Domnul propovaduindIubiții mei,

suntem încă în praznicul Botezului Domnului, care se sfârșește miercuri, 14 ianuarie 2015, și Evanghelia zilei [Mt. 4, 12-17] ne vorbește despre propovăduirea credinței.

Pentru că propovăduirea credinței este lucrul primordial al celui botezat. Fiecare dintre noi, pe măsura noastră, trebuie să mărturisim dreapta credință a Bisericii cu fapta și cu cuvântul.

Căci dacă o mărturisim doar cu cuvântul, ne arătăm ipocriți, spunând una și făcând alta. Dar dacă cuvintele noastre vin din trăirea profundă a credinței Bisericii atunci ele sunt credibile, pentru că se fundamentează în viața noastră cu Dumnezeu.

pocaintaȘi când Domnul a vorbit despre pocăință a vorbit despre schimbarea noastră radicală. Despre pregătirea noastră pentru a accepta credința și Biserica Lui. Și când El spunea că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu de noi, de fiecare dintre noi, spunea de fapt că se va înființa Biserica Lui, în care vom pătrunde în Împărăția Lui.

Iar acum, nu numai că suntem în Biserica Lui ci suntem și mădulare mistice ale Lui, adică fiii Lui duhovnicești, pentru că pe fiecare dintre noi ne-a umplut de slava Împărăției Sale.

Și, pe de o parte, noi trăind în Biserica Lui trăim în Împărăția Lui, pe care o trăim în mod tainic și profund, dar Împărăția Lui se va arăta deplin și va cuprinde întreaga creație la a doua Sa venire întru slavă. Ea, Împărăția este acum în noi…dar va veni în mod plenar și va fi în toți și în toate.

Căci de aceea am sfințit toate câte există prin sfânta apă a Botezului Său: pentru că toată creația e destinată transfigurării, sfințirii, îndumnezeirii prin harul Prea Sfintei Treimi.

Cuvintele Domnului pe care le-am citat ne vizează, iubiții mei!

El cere de la fiecare în parte pocăință. O continuă pocăință. O viață de pocăință. O viață de continuă schimbare interioară.

Pentru că nu numai azi e nevoie să vedem slava Lui, prezența Lui în toate câte există, ci continuu trebuie să Îl vedem prezent în lume.

De aceea pocăința e lucrarea noastră zilnică, lucrarea noastră continuă, pentru că ea ne spală sufletul pentru a fi proprii Lui.

Și, în pocăință, noi Îl vedem și pe Dumnezeu milostiv față de noi dar și pe oameni apropiați de noi.

Pentru că pocăința zdrobește inima noastră, risipește buna părere despre noi înșine, alungă tăcerea egoistă din noi înșine, ne vindecă de nemilostivire.

Și de aceea, pocăința e continua înțelegere a lui Dumnezeu și a voii Lui cu noi dar și continua înțelegere a oamenilor. Pentru că fiecare avem nevoie să fim crezuți și înțeleși. Fiecare avem nevoie să simțim că oamenii ne recunosc și ne văd profund.

Pentru că din această stare de prietenie față de noi vine și bucuria noastră față de oameni. Când ești văzut, vezi cu și mai multă delicatețe, pentru că ești responsabil față de atenția care ți se acordă.

…Avem nevoie de pocăință, ne spune Domnul! Dar avem nevoie de ea…pentru ca să intrăm continuu în Împărăția Lui. Să fim continuu în Împărăția Lui. Și a fi în Împărăția Lui, acum, în clipa de față, înseamnă a fi în Biserica Lui și a simți slava Lui în tine însuți.

Pentru că viața Bisericii e viața care curge în noi din Sfintele Taine ale Bisericii. Viața Bisericii e viața lui Dumnezeu care curge în noi prin Sfintele Taine ale Bisericii. Toate slujbele Bisericii aduc în noi slava Treimii, pentru că Biserica e viețuirea noastră împreună cu Dumnezeu.

Iar cei care cred că acestea sunt doar „fraze goale”, nu cunosc pe Dumnezeu, pentru că viața Lui nu e întru ei. Dar cei întru care locuiește Dumnezeu știu că a fi cu El înseamnă a fi mereu cu El și că Împărăția Lui e comuniunea veșnică cu El.

Dumnezeu ne cheamă să trăim întru Împărăția Lui! Ne cheamă pe toți să ne botezăm cu Botezul Bisericii și să trăim ortodox.

pacatulPentru că păcatul e loc al morții. E locul în care ne rănim duhovnicește. Și dacă nu ne simțim bine când păcătuim, când stăm departe de Biserică, când suntem în război deschis cu Dumnezeu e pentru că în noi e parfumul morții, al vrăjmășiei cu Dumnezeu, adică păcatul.

Păcatul, oricare ar fi el, ne face să ne foim interior în chip și fel, să nu ne găsim locul, liniștea, tihna!

Păcatul, oricare ar fi el, e cel care ne dușmănește liniștea interioară.

De aceea Domnul ne cheamă la pocăință: pentru că pocăința osândește interior orice păcat pe care l-am făcut.

Pocăința arată păcatul, viciul, fărădelegea drept boală și nu sănătate a sufletului nostru!

Și atunci când i-am spus bolii sufletești pe nume, deja am început să ne ridicăm din ea. Pentru că prima luptă cu păcatul e aceasta: de a-l recunoaște în noi. Apoi, dacă îl recunoaștem, știm cu cine luptăm și știm ce vrem să excludem din viața noastră.

De ce Domnul vrea să fim în Împărăția Lui? Pentru că a trăi, de acum, în Împărăția Lui înseamnă a trăi în bucuria cea veșnică. Păcatul nu ne poate bucura atâta timp cât el este boala care ne omoară. De aceea pocăința este medicamentul zilnic care ne ridică din boală și din moarte.

Pocăința aduce în noi acea lumină mare [Mt. 4, 16] a iertării, slava Lui, care ne ridică din moarte.

Și când vorbesc despre moarte, despre moartea sufletească, vorbesc despre ce fac păcatele din noi: ne distrug bucuria, seninătatea, simțirea harului lui Dumnezeu, încrederea, voioșia, bunătatea, inima largă, milostivirea.

Când vorbesc despre moartea interioară…vorbesc despre abrutizarea noastră, despre decăderea noastră continuă. În care te simți singur, te simți gol, te simți neiubit, te simțit pustiit…pentru că păcatele nepocăite ți-au diminuat masiv relația ta cu Dumnezeu.

De aceea, chemarea Domnului de azi e o chemare la viață! Pentru că cine iese dintr-o asemenea pustiire interioară, dintr-o asemenea viață calamitată de păcat, vede în pocăință cea mai mare alinare interioară.

Și niciodată nu m-am simțit bine până când nu m-am pocăit din destul pentru păcatele mele.

Niciodată nu m-am înseninat interior fără să fi vărsat lacrimi.

Pentru că viața duhovnicească e delicată ca harul lui Dumnezeu. Și până când nu ne întoarcem la delicatețe, la durere pentru relele noastre, la inimă bună și milostivă, nu putem să simțim bunătatea lui Dumnezeu care ne inundă.

Așadar, iubiții mei, să Îl auzim pe Domnul care ne cheamă la pocăință ca la viața adevărată!

Pocăință care nu înseamnă plâns de ochii lumii și starea cu capul în jos ci voioasa alegere de a face voia Lui.

Cine face voia Lui cu inimă voioasă, bucuroasă, zâmbitoare, se pocăiește, pentru că nu mai dorește tristețea pe care o aduce păcatul.

Pocăința e la antipodul păcatului, adică e bucurie. Ea ne umple de bucurie, de pace, de revărsare de inimă în rugăciune, de milostivire, de dorința de a face tot lucrul bun, pentru că pocăința aduce slava lui Dumnezeu în noi.

De aceea, noi suntem veseli cu adevărat când ne pocăim și nu plini de tristețe!

Prin asta se disting cei care se pocăiesc cu adevărat de cei care sunt biruiți de o tristețe fără sens. Căci cei care se pocăiesc sunt plini de bucurie, de frumusețe interioară, de dorința de bine, pe când cei plini de pesimism nu doresc să facă binele cu entuziasm, pentru că nu sunt plini de entuziasm sfânt.

Însă Domnul ne cheamă la pocăința care ne umple de bucurie, la pocăința care ne umple de harul Treimii. El ne cheamă la a trăi în Împărăția Lui de acum, adică în slava Lui.

Și fericiți suntem noi, dacă de acum, trăim în slava Lui, în slava Treimii, pentru veci! Toată binecuvântarea și multă bucurie în tot ceea ce faceți! Amin.

Did you like this? Share it: