Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi [Document semnat la München, în urma discuțiilor dintre ortodocși și catolici avute între 30 iunie-6 iulie 1982. La compunerea căruia, în mod vizibil și din text, a luat parte și Părintele Dumitru Stăniloae][1]

I

1. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort și înviat, este singurul care a învins păcatul și moartea. De aceea, a vorbi despre natura sacramentală a tainei lui Hristos înseamnă a avea în minte posibilitatea dată omului și, prin el, întregului cosmos, de a experia „noua creație”, Împărăția lui Dumnezeu aici și acum prin realitățile materiale și create. Acesta e modul în care unica persoană și unicul eveniment al lui Hristos există și lucrează în istorie începând de la Cincizecime și până la Parusie. Totuși, viața veșnică pe care Dumnezeu a dat-o lumii în evenimentul Hristos, Fiul Său Cel veșnic, este conținută în „vase de lut”. Aceasta este dată însă ca o pregustare, ca o arvună.

2. La Cina cea de taină, Hristos a stabilit că El „a dat” Trupul Său Ucenicilor pentru viața „multora”, în Euharistie. În aceasta acest dar e făcut de Dumnezeu lumii dar într-o formă sacramentală. Din acel moment Euharistia există ca Sacrament al lui Hristos Însuși. Aceasta devine pregustare a vieții veșnice, medicamentul nemuririi, semnul Împărăției care va veni. Astfel, Sacramentul lui Hristos devine un eveniment identic cu Sacramentul Trupului euharistic, Sacrament care ne încorporează pe noi în mod deplin în Hristos.

3. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea și învierea Lui au fost realizate, dintru început, după voința Tatălui, în Duhul Sfânt, Acest Duh, Care purcede veșnic din Tatăl și Se manifestă prin Fiul, a pregătit evenimentul Hristos și s-a realizat în mod deplin în înviere. Hristos, Care este Sacramentul prin excelență, dat de către Tatăl pentru lume, continuă să Se dea pe Sine Însuși pentru mulți în Duhul, Care singur dă viață [In. 6]. Sacramentul lui Hristos este de asemenea o realitate care poate exista numai în Duhul.

4. Biserica și Euharistia:

a) Deși Evangheliștii, în ceea ce privește Cina, au tăcut referitor la lucrarea Duhului, cu toate acestea El a fost mai aproape ca oricând de Fiul întrupat pentru a împlini lucrarea Tatălui. Deși El nu fusese dat, primit ca o persoană, de către Ucenici [In. 7, 39]. Dar când Iisus Se preaslăvește, atunci, de asemenea, Duhul Însuși Se revarsă și Se manifestă. Domnul Iisus intră în slava Tatălui și, în același timp, prin revărsarea Duhului, [El intră] întru modul Său sacramental în această lume. Cincizecimea, împlinește taina pascală, inaugurând, în mod simultan, vremurile din urmă. Euharistia și Biserica, Trupul cel răstignit și înviat al lui Hristos, devine locul energiilor Duhului Sfânt.

b) Credincioșii sunt botezați în Duhul, în numele Sfintei Treimi, pentru a forma un trup [Cf. I Cor. 12, 13]. Când Biserica slujește Euharistia, aceasta realizează „ce este ea”, [adică] trupul lui Hristos [I Cor. 10, 17]. Prin Botez și prin Mirungere, membrii lui Hristos sunt „unși” de către Duhul, [și sunt] altoiți [grafted] întru Hristos. Dar, prin Euharistie, evenimentul pasacal se deschise întru Biserică. Biserica devine cea care este chemată să fie prin Botez și prin Mirungere. Prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, credincioșii cresc în acea îndumnezeire mistică [mystical divinization] care îi face pe ei să locuiască în Fiul și Tatăl prin Duhul.

c) Astfel, pe de o parte, Biserica slujește Euharistia ca expresie, acum și aici, a Liturghiei cerești. Dar, pe de altă parte, Euharistia zidește Biserica, în sensul că, prin aceasta, Duhul lui Hristos Cel înviat modelează Biserica întru trupul lui Hristos. Acesta e motivul pentru care Euharistia este cu adevărat Sacramentul Bisericii, atât timp cât, ca Sacrament al darului total al Domnului, Îl face pe El Însuși și manifestare și creștere a trupului lui Hristos, Biserica. Biserica, [care este] pelerină, slujește Euharistia pe pământ până la venirea Domnului ei ca să restaureze împărăția lui Dumnezeu Tatăl, așa încât Dumnezeu să fie „totul în toți”. Astfel, aceasta anticipează judecata lumii și transfigurarea ei finală.

5. Lucrarea Duhului rămâne unită cu cea a Fiului. Slujirea Euharistiei revelează energiile dumnezeiești manifestate de Duhul ca lucrare în trupul lui Hristos.

a) Duhul a pregătit venirea lui Hristos prin vestirea pe care a făcut-o prin Profeți, prin direcționarea istoriei poporului ales către El, prin cauzarea Lui pentru a fi zămislit de Fecioara Maria, prin deschiderea inimilor către cuvântul Lui.

b) Duhul Îl arată pe Hristos în lucrarea Sa de Mântuitor, Evanghelia fiind El Însuși. Slujirea Euharistiei este pomenirea reală, dar sacramentală, [a aceleia făcute] „odată și pentru toți” și care o face prezentă. Slujirea Euharistiei este prin excelență timpul tainei.

c) Duhul transfigurează Darurile sfințite întru Trupul și Sângele lui Hristos în scopul de a determina creșterea Trupului care este Biserica. În acest sens, întreaga slujire este o epicleză, care devine și mai explicită la momente anume. Biserica este în mod continuu în stare de epicleză.

d) Duhul pune întru comuniune cu Trupul lui Hristos pe cei care se împărtășesc din aceeași Pâine și din același Potir. Plecând de aici, Biserica se manifestă ca ceea ce este, [adică] Sacramentul comuniunii trinitare, „locuirea lui Dumnezeu cu oamenii” [Apoc. 21, 4].

Duhul, prin Care se face prezent ceea ce Hristos a dat odată pentru toți, „evenimentul tainei”, împlinind aceasta în toți ai noștri. Relația cu taina, mai evidentă în Euharistie, se găsește și în celelalte Taine, toate [fiind] lucrări ale Duhului. Din acest motiv, Euharistia este centrul vieții sacramentale.

6. Luată ca întreg, slujirea euharistică face prezentă taina trinitară a Bisericii. În aceasta se trece de la ascultarea cuvântului, care culminează în propovăduirea Evangheliei, „a vestirii apostolice a Cuvântului făcut trup”, la mulțumirea oferită Tatălui și la pomenirea Jertfei, până la comuniunea în aceasta datorită rugăciunii epiclezei rostită în credință. Căci epicleza nu este numai o invocare pentru transfigurarea Pâinii și a Potirului ci, de asemenea, o rugăciune pentru efectul deplin al comuniunii tuturor în taina revelată de Fiul.

În acest fel, prezența Duhului Însuși este extinsă prin împărtășirea din Sacramentul Cuvântului făcut trup pentru tot trupul Bisericii.

Totuși, fără a dori să rezolve dificultățile care au apărut între Răsărit și Apus referitor la relația dintre Fiul și Duhul, noi putem deja spune, împreună cu Acest Duh, Care purcede din Tatăl [In. 15, 26] ca singură sursă în Treime și prin Care a devenit Duhul înfierii noastre [Rom. 8, 15], întrucât este de asemenea Duhul Fiului [Gal. 4, 6], că ne împărtășim, în mod personal, în Euharistie de Fiul, peste Care El S-a odihnit în timp, [după cum Se odihnește] și în veșnicie [In. 1, 32].

Din acest motiv, taina euharistică se împlinește în rugăciune, care unește împreună cuvintele prin care Cuvântul făcut trup a instituit Sacramentul și epicleza, în care Biserica, mișcată de credință, intră la Tatăl, prin Fiul, trimițând pe Duhul, în așa fel încât este o unică aducere a Fiului întrupat, putând fi peste tot consumată în unitate. Prin Euharistie credincioșii se unesc cu Hristos, Care Se oferă pe Sine Tatălui dimpreună cu ei, și ei primesc posibilitatea de a se oferi pe ei înșiși, în duh de jertfă unii altora, ca Hristos Însuși Care Se oferă pe Sine Tatălui pentru mulți, deși Se dă pe Sine pentru oameni.

Această împărtășire cu El în unitate, adusă de unul prin lucrarea inseparabilă a Fiului și a Duhului, acționând în relație cu Tatăl în planul Său, este Biserica în plinătatea ei.

II

1. Dacă cineva privește în Noul Testament va observa mai înainte de toate că Biserica este descrisă ca o realitate „locală”. Biserica există în istorie ca Biserică locală. Pentru o regiune anume se vorbește, adesea, despre mai multe Biserici, la plural. Și aceasta este mereu o problemă pentru Biserica lui Dumnezeu care [există] într-un loc anume.

Acum, Biserica, existând într-un loc [anume], nu este formată, în sens radical, doar din persoanele care sunt împreună la realizarea ei. [Pentru că] există și „Ierusalimul cel de sus”, care „se pogoară de la Dumnezeu”, [adică] comuniunea care este fundamentată în comuniunea însăși [a Prea Sfintei Treimi]. Biserica vine întru ființă printr-un dar gratuit, care este o nouă creație.

Totuși, este clar faptul că Biserica, „care este într-un” loc anume, se manifestă când ea este „adunată”. Această adunare, ale cărei elemente și cerințe sunt indicate în Noul Testament, este deplină când ea este sinaxă euharistică. Când Biserica locală slujește Euharistia, evenimentul care a avut loc „odată și pentru toți” este făcut prezent și manifestat. Atunci, în Biserica locală, nu mai există bărbat și nici femeie, nu mai există rob și nici liber, nu mai există evreu și nici grec. O nouă unitate este comunicată, care depășește diviziunile și restaurează comuniunea în trupul unu al lui Hristos.

Această unitate transcende unitatea psihologică, rasială, sociopolitică sau culturală. Aceasta este „comuniunea Duhului Sfânt”, care adună împreună pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu. Atunci, noutatea Botezului și a Mirungerii își dă roadele ei. Și prin puterea Trupului și a Sângelui Domnului, umplute cu Duhul Sfânt, se primește vindecarea de acest păcat, care nu încetează să îi asalteze pe creștini prin barierele ridicate în calea dinamismului vieții, primit în Botez, de la Dumnezeu în Iisus Hristos. De asemenea, acest lucru are în vedere și păcatul divizării, ale cărei forme contrazic planul lui Dumnezeu.

Unul dintre textele de seamă, trebuie să amintim, este I Cor. 10, 15-17: [există] o singură Pâine, un singur Potir, un singur Trup al lui Hristos în pluralitatea mădularelor sale. Această taină a unității în dragoste a multor persoane constituie reala noutate a comuniunii trinitare comunicată oamenilor în Biserică prin Euharistie. Acesta este scopul lucrării de mântuire a lui Hristos, care s-a răspândit până departe, în zilele din urmă, după Cincizecime.

Acesta e motivul pentru care Biserica are modelul, originea și scopul în taina lui Dumnezeu, a Celui unul în trei persoane. Mai mult încă, Euharistia înțeleasă astfel în lumina tainei trinitare este criteriul de funcționare al vieții Bisericii ca un întreg. Elementele instituționale ar trebui să nu însemne nimic ci [Biserica să fie] o reflectare vizibilă a realității tainei.

2. Desfășurarea slujirii euharistice a Bisericii locale arată cum comuniunea ia chip în Biserica care slujește euharistic. În slujirea euharistică, prin care Biserica locală a fost adunată de către episcop sau de preot în comuniune cu el, următoarele aspecte ies în evidență, care sunt interconectate între ele, chiar dacă unul sau altul dintre momentele slujirii sunt subliniate de unul sau de altul.

Comuniunea este eshatologică. Ea este noutatea care va veni în timpurile din urmă. Acesta e motivul pentru care totul în Euharistie, ca și în viața Bisericii, începe cu convertirea și cu împăcarea [cu Dumnezeu]. Euharistia presupune pocăința și mărturisirea [păcatelor], care își găsesc în alte circumstanțe propria lor expresie sacramentală. Dar Euharistia, de asemenea, iartă și vindecă păcatele, întrucât aceasta este taina iubirii îndumnezeitoare a Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Dar această comuniune este, deopotrivă, cherigmatică. Acest lucru este evident în sinaxă nu numai fiindcă „vestește” slujirea evenimentului tainei, ci, de asemenea, fiindcă este o realizare actuală a acesteia, azi, în Duhul. Aceasta implică vestirea cuvântului adunării [liturgice] și răspunsul credinței dat de către toți. Astfel, comuniunea adunării este adusă prin vestire și, prin urmare, unitatea în credință. Ortodoxia este intrinsecă comuniunii euharistice.

Această ortodoxie este exprimată foarte clar prin rostirea Simbolului de credință, care este un rezumat al tradiției apostolice, căreia episcopul îi este martor în virtutea succesiunii sale [apostolice]. Astfel, Euharistia este inseparabil Taină și cuvânt, întrucât în aceasta Cuvântul întrupat sfințește în Duhul. De aceea, întreaga Liturghie și nu numai citirea Sfintelor Scripturi se constituie într-o vestire a cuvântului, sub formă doxologică și de rugăciune. Pe de altă parte, cuvântul predicat este Cuvântul făcut trup și devenit sacramental.

Comuniunea este una preoțească și duhovnicească. De aceea Euharistia este manifestarea ei prin excelență. Întreaga adunare, fiecare după treapta lui este liturg al comuniunii. Căci pe cât este un dar al Dumnezeului treimic, pe atât comuniunea este și un răspuns al oamenilor.

În credința care vine de la Duhul și de la Cuvântul, acestea pun în lucrare vocația și misiunea primite în Botez: acelea de a deveni mădulare vii, după treapta fiecăruia, ale trupului lui Hristos.

3. Slujirea episcopului nu este numai o tactică sau o funcție pragmatică (fiindcă este nevoie de un conducător) ci este o funcție organică [a Bisericii]. Episcopul primește darul harului episcopal [I Tim. 4, 14] în Taina Hirotoniei săvârșită de episcopi, care au primit și ei acest dar, datorită existenței neîntrerupte a șirului episcopilor hirotoniți, începând de la Sfinții Apostoli. Și prin Taina Hirotoniei, Duhul Domnului „a dăruit” episcopului nu numai juridic, așa, ca o pură transmitere a puterii, ci și sacramental puterea slujirii, pe care Fiul a primit-o de la Tatăl și pe care a primit-o și umanitatea Sa, prin acceptarea patimilor Sale.

Funcția episcopului este strâns legată de adunarea euharistică peste care el prezidează. Unitatea euharistică a Bisericii locale implică comuniunea dintre el, cel care prezidează și poporul, căruia el îi oferă cuvântul mântuirii și Darurile euharistice. Mai mult, slujirea lui este, de asemenea, a unuia care „a primit” din Biserica Sa, care este credincioasă Tradiției, cuvântul pe care el îl transmite. Și la marea mijlocire pe care el[2] o face înaintea Tatălui participă întreaga Biserică, în rugăciune, dimpreună cu el. Episcopul nu poate fi separat de Biserica lui chiar dacă Biserica poate fi separată de episcopul ei.

Episcopul stă în inima Bisericii locale ca slujitor al Duhului care distinge harismele și are grijă ca ele să fie exersate în armonie, spre binele tuturor, în credincioșie față de Tradiția apostolică.

