Biserica – laborator al învierii [2]

Pr. Lect. Dr. Sorin Șelaru, Biserica – laborator al învierii. Perspective asupra eclesiologiei Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Basilica, București, 2014, 327 p., 26 de lei. Aici e prima parte.

*

Ce înseamnă pentru autor că „demersul eclesiologic al Părintelui Stăniloae este unul analogic”?, p. 123. Analogic cu cine? În p. 124 va spune cu cine: cu trupul, al cărui cap e Hristos.

Tot în p. 123, autorul îl apropie pe Stăniloae de Semmelroth datorită „perspectivei comune asupra Bisericii ca extindere sau prelungire a Întrupării”, dar din care nu a citat deloc în partea a doua. Ceea ce înseamnă că, în varianta primă a cărții, exista această apropiere de Otto Semmelroth, citat cu o singură carte în bibliografie, p. 322.

De ce poate părea limbajul Calcedonului „unul static”, când el vorbește despre Hristos Cel viu?, p. 125.

„ideea unei personalități separate a Bisericii, autonome în raport cu Hristos, nu este pe placul Părintelui” Stăniloae, p. 126.

Partea a treia a cărții începe în p. 129: Sfântul Duh – viața Bisericii.

Biserica se fundează la Cincizecime pe un „nou mod comun de gândire”, p. 130.

Sfântul Duh este „creator și susținător al unității în diversitate”, p. 136.

În p. 137 cred că autorul exagerează atunci când spune că Părintele Stăniloae „a depășit” gândirea Sfântului Grigorie Palama în ceea ce privește „dimensiunea eclesială a pnevmatologiei”.

Partea a 4-a începe în p. 145: Raportul dintre Biserica Taină/ Sacrament și Sfintele Taine.

Cartea lui Semmelroth apare citată prima oară tocmai în p. 147, n. 425, dar autorul „a vorbit deja” despre el.

În p. 153, n. 452, autorul vorbește despre Documentul de la Bari, din iunie 1987[1]. Un alt document ortodoxo-catolic, în urma celui din 1982, de la München.

„Biserica poate fi considerată, din punct de vedere sacramental, o Întrupare continuă, dar și o Cincizecime continuă”, p. 155.

În notele 467, 469 și 470, din p. 158-159, autorul nu a mai tradus notele de subsol, din franceză, așa cum a făcut-o până acum.

Partea a 5-a a cărții începe în p. 167: Iconomia sacramentală.

Pentru Părintele Dumitru, iconomia are „un scop soteriologic”, p. 192. Iar „neortodocșii au păstrat o anumită relație cu Biserica”, p. 195. Depinde cum explicăm această relație a lor cu Biserica.

Observ la autor o strategie care îmi displace: aceea că dorește să îl facă tributar pe Stăniloae teologiei romano-catolice, deși el a dialogat, în mod deschis, și cu teologia protestantă și cu filosofia.

Care sunt „inexactitățile” Părintelui Stăniloae despre care autorul vorbește la începutul p. 208?

Partea a 6-a: Slujirea preoțească, p. 221.

„Episcopul sau preotul nu poate acționa separat de comunitate, ci împreună cu ea”, p. 238.

Partea a 7-a și ultima începe în p. 253: Biserica lui Hristos – comuniune de persoane umane în Dumnezeu.

În întreaga carte, teologia Sfântului Augustin de Hippo e tratată de autor la modul negativ deși nu îl citează. La bibliografie are o singură carte a Sfântului Augustin, predicile sale la Paști (SC 116), cf. p. 311, fără să facă nicio referință la tratatele sale eclesiale. Dar „se delimitează” de el tot timpul fără să îl cunoască.

Spre exemplu, în p. 278, vorbește despre Augustin…și citează din Evdokimov. Pentru că autorul „îl cunoaște” pe Augustin din ce spun alții despre el și nu din ce a tradus el din Augustin.

Concluziile finale ale tezei încep în p. 301. În care autorul acceptă faptul că nu a fost exhaustiv în abordarea sa, p. 301 dar și faptul că nu a vrut să rezume gândirea Părintelui Stăniloae, p. 302. Dacă non-exhaustivitatea e normală pentru o teză doctorală, cu toate acestea nu poate exista teză doctorală care nu e o sinteză personală a problemei discutate. Pentru că teza doctorală tocmai asta trebuie să arate: că stăpânești problema, că ai înțeles-o în mod personal și că poți fi constructiv în acest plan.

Însă autorul ne spune că el doar a evidențiat anumite „accente…din teologia Bisericii dezvoltată de Părintele Stăniloae…pentru a o pune astfel în dialog cu izvoarele și, mai ales, cu teologia și filosofia timpului său”, p. 302. Accentuările sunt bune la o teză de licență. Căci acolo trebuie să arăți că poți să evidențiezi anumite problematici dintr-o arie anume de cercetare. Însă nu într-o teză doctorală. Pentru că, în fapt, teza doctorală a Părintelui Șelaru este o teză de licență supraevaluată.

Însă cu care izvoare a pus teologia lui Stăniloae în dialog? Cu izvoarele patristice? Cu Scriptura? Și cum ar putea să pună în dialog teologia lui Stăniloae cu teologia și filosofia timpului său, când contextul istoric al lui Stăniloae a apus? Poate că a dorit să îl pună pe Stăniloae în dialog cu prezentul. Numai că autorul nu s-a raportat la niciun teolog din prezent.

Ultima frază a tezei: „Sperăm ca acest studiu să reprezinte o modestă contribuție la prezentarea teologiei Bisericii dezvoltată de cel ce rămâne pentru noi Părintele teologiei românești”, p. 305.

Însă teza sa reușește doar să atragă atenția asupra insuccesului ei marcant: că nu trebuie să te aventurezi să vorbești despre un colos al teologiei dacă nu ai puterea să îl înțelegi și să îl asumi la modul creator. O teză doctorală despre Părintele Stăniloae trebuie să fie o sinteză dinamică și creatoare și nu o evidențiere a unor texte deja vizibile și foarte uzitate.


[1] A se vedea:

http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/ch_orthodox_docs/rc_pc_chrstuni_doc_19870616_bari_en.html.

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *