Cuprins. Toate articolele sunt în limba română.

Primul articol începe în p. 11: Există un sens al existenței?. Din p. 16, al doilea articol al cărții: Relația dintre persoana și opera Mântuitorului nostru Iisus Hristos și implicațiile ei în iconomia mântuirii omului.

Învățătura Domnului „este desăvârșită și corespunde aspirațiilor umane celor mai desăvârșite”, p. 21.

Din acest articol, autorul va lua subcapitolul Definirea dogmatică a Persoanei lui Iisus Hristos, p. 26-32, îl va traduce în franceză și îl va susține la Paris în mai 2003. Cf. Teologie și Biserică, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008, p. 138-144. Dar fără să precizeze acest lucru.

„Între Persoana și opera de mântuire a lui Hristos se poate face numai distincție dar nu separație, ele constituind o singură realitate teandrică”, p. 37-38.

Hristos Își exercită întreita Sa slujire, în mod continuu, în Biserică, p. 47.

Ierarhia Bisericii „activează în plan văzut preoția nevăzută a lui Iisus Hristos”, p. 50.

Al treilea articol al cărții: Esența teologiei dogmatice a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Începe în p. 52.

Pentru Părintele Stăniloae „teologia este…o exegeză în cel mai înalt sens al cuvântului”, p. 53.

Esența teologiei dogmatice a Părintelui Stăniloae „rezidă în persoana Mântuitorului Iisus Hristos”, p. 54.

Din p. 61: Idei dogmatice și morale în pastoralele Ierarhului Nicolae Colan la Nașterea Domnului.

Din p. 68: Iisus Hristos – Emanuel.

Din p. 74: Întâmpinarea Domnului.

Ca și anterioara pare a fi o predică.

La fel și articolul Botezul Domnului. Epifania, început în p. 78.

Din p. 83: Schimbarea la față, „semn” al transfigurării creației.

transfigurarea în sens cosmic este o temă centrală a evlaviei creștine ortodoxe”, p. 88.

Din p. 89: Crucea, semn al iubirii lui Dumnezeu față de noi.

„Crucea este…dovada cea mai limpede a totalității și seriozității Întrupării” Domnului, p. 89.

„Sfânta Cruce este…o armă duhovnicească dată nouă de Dumnezeu care ne ajută să ne îndreptăm viața, să punem hotar și stavilă ispitelor și păcatelor și să înaintăm pe calea desăvârșirii”, p. 92.

Din p. 94 începe articolul: Învierea lui Hristos și viitorul omului.

„Învierea lui Hristos este temeiul obiectiv al învierii noastre”, p. 96.

„învierea lui Hristos ne arată că Iisus Hristos este viitorul omului. În Iisus Hristos cel înviat avem omul ajuns la capătul eshatologic al drumului său”, p. 96.

Articolul Pogorârea și lucrarea Duhului Sfânt începe în p. 102.

„prin evenimentul Rusaliilor chenoza Fiului se prelungește în istorie în chenoza Duhului Sfânt, căci El Se coboară la nivelul fiecăruia dintre noi”, p. 102, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Din p. 107: Biserica și Euharistia.

Euharistia nu este separabilă de Hristos Cel înviat și nici de taina Bisericii, p. 107.

„prin începutul ei, Biserica nu se poate considera ca rezultat al Tainelor. Biserica își are începutul la Cincizecime, printr-un act exclusiv divin, care depășește sacramentul propriu-zis, ca act care s-o producă, dar de atunci, Duhul lui Hristos, Care a întemeiat Biserica și Se sălășluiește în ea, o face datorită acestei sălășluiri în ea, sursă a actelor sacramentale, însă și rezultatul mereu înnoitor al lor”, p. 114.

„Săvârșirea Euharistiei în Biserică are o implicație eshatologică, pentru că venirea actuală a lui Hristos la credincioși în Euharistie indică venirea Sa viitoare în slavă”, p. 122.

Teologie și misiune la Sfinții Trei Ierarhi începe în p. 125.

În 1936, la Atena, la Primul Congres al Profesorilor de Teologie Ortodoxă, s-a hotărât ca Sfinții Trei Ierarhi să fie patronii Facultăților de Teologie Ortodoxă, p. 126.

„Preotul are în mâinile sale puterea cuvântului cu care încălzește sufletul și cu care vindecă păcatul”, p. 135.

„păstrând continuitatea cu tradiția patristică ecumenică, Biserica trebuie să promoveze o teologie a prezentului, care ține seama de marile realități ale existenței umane”, p. 138.