El se pune pe sine în slujirea inițiativelor Duhului, așa că nimic nu-i poate împiedica [pe credincioși] să contribuie la zidirea comuniunii. El este slujitorul unității, slujitorul Domnului Hristos, a Cărui misiune este „de a aduna întru unitate pe fiii lui Dumnezeu”. Și fiindcă Biserica este zidită prin Euharistie, el este investit cu harul slujirii preoțești, care prezidează pe aceasta din urmă.

Dar această prezidare a lui trebuie să fie înțeleasă în mod corect. Episcopul prezidează oferirea [euharistică] a întregii sale comunității. Prin sfințirea Darurilor, adică prin cele care devin Trupul și Sângele care se oferă comunității, el slujește nu numai pentru aceasta, nici numai cu aceasta și în aceasta, ci și prin aceasta. El apare astfel ca slujitor al Bisericii, care lucrează la unitatea trupului Său, și astfel creează comuniune prin trupul Său. Uniunea comunității cu el este mai întâi de toate o ordine a tainei și nu, în primul rând, o ordine juridică. Aceasta e acea uniune exprimată în Euharistie, care se prelungește și dă expresie practică în relațiile „pastorale” ale învățăturii, ale conducerii și ale vieții. Comunitatea eclesială este astfel chemată să fie conturul comunității umane reînnoite.

4. Există o profundă comuniune între episcopul și comunitatea în care Duhul i-a dat lui [să aibă] responsabilitate pentru Biserica lui Dumnezeu. Tradiția veche exprima aceasta în mod fericit prin imaginea căsătoriei. Dar această comuniune se află în interiorul comuniunii cu comunitatea apostolică. În Tradiția veche (după cum ne dovedește Sfântul Ipolit Romanul în Tradiția apostolică), episcopul era ales de către oameni, „care garantau credința lui apostolică, în conformitate cu care Biserica locală mărturisea”, și primea harul slujirii lui Hristos, prin Duhul, în rugăciunea adunării și prin punerea mâinilor episcopilor vecini, mărturisind [fiecare] credința propriilor lor Biserici. Harisma lui, venind în mod direct de la Duhul lui Dumnezeu, era dată lui în apostolicitatea Bisericii sale (legat prin credință de comunitatea apostolică) și în aceea a celorlalte Biserici reprezentate prin episcopii lor [veniți la hirotonie].

Prin aceasta[3] slujirea lui era inclusă în succesiunea apostolică, de aceea, ea însemna ceva mai mult decât o simplă transmitere a puterilor [preoțești]. Aceasta este succesiunea în Biserica care mărturisește credința apostolică, în comuniune cu care Bisericile mărturisesc aceeași credință apostolică. De aici vedem rolul esențial pe care îl joacă credința. Pentru că vedem că ea joacă un rol esențial în includerea episcopului întru inima apostolicității eclesiale. Pe de altă parte, odată cu hirotonia, episcopul devine în Biserica sa garantul apostolicității și cel care reprezintă în interiorul ei comuniunea Bisericilor. De aceea, în Biserica sa[4], fiecare Euharistie poate fi slujită în adevăr, dacă el prezidează peste toți sau printr-un prezbiter [aflat] în comuniune cu el. [Iar] pomenirea lui la anafora[ua liturgică] este [un lucru] esențial.

Prin slujirea prezbiterilor, însărcinați cu prezidarea peste viața și slujirea euharistică a comunităților încredințate lor, aceste comunități cresc în comuniune cu toate comunitățile peste care episcopul are responsabilitatea primordială. În situația prezentă, diocezele/ episcopiile sunt o comuniune a comunităților euharistice. Una dintre funcțiile esențiale ale prezbiterilor este să lege aceste [comunități euharistice] de Euharistia episcopului și să le hrănească pe ele cu credința apostolică pentru care episcopul este martor și garant. Ei ar trebui, de asemenea, să aibă grijă de acei creștini, care sunt hrăniți prin Trupul și Sângele Lui, ale Aceluia care Și-a dat viața pentru prietenii Săi, și să fie martori autentici ai dragostei frățești în jertfa reciprocă hrănită de Jertfa lui Hristos. Căci, potrivit cuvântului Apostolului, „dacă cineva vede pe fratele său în nevoie și își închide inima împotriva lui, cum va mai locui dragostea lui Dumnezeu în el?”. Euharistia determină maniera creștină de trăire a tainei pascale a lui Hristos și a darului Cincizecimii. Mulțumită cărora există o profundă transformare a existenței umane întotdeauna confruntată cu ispita și suferința.

III

1. Trupul lui Hristos este unic. De aceea există numai o singură Biserică a lui Dumnezeu. Identitatea unei adunări euharistice cu alta vine din faptul că toate slujesc cu aceeași credință aceeași pomenire [euharistică], căci toți care mănâncă aceeași Pâine și se împărtășesc din același Potir se fac același unic trup al lui Hristos, întru care ei au fost integrați prin același Botez. Căci deși există multe slujiri [euharistice], există totuși doar o singură Taină slujită la care toți participă. Mai mult, când credinciosul se împărtășește cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, el nu primește numai o parte din Hristos ci pe Hristos întreg.

În acest fel, Biserica locală, care slujește Euharistia, adunată în jurul episcopului său, nu este o secțiune din trupul lui Hristos. Multiplicitatea sinaxelor locale nu împarte Biserica, ci, mai degrabă, arată, în mod sacramental, această unitate. Asemenea comunității Apostolilor adunate în jurul lui Hristos, fiecare adunare euharistică este cu adevărat Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, în comuniune cu prima comunitate a Ucenicilor și cu toți cei care, în întreaga lume, slujesc și au slujit pomenirea [euharistică] a Domnului. De asemenea, aceasta este în comuniune [și] cu adunarea Sfinților din cer, pe care la fiecare slujire o pomenește.

2. Departe de a exclude diversitatea ori pluralitatea, comuniunea presupune acest lucru[5] și vindecă rănile divizării, transcenzându-le pe acestea din urmă în unitate. Întrucât Hristos este unul pentru mulți, ca în Biserica care este trupul Său, unul și cei mulți, universalul și localul sunt necesare în mod simultan. Încă și mai pronunțat [spus], fiindcă unul și singurul Dumnezeu este comuniunea celor trei persoane [dumnezeiești], una și singura Biserică [a lui Dumnezeu] este comuniunea multelor comunități și Biserica locală este o comuniune a persoanelor. Una și unica Biserică își găsește identitatea ei în comuniunea Bisericilor. Unitatea și multiplicitatea apare astfel legată de acea una, care nu poate exista fără cealaltă. Aceasta este acea relație constitutivă a Bisericii ale cărei instituții se fac vizibile și, ca să spunem așa, „se istoricizează”.

3. Întrucât Biserica universală se manifestă în adunarea Bisericii locale, două condiții trebuie îndeplinite mai presus de toate, dacă Biserica locală, care slujește Euharistia, vrea să fie cu adevărat în comuniunea eclesială.

a) Prima, identitatea tainei Bisericii trăită de Biserica locală cu taina Bisericii trăită de Biserica primară – [adică] catolicitatea în timp – este fundamentală. Biserica este apostolică fiindcă este fundamentată pe și este susținută în mod continuu de taina mântuirii revelată în Iisus Hristos, transmisă în Duhul celor care au fost mărturisitorii ei, Apostolii. [Iar] membrii acesteia[6] vor fi judecați de Hristos și de Apostoli [Lc. 22, 30].

b) Astăzi, recunoașterea reciprocă dintre această Biserică locală și alte Biserici este de o importanță capitală. Fiecare ar trebui să recunoască în ceilalți, prin particularitățile locale, identitatea tainei Bisericii. Aceasta este chestiunea recunoașterii reciproce a catolicității ca și comuniune în integritatea tainei. Această recunoaștere este atinsă în primul rând la nivel regional. Comuniunea în același patriarhat sau în alte forme ale unității regionale este întâi de toate o manifestare a vieții Duhului în aceeași cultură sau în aceleași condiții istorice. Aceasta, în mod egal, implică unitatea mărturisirii și cheamă la exercițiul corecției fraterne în umilință. Această comuniune [dobândită] în aceeași regiune se va extinde mai departe în comuniunea dintre Bisericile surori.

