Zi: 12 ianuarie 2015

Credință, Taine și unitatea Bisericii [Documentul ortodoxo-catolic de la Bari, din 9-16 iunie 1987][1]

I

Credință și comuniune în Taine

5. Credința este inseparabilă de darul lui Dumnezeu, Care Se revelează pe Sine, dar și de răspunsul persoanei umane, care primește acest dar. Aceasta este sinergia dintre harul lui Dumnezeu și libertatea umană. Locul acestei comuniuni este Biserica. În Biserică, adevărul revelat este transmis în conformitate cu Tradiția Apostolilor, bazată pe Scripturi, prin intermediul Sinoadelor Ecumenice, al vieții liturgice și al Părinților Bisericii și este pus în practică de către membrii Trupului lui Hristos.

Credința Bisericii constituie norma și criteriul actului personal al credinței. Credința nu se produce ca o elaborare sau ca o necesitate logică, ci sub influența harului Sfântului Duh.

Apostolul Pavel a primit harul „în ascultarea credinței” [Rom. 1, 5]. Sfântul Vasile [cel Mare] spune despre acest subiect: „Credința precede discursul despre Dumnezeu; [mai întâi este] credința și nu demonstrația. Credința, care este mai presus de metodele logice, ne duce la această consimțire. Credința este născută nu dintr-o necesitate neapărată, ci din energiile Duhului” [În Ps. 115, 1].

6. Fiecare Taină presupune și exprimă credința Bisericii care o slujește. Într-adevăr, într-o Taină a Bisericii este mai mult decât mărturisire și exprimare a credinței ei: [pentru că] aceasta face prezentă Taina care este slujită. Sfântul Duh revelează Biserica ca Trup al lui Hristos, pe care El o constituie și o face să crească. Astfel, Biserica hrănește și dezvoltă comuniunea credinței membrilor ei prin Taine.

 1. Dreapta credință este un dar dumnezeiesc și un răspuns liber al persoanei umane

 7. Credința este un dar al Sfântului Duh. Prin credință Dumnezeu dăruie mântuire. Prin aceasta[2], umanitatea are acces la taina lui Hristos, Care constituie Biserica și prin Care Biserica comunică prin Duhul Sfânt, Care locuiește în ea. Biserica poate transmite numai ceea ce o face să existe. Acum, există numai o taină a lui Hristos și darul lui Dumnezeu este unic, întreg și irevocabil [Rom. 11, 29].

În ceea ce privește conținutul său, credința îmbrățișează totalitatea învățăturii și a practicii Bisericii referitoare la mântuire. Dogma, conduita [personală] și viața liturgică se suprapun una alteia pentru a forma un singur întreg și împreună constituie comoara credinței.

Corelând într-un mod remarcabil caracterul teoretic și pe cel practic al credinței, Sfântul Ioan Damaschin spunea: „Această [credință] este făcută desăvârșită prin tot ceea ce Hristos a poruncit, credință prin fapte, respectând și practicând poruncile Celui care ne-a reînnoit pe noi. Și, cu adevărat, cel care nu crede conform cu Tradiția Bisericii catolice [universale] sau care, prin fapte rușinoase, este în comuniune cu diavolul, este un necredincios” [Despre credința ortodoxă IV, 10, 83].

8. Dată de Dumnezeu, credința vestită de Biserică este propovăduită, trăită și transmisă într-o Biserică locală, văzută, în comuniune cu toate Bisericile locale răspândite pe pământ, adică în Biserica catolică din toate timpurile și de pretutindeni. Persoana umană este integrată întru Trupul lui Hristos prin ea sau prin comuniunea ei cu această Biserică văzută, pe care o hrănește acestă credință, prin intermediul vieții sacramentale și a cuvântului lui Dumnezeu, și în care Sfântul Duh lucrează în persoana umană.

9. Cineva poate spune, în acest fel, că darul credinței există în singura Biserică [care este] în această situație istorică concretă, determinată de mediu și de vremuri, și de aceea [ea există] în fiecare și în toți credincioșii [aflați] sub călăuzirea păstorilor lor. În limbajul uman și într-o varietate de expresii culturale și istorice, persoana umană poate întotdeauna rămâne credincioasă acestui dar al credinței. Cu siguranță, nu se poate pretinde că expresia adevăratei credințe, transmisă și trăită în slujirea Tainelor, epuizează totalitatea bogăției tainei revelate în Iisus Hristos. Cu toate acestea, în limitele acestei formulări și a persoanelor care o primesc, ea dă acces la întregul adevăr al credinței revelate, la deplinătatea mântuirii și a vieții în Duhul Sfânt.

10. În acord cu Epistola către Evrei, această credință este „ființa lucrurilor celor nădăjduite, vederea realităților celor nevăzute” [Evr. 11, 1]. Aceasta dăruie o împărtășire din bunătățile dumnezeiești. Ea este, de asemenea, înțeleasă în termenii unei încrederi existențiale în puterea și iubirea lui Dumnezeu, în acceptarea făgăduințelor eshatologice ca împlinite în persoana lui Iisus Hristos. Totuși, în această Epistolă către Evrei, se indică în continuare credința care cere o atitudine față de mediul de existență și de lume. Această atitudine este marcată de disponibilitatea de a-ți sacrifica propria-ți voință și de a-ți oferi viața lui Dumnezeu și altora, după cum a făcut Hristos pe Cruce. Credința ne introduce în unirea cu mărturia lui Hristos și cu „norul de mărturii” [Evr. 12, 1] care înconjoară Biserica.

11. De aceea, credința implică conștiința și răspunsul liber din partea persoanei umane și o continuă schimbare a inimii și a duhului. Prin urmare, credința este o schimbare interioară și o transformare, provocându-ne să trăim în harul Sfântului Duh, Care reînnoiește persoana umană. Aceasta caută o reorientare față de realitățile viitoare ale Împărăției, care, încă de acum, a început să transforme realitățile acestei lumi.

12. Credința este o premisă a Botezului și a întregii vieți sacramentale care urmează acestuia. [Și], cu adevărat, cel care [se botează] participă prin Botez la moartea și la învierea lui Iisus Hristos [Rom. 6]. Astfel, începe un proces care se continuă în toată existența noastră creștină.

2. Expresia liturgică a credinței

13. În Biserică, Tainele reprezintă locul privilegiat unde credința este trăită, transmisă și mărturisită. În tradiția liturgică bizantină, prima rugăciune pentru intrarea în catehumenat cere Domnului [următoarele] pentru candidat: „Umple-l pe el/ ea cu credință, nădejde și dragoste pentru Tine ca el/ ea să poată înțelege că Tu ești singurul Dumnezeu adevărat, dimpreună cu singurul Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos și cu Duhul Tău Cel Sfânt”. La fel, prima întrebare a Bisericii pusă candidatului pentru Botez în tradiția liturgică latină este: „Ce ceri de la Biserică?”. Și candidatul răspunde: „Credință”. – „Ce îți dă ție credința?” – „Viață veșnică”.

14. Cele două Biserici ale noastre își exprimă încrederea lor în această chestiune prin această axiomă: „legea rugăciunii (este) legea credinței”. Căci pentru ambele tradiții liturgice ea este o interpretare autentică a Revelației și, prin urmare, criteriul pentru expresia adevărată a credinței. Într-adevăr, aceasta este în expresia liturgică a credinței Bisericilor noastre, căci este mărturia Părinților și a Sinoadelor Ecumenice făcute împreună și continuă să fie pentru credincioși o călăuză sigură a credinței. În mod independent de diversitate în expresia teologică, această mărturie, care se face explicită în vestirea Sfintelor Scripturi, este făcută prezentă în slujirea liturgică. La rândul ei, vestirea credinței hrănește rugăciunea liturgică a poporului lui Dumnezeu.

3. Sfântul Duh și Tainele

15. Tainele Biserici sunt „tainele credinței” acolo unde Dumnezeu Tatăl ascultă epicleza, prin care Biserica își exprimă credința prin această rugăciune pentru venirea Duhului. În ele[3], Tatăl ne dă pe Duhul Său, Care ne conduce întru plinătatea mântuirii în Hristos. Hristos Însuși constituie Biserica ca Trup al Său. Sfântul Duh zidește Biserica. Și nu există niciun dar în Biserică care să nu-i fie atribuit Duhului [Sfântul Vasile cel Mare, în PG. 30, 289]. Tainele sunt, deopotrivă, dar și har al Sfântului Duh, în Iisus Hristos, în Biserică. Acest lucru este exprimat foarte concis într-un imn ortodox al Cincizecimii: „Sfântul Duh este autorul oricărui dar. El face să apară profețiile. El îi face pe preoți desăvârșiți. El îi învață înțelepciunea pe cei neînțelepți. El face din pescari teologi și întărește și instituie Biserica”.

16. Fiecare Taină a Bisericii dăruie harul Sfântului Duh, fiindcă aceasta este în mod inseparabil un semn, reamintind ceea ce Dumnezeu a împlinit în trecut, un semn care manifestă ceea ce el lucrează în cel credincios și în Biserică, și un semn care anunță și anticipează plinătatea eshatologică. Astfel, în Taina slujită de Biserică se manifestă, se ilustrează și se mărturisește credința ei în unitatea planului lui Dumnezeu.

17. Este de notat faptul că toate Tainele au o relație esențială cu Euharistia. Euharistia este vestirea credinței prin excelență, din care aceasta derivă și la care fiecare confesiune se raportează. [Căci], într-adevăr, numai aceasta vestește deplin, în prezența Domnului, adusă prin puterea Duhului, minunea lucrării dumnezeiești. Căci în mod sacramental Domnul Își face lucrarea Sa prin intermediul slujirii Bisericii. Tainele Bisericii transmit harul, exprimând și întărind credința în Iisus Hristos, și ele sunt, prin urmare, martore ale credinței.

4. Credința formulată și slujită în Taine: simbolurile credinței

 18. În adunarea euharistică, Biserica slujește evenimentul tainei mântuirii în rugăciunea euharistică (în anaforaua liturgică) spre slava lui Dumnezeu. Taina aceasta slujește la ceea ce ea mărturisește pe când primește darul mântuirii.

19. Deși conținutul și finalitatea acestei slujiri euharistice au rămas aceleași în Bisericile locale, totuși ele au folosit formule diverse și diferite limbi, prin care, în acord cu geniul diferitelor culturi, au scos în relief aspectele particulare și implicațiile evenimentului unic al mântuirii. În inima vieții eclesiale este sinaxa euharistică. Astfel, ambele noastre tradiții, atât cea răsăriteană cât și cea apuseană, experiază o anume diversitate în formularea conținutului credinței pe care îl slujesc.

20. Din cele mai vechi timpuri s-a unit administrarea Botezului cu o formulă de credință prin care Bisericile locale transmiteau catehumenului conținutul esențial al învățăturii Apostolilor. Acest „simbol” al credinței enunță, în formulă sintetică, esențialul Tradiției apostolice, articulând, în special, mărturisirea credinței în ceea ce privește Sfânta Treime și Biserica. Când toate Bisericile locale mărturisesc adevărata credință, ele transmit, în slujba Botezului, această unică credință în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Cu toate acestea, în diferite vremuri și în diferite locuri, formularea a fost exprimată diferit în funcție de circumstanțe, folosindu-se termeni și propoziții care nu erau identice într-o anume formulare sau alta. Totuși, toate respectau conținutul credinței. Biserica Răsăriteană, în slujba Botezului, folosește Crezul Niceo-constantinopolitan. Credincioasă propriei sale tradiții, Biserica Apuseană transmite catehumenului textul numit „Crezul Apostolilor”. Această diversitate a formulelor [de credință] dintr-o Biserică sau alta nu indică vreo divergență referitoare[4] la conținutul credinței transmise și trăite.

5. Condițiile pentru comuniunea credinței

21. Prima condiție pentru o reală comuniune dintre Biserici este ca fiecare Biserică să facă referire la Crezul Niceo-constantinopolitan ca la norma necesară a acestei comuniuni a singurei Biserici împrăștiate în întreaga lume și existentă de-a lungul veacurilor. În acest sens, adevărata credință este premisa pentru comuniunea în Taine. Comuniunea este posibilă numai între acele Biserici care au credința, preoția și Tainele în comun. Și pe baza acestei recunoașteri reciproce, cum că această credință este mărturisită în fiecare Biserică locală și ea este una și aceeași (după cum și preoția și Tainele), ele se recunosc reciproc ca Biserici adevărate ale lui Dumnezeu și fiecare credincios este întâmpinat de Biserici ca un frate sau ca o soră în credință. Totuși, în același timp, credința este adâncită și clarificată de către comuniunea eclesială trăită în Taine în fiecare comunitate. Această recunoaște eclesială a credinței, ca fruct al vieții sacramentale, este verificat la diverse niveluri ale vieții Bisericii.

22. În primul rând, prin slujirea Tainelor, adunarea mărturisește, transmite și asimilează credința ei.

23. În plus, în slujirea Tainelor, fiecare Biserică locală exprimă natura ei profundă. Aceasta este în continuitate cu Biserica Apostolilor și în comuniune cu toate Bisericile care împărtășesc una și aceeași credință și slujesc aceleași Taine. În slujirea sacramentală a Bisericii locale, altă Biserică locală recunoaște identitatea acestei credințe cu a acelei Biserici și prin acest fapt ele sunt întărite în propria lor viață a credinței. Astfel, slujirea Tainelor confirmă comuniunea credinței dintre Biserici și o exprimă. Din acest motiv, un membru al unei Biserici locale, botezat în acea Biserică, poate primi Tainele în altă Biserică locală. Această comuniune în Taine exprimă identitatea și unicitatea credinței adevărate pe care Bisericile o împărtășesc.

24. În conslujirea euharistică a reprezentanților diferitelor Biserici locale, identitatea credinței este manifestată în mod particular și consolidată prin însuși actul sacramental. De aceea Sinoadele, în care episcopii, conduși de Duhul Sfânt, exprimau adevărul credinței Bisericii, erau întotdeauna asociate cu slujirea euharistică. Prin vestirea aceleiași Taine a lui Hristos și prin împărtășirea din aceeași comuniune sacramentală, episcopii, clerul și întregul popor creștin, uniți dimpreună cu ei, erau în stare să mărturisească credința Bisericii.

6. Adevărata credință și comuniunea în Taine

25. Astfel, identitatea credinței este un element esențial al comuniunii eclesiale în slujirea Tainelor. Totuși, o anume diversitate în aceste formulări nu compromite adunarea dintre Bisericile locale, atunci când fiecare Biserică poate recunoaște, în varietatea de formulări, credința autentică, cea una, primită de la Apostoli.

26. Pentru Biserica nedespărțită, de-a lungul secolelor, diversitatea în exprimarea teologică a unei învățături nu a pus în pericol comuniunea sacramentală. După ce a avut loc schisma, Apusul și Răsăritul au continuat să se dezvolte, dar ele au făcut acest lucru în mod separat una de alta. Astfel, nu a mai fost posibil ca ele să ia decizii unanime, care să fie valabile pentru amândouă.

27. Biserica, ca „stâlp și temelie a adevărului” [I Tim. 3, 15], deține depozitul credinței celei adevărate și nealterate, pe care o transmite, în mod credincios, membrilor ei. Când învățătura autentică sau unitatea Bisericii a fost amenințată de erezie și de schismă, Biserica, bazându-se pe Biblie, Tradiția vie și deciziile Sinoadelor anterioare, a declarat credința corectă în mod autentic și infailibil într-un Sinod Ecumenic.

28. Când se stabilește că aceste diferențe reprezintă o respingere a dogmelor din vechime ale Bisericii și nu sunt simple diferențe ale expresiei teologice, atunci, în mod clar, aceasta se confruntă cu o împărțire reală în materie de credință. Și nu mai e posibil să aibă comuniune sacramentală cu ea. Căci credința trebuie să fie mărturisită în cuvinte care să exprime adevărul.

Totuși, viața Bisericii poate prilejui noi expresii verbale ale „credinței date odată pentru totdeauna Sfinților” [Iuda 3], dacă noile nevoi istorice și culturale le cer, atâta timp cât există dorința explicită de a nu schimba conținutul credinței. În acest caz, expresia verbală poate fi normativă în unanimitate pentru credință. Acest lucru necesită criterii de judecată care să permită o distincție între dezvoltările legitime, sub inspirația Duhului Sfânt, și celelalte [învățături ale credinței].

Astfel:

29. Continuitatea Tradiției: Biserica trebuie să dea răspunsuri potrivite la noile probleme, răspunsuri bazate pe Scripturi și în acord și continuitate esențială cu expresiile anterioare ale dogmelor.

30. Înțelesul doxologic al credinței: fiecare dezvoltare liturgică într-o Biserică locală ar trebui să poată fi văzută de către celelalte în conformitate cu taina mântuirii, după cum au primit-o ca Taină și o slujesc.

31. Înțelesul soteriologic al credinței: fiecare expresie a credinței ar trebui să prevadă destinul final al ființei umane, ca al unui fiu al lui Dumnezeu prin har, în îndumnezeirea lui, prin biruința asupra morții și prin transfigurarea creației.

32. Dacă o formulă a credinței contrazice unul sau altul dintre aceste criterii, aceasta devine un obstacol în calea comuniunii. Dacă, pe de altă parte, o astfel de formulare particulară a credinței nu contrazice niciunul dintre aceste criterii, atunci această formulare poate fi considerată ca o expresie legitimă a credinței și nu face imposibilă comuniunea sacramentală.

33. Aceasta cere ca teologia „teologumenală” să fie considerată la modul serios. De asemenea, este necesar să se clarifice care anume dezvoltare, care apare într-o anume parte a Creștinătății, poate fi considerată de cealaltă ca o dezvoltare legitimă. Și mai mult [decât atât], trebuie să se recunoască faptul că înțelesul termenilor s-a schimbat de-a lungul timpului. Pentru acest motiv, trebuie să se facă un efort de înțelegere pentru fiecare formulă [în parte], în funcție de intenția autorilor ei, astfel încât să nu se introducă în ea[5] elemente străine sau să se elimine elementele care, în mintea autorilor, sunt evidente.

 7. Unitatea Bisericii în credință și Taine

 34. În Biserică, funcția slujitorilor este menținută mai presus de toate, e garantată și promovată pentru creșterea comuniunii în credință și Taine. Ca slujitori ai Tainelor și învățători ai credinței, episcopii, asistați de alți slujitori, vestesc credința Bisericii, explică conținutul ei, o cer pentru viața creștină și o apără împotriva interpretărilor greșite, care vor să o falsifice sau să compromită adevărul tainei mântuirii.

35. Faptele caritabile ale slujitorilor sau pozițiile pe care ei le iau vizavi de problemele pe care le cer timpul și locul, sunt inseparabile de cele două funcții ale propovăduirii și învățării credinței, pe de o parte, și, pe de altă parte, de închinarea și de slujirea Tainelor.

36. Astfel, unitatea credinței dintr-o Biserică locală și dintre Bisericile locale este garantată și judecată de către episcop, care este martor al Tradiției și [se află] în comuniune cu poporul său. [Pe de altă parte], aceasta[6] este inseparabilă de unitatea vieții sacramentale. Comuniunea în credință și comuniunea în Taine nu sunt două realități distincte. Ele sunt două aspecte ale singurei realități, pe care Sfântul Duh o hrănește, o crește și o apără pentru cei credincioși.

II

Tainele inițierii creștine și relația lor cu unitatea Bisericii

 

37. Inițierea creștină este un întreg, în care Mirungerea este desăvârșirea Botezului și Euharistia este împlinirea celorlalte două.

Unitatea Botezului, a Mirungerii și a Euharistiei este o singură realitate sacramentală, fără ca prin asta să se nege caracterul lor specific. Astfel, Botezul cu apă și cu Duh este participarea la moartea și la învierea lui Hristos și o naștere din nou, prin har. Mirungerea este un dar al Duhului pe care cel botezat [îl primește] ca pe un dar personal. Primită în condiții proprii, Euharistia, prin comuniunea cu Trupul și cu Sângele Domnului, dăruie participarea la Împărăția lui Dumnezeu, incluzând iertarea păcatelor, comuniunea vieții divine și părtășia la comunitatea eshatologică.

38. Istoria slujbei Botezului în Răsărit și Apus, precum și modul în care Părinții noștri comuni au interpretat semnificația doctrinară a slujbelor, arată foarte clar [faptul] că cele trei Taine ale inițierii formează o unitate. Această unitate este în mod puternic afirmată de Biserica Ortodoxă. Și Biserica Catolică, la rândul ei, o păstrează. Astfel, noul ritual roman al inițierii declară că „cele trei Taine ale inițierii creștine sunt atât de unite că ele îi fac pe cei credincioși capabili pe deplin, prin Duhul, pentru realizarea misiunii pe care o au în această lume, ele aparținând întregii adunări a poporului creștin” [Prenotanda Generalia, n. 2].

39. Modelul de administrare al Tainelor, care s-a dezvoltat de foarte devreme în Biserică, arată cum Biserica a înțeles diversele stagii ale inițierii ca împlinindu-se, în mod teologic și liturgic, prin încorporarea întru Hristos, prin intrarea în Biserică și prin creșterea în El prin comuniunea în Trupul și în Sângele Său, în această Biserică. Toate acestea sunt săvârșite, prin același Duh Sfânt, Care îi face pe cei credincioși să fie mădulare ale Trupului Domnului.

40. Vechiul model include următoarele elemente:

41. 1. Pentru adulți, o perioadă de probare spirituală și o instruire, timp în care catehumenii se formează pentru încorporarea lor definitivă în Biserică.

42. 2. Botezul [este slujit] de către episcop, asistat de preoții și diaconii săi sau este administrat de preoți asistați de diaconi, precedat de o mărturisire a credinței și de diverse mijlociri și slujbe liturgice.

43. 3. Mirungerea sau Confirmarea, în Apus [este slujită] de episcop, pe când în Răsărit de preot, când episcopul este absent, prin punerea mâinilor sau prin ungerea cu Sfântul Mir sau prin ambele.

44. 4. Împărtășirea cu Sfânta Euharistie a celui nou botezat și confirmat înseamnă admiterea deplinei participări a lui la Trupul lui Hristos.

45. Aceste trei Taine sunt administrate în cursul unei singure și complexe slujiri liturgice. Ele vin după o perioadă de catehizare și maturizare spirituală, prin instruirea [teologică] și frecventa participare la Euharistie.

46. Acest model rămâne ideal pentru ambele Biserici fiindcă el corespunde cel mai bine modului în care ne însușim Tradiția scripturală și apostolică, [fiind] săvârșit, în vechime, în Bisericile creștine, care trăiau în deplină comuniune una cu alta.

47. Botezul copiilor, care a fost practicat dintru început, a devenit în Biserică cea mai uzuală procedură de introducere de noi creștini în viața deplină a Bisericii. În schimb, anumite modificări locale au avut loc în practica liturgică luându-se în considerare nevoile pastorale ale credincioșilor. Aceste modificări însă nu privesc înțelegerea teologică a unității fundamentale, în Duhul Sfânt, a întregului proces de inițiere creștină.

48. În Răsărit, unitatea temporală a slujirii celor trei Taine a fost păstrată și astfel s-a subliniat unitatea lucrării Duhului Sfânt și plinătatea încorporării pruncului în viața sacramentală a Bisericii.

În Apus, s-a preferat adesea să se amâne Confirmarea, pentru ca persoana botezată să păstreze contactul cu episcopul. Astfel, preoții nu au fost autorizați, în mod ordinar, să facă confirmarea [celor botezați].

49. Lucrurile esențiale ale doctrinei Botezului pe care cele două Biserici sunt de acord să le urmeze:

1. Necesitatea Botezului pentru mântuire;

2. Urmările Botezului: noua viață în Hristos și curățirea de păcatul strămoșesc;

3. Încorporarea în Biserică prin Botez;

4. Relația Botezului cu taina Treimii;

5. Legătura esențială dintre Botez și moartea și învierea Domnului;

6. Rolul Sfântului Duh în Botez;

7. Necesitatea apei care manifestă caracterul baptismal ca baie a noii nașteri.

50. Pe de altă parte, există diferențe referitoare la Botez între cele două Biserici:

1. Faptul că Biserica Catolică, deși recunoaște importanța primordială a Botezului prin afundare, practică, în mod ordinar, Botezul prin turnare.

2. Faptul că în Biserica Catolică un diacon poate fi un slujitor ordinar al Botezului.

51. În plus, în unele Biserici latine, pentru rațiuni pastorale, pentru a se pregăti mai bine, se pregătesc pentru a fi confirmați la începutul adolescenței, iar o practică care a devenit din ce în ce mai comună e aceea de a admite la prima comuniune persoane botezate care nu au primit încă confirmarea, deși, prin directive disciplinare, care cheamă la o ordine tradițională a primirii Tainelor creștine ale inițierii, [tradiția primirii celor trei Taine] nu a fost abrogată.

Această inversiune, care provoacă obiecții și rezerve evidente între ortodocși și romano-catolici, ne cheamă la o adâncire teologică și la o reflecție pastorală, fiindcă practica pastorală nu ar trebui să piardă niciodată din vedere înțelesul tradiției vechi și importanța ei doctrinară. De asemenea, e necesar să se reamintească aici că Botezul conferit după vârsta rațiunii în Biserica latină este acum urmat întotdeauna de Confirmare și de participarea la Euharistie.

52. În același timp, ambele Biserici sunt preocupate cu necesitatea asigurării formării spirituale a neofiților în credință. Pentru că, ele doresc să sublinieze, pe de o parte, că există o conexiune necesară între acțiunea stăpânitoare a Duhului, Care realizează, prin aceste trei Taine, deplina încorporare a unei persoane în viața Bisericii, răspunsul acesteia din urmă și cel al comunității de credință și, pe de altă parte, că deplina iluminare a credinței este posibilă numai când neofitul, la o oarecare vârstă, primește Tainele inițierii creștine.

53. În cele din urmă, trebuie să reamintim faptul că Sinodul de la Constantinopol, adunat în slujire de către cele două Biserici între 879-880, a stabilit că fiecare scaun va păstra vechile obiceiuri ale tradiției sale. [Adică] Biserica Romei să își păstreze obiceiurile ei, iar Biserica Constantinopolului pe ale ei, iar scaunele din Răsărit să facă același lucru [Cf. Mansi XVII, 498 B].

---

[1] A se vedea:

http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/ch_orthodox_docs/rc_pc_chrstuni_doc_19870616_bari_en.html.

[2] Prin credință.

[3] În Sfintele Taine ale Bisericii.

[4] Trecând sub tăcere prezența ilegitimă a lui Filioque în Crezul niceo-constantinopolitan folosit în Biserica Romano-Catolică.

[5] În credința Bisericii.

[6] Unitatea credinței.