Din p. 139 începe articolul: Misiunea și responsabilitatea Bisericii într-o lume secularizată.

un creștin adevărat este și misionar prin însăși starea lui de creștin și membru al Bisericii”, p. 150.

Din p. 155: Necesitatea catehizării.

Din p. 169: Creștinism și etică.

Temeiul ultim și sigur al moralei sau al eticii…[se găsește] în religie”, p. 171.

Din p. 176: Evanghelia păcii, dreptatea socială și slujirea Bisericii.

„Omenirea este departe de a avea pacea mult dorită pentru că lipsește dreptatea din lume”, p. 176.

„după darul vieții, pacea este cel mai mare bun al omenirii, [iar] înfăptuirea păcii este un act de dreptate făcut oamenilor și popoarelor”, p. 180.

Notele cărții sunt între p. 187-204.

Valer Bel 6

Teologie și Biserică

Valer Bel 1*

Valer Bel, Teologie și Biserică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, 430 p. Preț: 1, 78 lei.

Valer Bel 2***

Din Cuvântul înainte al autorului aflăm că în această carte a grupat diverse comunicări susținute la diverse simpozioane din țară și străinătate în perioada 2001-2008, p. 5, precum și „alte studii care au fost prelucrate, aprofundate și orânduite ca să alcătuiască un demers teologic sistematic și unitar”, p. 5.

Și cartea e formată din 4 secțiuni.

Prima secțiune începe în p. 11, cu articolul: Teologia ca mărturisire, contemplație și știință a mântuirii, susținut la Arad, în martie 2006, cf. p. 11, n. *.

Scopul Întrupării Domnului este acela „de a ne aduce în comuniune cu Dumnezeu-Sfânta Treime”, p. 12.

„Biserica Ortodoxă este singura păstrătoare și interpretă infailibilă a Revelației care s-a fixat și transmis în Biserică prin Sfinții Apostoli și se transmite nealterată până la sfârșitul veacurilor”, p. 13.

Teologia, subliniază autorul, „expune sistematic” Revelația dumnezeiască, p. 13, iar „Biserica este subiectul și spațiul teologiei”. De aceea „teologia este bisericească și ortodoxă ca una ce stă sub îndrumarea și în slujba Bisericii Ortodoxe. Teologia este o funcție a Bisericii și exprimă învățătura ei”, p. 13.

Pentru că e ancorată în Revelație, „teologia ortodoxă are un profund caracter biblic și patristic”, p. 13.

Teologia, pentru Părintele Profesor Valer Bel, este deopotrivă o harismă și un efort susținut al teologului, p. 14.

În p. 19, autorul așteaptă de la un viitor Sinod Ecumenic „să remarce și să confirme progresul teologic realizat până acum de Biserica Ortodoxă”.

În p. 21, autorul spune că „profetul Isaia are un stil urban, pe când Amos unul rustic”. Cum a ajuns la această concluzie? Care ar fi „elementele urbane” și care „cele rustice” la cei doi Sfinți Profeți?

„Din punct de vedere ortodox, Sfânta Scriptură și Biserica nu se opun exclusivist, ci ele se sprijină reciproc. Pentru că Sfânta Scriptură este doar una din cele două modalități de fixare și transmitere a Revelației divine și există împreună cu Sfânta Tradiție, cea de-a doua modalitate prin care s-a fixat și transmis Revelația divină”, p. 22.

Teologia adevărată trebuie să fie apostolică, contemporană și profetic-eshatologică, p. 25.

Din p. 26 începe articolul: Dimensiunea misionară a teologiei, care este, în fapt, prelegerea rostită la 1 octombrie 1997 la deschiderea anului universitar. Rostită la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, cf. p. 26, n. *.

„Biserica este într-o stare continuă de misiune”, p. 30.

Al treilea articol: Principii ale teologiei apologetice exemplificate în indicarea sensului existenței, p. 34. A fost o conferință susținută la Cluj-Napoca în octombrie 2005.

Apologetica ortodoxă trebuie să se folosească de metoda corelației, p. 36.

Din p. 41 începe un articol în germană despre viața și opera Părintelui Stăniloae. Din p. 53 începe articolul: Bazele biblice și patristice și dimensiunea liturgică și contemporană a teologiei dogmatice. Citit la București, în mai 2008, la Al Doilea Colocviu Național de Teologie Dogmatică, cf. p. 53, n. *.

Autorul începe să se repete, pentru că vorbește tot despre funcția misionară a Bisericii, p. 53.

Teologia dogmatică trebuie să aibă și o dimensiune liturgică, p. 60, care până acum nu a fost implementată la modul total ci doar periferic.

Prima secțiune se încheie în p. 62. A doua secțiune începe în p. 65 cu un articol în limba franceză despre Sfânta Treime. Prelegere susținută la Paris, în 2003, cf. p. 65, n. *.

Perihoreza trinitară are fundament biblic: In. 10, 30; 14, 11; 16, 32; 17, 21, cf. p. 82.

Din p. 86: Raționalitatea creației și responsabilitatea omului. Susținut la Bistrița, în iunie 2006, cf. p. 86, n. *.

„raționalitatea maleabilă a lumii”, p. 91.

În iunie 2005, la Bistrița, cf. p. 92, n. *, autorul a susținut articolul: Omul, colaborator al lui Dumnezeu în cadrul creației, p. 92.

Biserica ne cheamă „la un anumit mod de viață”, p. 92. Iar „creația este un dar gratuit, curat al lui Dumnezeu”, p. 95.

În acest articol, în p. 96, autorul se autocitează, fără să spună asta, cu un fragment dintr-un articol anterior, existent în p. 88 a cărții.

Pasajul e acesta în p. 96: „Din relația fundamentală a Tatălui și a Fiului și a Duhului iubirii, a unității și armoniei personale, iubirea lui Dumnezeu este adusă la expresie prin Logos în ceea ce este creat”.

Anterior, în p. 88, textul la care facem referire e sub această formă: „Din relația fundamentală a iubirii și comuniunii Tatălui și a Fiului și a Duhului iubirii, a unității și comuniunii personale, iubirea lui Dumnezeu se exprimă prin Logos în ceea ce este creat”.

„poftă obiectivizantă”, p. 105.

Iubirea „completivă” a soților este „mediul spiritual al familiei în care cresc și se maturizează noile persoane umane aduse de Dumnezeu la existență”, p. 105.

Din p. 107 începe articolul: Istoria omenirii ca istorie a mântuirii și desăvârșirii în Hristos.

„tendința generală [a umanității] este spre un creștinism difuz, implicit, formal și improvizat. Credincioșii practicanți și conștienți de valoarea credinței lor reprezintă minorități, majoritarii fiind adepții unui creștinism difuz, fuzionat cu credințe paralele, fluctuante și nesigure dogmatic. În aceste credințe paralele, „Dumnezeu” nu mai înseamnă neapărat Sfânta Treime, ci la fel de bine „o energie” cosmică, Iisus Hristos nu mai este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu înomenit, mort și înviat, ci un „inițiat”, un „iluminat””, p. 108.

Din p. 127, în limba franceză, începe o prelegere despre discursul hristologic în opera Părintelui Stăniloae, prelegere susținută la Paris în mai 2003, cf. p. 127, n. *.

Prelegere în care a introdus pasaje diverse din articolul anterior, fără să se autociteze la subsol, referitor la modul în care Sfinții Apostoli au reflectat viața Domnului în Sfintele Evanghelii, cf. p. 134.

Între p. 138-147, în franceză, autorul rezumă teologia stăniloesciană despre definiția dogmatică a persoanei Domnului. Pe când, începând cu p. 148, în engleză, autorul vorbește despre Centralitatea lui Hristos ca Creator și Logos mântuitor în teologia și misiunea Bisericii. Textul în engleză l-a citit la Arad, în iunie 2007, cf. p. 148, n. *.

În n. 1, p. 149, autorul folosește un citat extins din Părintele Bria, pe care îl mai citase și în p. 117, n. 24.

Din p. 167 începe un articol în franceză: Crucea și teologia mântuirii în tradiția ortodoxă. Prelegere susținută la Paris, în mai 2003, cf. p. 167, n. *.

Harul necreat a fost prezent de la început în omul creat de Dumnezeu, p. 169.

Autorul se dovedește un bun sistematizator de date din munca altora de cercetare dar fără să aibă o cercetare proprie pe texte. De aceea în articolele sale primează colajul teologic și nu creația personală.

A treia parte a cărții începe în p. 185, cu articolul: Unitatea și catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii la neamuri ca dar și misiune. Articol citit la Cluj-Napoca, în decembrie 2007.

Din p. 209, în germană, referatul: Importanța catolicității Bisericii pentru existența ei ecumenică. Susținut la Eisenach, în Germania, în aprilie 2006, cf. p. 209, n *.

Din p. 224: Unitatea Bisericii în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993). Prelegere susținută la Cluj-Napoca, în mai 2003, cf. p. 224, n. *.

Preoția e o harismă primită de la Dumnezeu și nu e un dar al comunității, p. 238.

Din p. 248 începe prelegerea susținută la Arad, în mai 2005, cf. n. *, cu titlul: Comunitatea mărturisitoare în contextul lumii secularizate și globalizate.

Misiunea actuală a Bisericii „trebuie să plece de la o cunoaște lucidă și necompleza[e]ntă a lumii în care trăim”, p. 248. Și se referă la mutații cam în aceiași termeni în care se raportase la ele și în alt articol.

Din p. 262 un articol în germană: Angajamentul social al misiunii Bisericii. O conferință susținută la Viena, în decembrie 2005.

Din p. 279 scrie despre Misiunea socială a Bisericii în concepția Mitropolitului Andrei Șaguna (1808-1873). Articol citit în octombrie 1999 la Cluj-Napoca.

„Statul dă Bisericii sprijin material și respectă autonomia instituțiilor ei și libertatea de conștiință a credincioșilor. Biserica, în schimb, oferă statului sprijin moral”, p. 285.

În p. 288 începe articolul: Filantropia creștină în cadrul misiunii Bisericii. Citit la Bistrița, în iunie 2002, cf. p. 288, n. *.

Din p. 298: Calitatea și/sau sfințenia vieții din perspectivă creștină ortodoxă. Citit la Bistrița, în iunie 2004, cf. p. 298, n. *. În care, în mod fundamental, citează o singură carte: cea a Părintelui John Breck, Darul sacru al vieții.

Familia și Biserica începe în p. 312. Articol citit la București în septembrie 2001, cf. p. 312, n. *.

Din p. 319 începe articolul: Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării. Citit la Cluj în octombrie 2000, cf. p. 319, n. * . Care începe cu aceeași frază cu care începe și subcapitolul 1 al articolului în limba germană început în p. 262.

„Pogorârea Duhului Sfânt este un eveniment care întemeiază comuniunea”, p. 323.

Și în p. 324 autorul numește Biserica „comunitatea eshatologică” a celor credincioși, pe când în p. 343, o numește „locul trăirii și al celebrării credinței”.

Cartea a fost editată neglijent, având supărătoare greșeli de tipar.

„Dacă globalizarea înseamnă nivelarea omenirii, influențarea maselor, nașterea unui singur mod de a gândi, atunci Biserica Ortodoxă se opune acestei globalizări, mai ales atunci când acest mod unic de a gândi contravine credinței creștine ortodoxe în puncte esențiale”, p. 347.

Din p. 348: Perspectiva creștină ortodoxă asupra sfârșitului vieții pământești și pregătirea pentru viața veșnică. Articol citit la Bistrița, în iunie 2007, cf. p. 348, n. *.

Din p. 358: Mărturia creștina în România astăzi. Autocefalia sau autonomia Bisericilor locale „au fost stimulate [să apară] de mișcarea pentru constituirea statelor naționale”, p. 360-361.

A 4-a secțiune a cărții începe în p. 381, cu articolul: Poziția Bisericii Ortodoxe Române față de Mișcarea Ecumenică, în general, și față de Consiliul Mondial al Bisericilor în special.

„Schisma”, accentuează Părintele Valer, „nu se află în interiorul Bisericii, ci în separarea confesiunilor creștine de Biserica cea una, neîmpărțită, care se află în continuitate directă cu Apostolii și cu Tradiția patristică”, p. 382.

„Ortodoxia recunoaște că unitatea creștină nu înseamnă uniformitate, ci există o anumită diversitate legitimă în cadrul acestei unități. Se pare însă că Consiliul Mondial al Bisericilor nu este preocupat de aceste limite”, p. 387.

Din p. 390: Biserica Ortodoxă Română (BOR) în dialog cu Biserica Evanghelică din Germania (EKD).

Din 1961 Biserica Ortodoxă Română este „membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, p. 390.

Dialogul teologic bilateral al Bisericii noastre cu EKD a început în 1979 și până în 2006 au fost 11 întruniri, p. 392.

Prima întrunire a avut loc în Goslar, în Germania, între 19-23 noiembrie 1979, având ca temă Sfânta Scriptură, Tradiția și Mărturisirea. La care a participat și Părintele Stăniloae, p. 393.

Ultimul articol al cărții, în franceză: Creștinismul și religiile, un punct de vedere ortodox, p. 414. Prelegere susținută la Paris, în mai 2004, cf. p. 414, n. *. La baza articolului stă cartea ÎPS Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, București, 2003, cf. n. 1, p. 416.

În total, cartea cuprinde 27 de articole.

Valer Bel 3