Totuși, recunoașterea reciprocă este adevărată numai pe baza condițiilor exprimate în anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur și ale primei anaforale antiohiene. Prima condiție a comuniunii este aceeași propovăduire și, de asemenea, aceeași credință. Deși cuprinsă în Botez, această cerere este făcută explicită în slujirea euharistică. Căci, de asemenea, se cere voința pentru comuniune în dragoste și slujire. [Adică] nu numai [comuniunea] în cuvinte ci și în fapte.

Permanența în istorie și recunoașterea reciprocă sunt, în mod particular, aduse în centrul atenției în sinaxa euharistică prin menționarea Sfinților în canon și a capilor Bisericilor în diptici. Astfel, așa se înțelege de ce acestea din urmă sunt semnele unității catolice în comuniunea euharistică, responsabile, la fiecare nivel, ca să mențină acea comuniune în armonia universală a Bisericilor și a fidelității lor comune cu Tradiția apostolică.

4. Astfel, noi găsim printre aceste Biserici acele legături ale comuniunii pe care Noul Testament le indică: comuniunea în credință, nădejde și dragoste, comuniunea în Taine, comuniunea în diversitatea harismelor, comuniunea în împăcare, comuniunea în slujire. Agentul comuniunii este Duhul Domnului Celui înviat. Prin El, Biserica universală, catolică, integrează diversitatea sau pluralitatea, făcând din ea unul dintre elementele esențiale proprii. Această catolicitate reprezintă împlinirea rugăciunii din capitolul al 17-lea al Evangheliei după Ioan, preluată în epiclezele euharistice.

Atașamentul față de comuniunea apostolică îi leagă pe toți episcopii laolaltă, legând episcopatul Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Ei, de asemenea, formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în acel „unul pentru toți” al grupului apostolic, în unicitatea mărturisirii credinței. Aceasta înseamnă nu numai că ei ar trebui să fie uniți prin credință, milostenie, misiune, împăcare, dar și că ei au în comun aceeași responsabilitate și aceeași slujire în Biserică. Fiindcă una și singura Biserică se face prezentă în Biserica sa locală, și la fiecare episcop [în parte] nu poate fi separată grija pentru Biserica sa de grija pentru Biserica universală. Atunci când, prin Taina Hirotoniei, el primește harisma Duhului pentru a fi episcopul unei Biserici locale, el, prin acest fapt primește harisma Duhului pentru a fi episcopul întregii Biserici. În poporul lui Dumnezeu, el exersează aceasta în comuniune cu toți ceilalți episcopi, care sunt aici și acum în slujirea Bisericilor și în comuniune cu tradiția vie pe care episcopii din trecut le-au dăruit-o lor.

Prezența episcopilor vecini la primirea sacramentală a episcopatului său face prezentă această comuniune. Ea produce o fuziune profundă între grija sa pentru comunitatea locală și grija sa pentru Biserica răspândită în întreaga lume. Episcopul, pentru Biserica universală, se vede a fi încredințat de Duhul în totalitatea episcopilor locali aflați în comuniune unii cu alții. Această comuniune este exprimată, în mod tradițional, prin practica conciliară/ sinodală. [Iar] noi avem să examinăm pe mai departe modul în care aceasta este concepută și realizată, în perspectiva a ceea ce noi tocmai am explicat.


[1] Cf.

http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/ch_orthodox_docs/rc_pc_chrstuni_doc_19820706_munich_en.html.

[2] Episcopul Bisericii.

[3] Prin hirotonie.

[4] A episcopului.

[5] Presupune diversitatea persoanelor.

[6] Ai Bisericii.

Did you like this? Share it: