Privitor la Scrisoarea I, am elaborat în trecut un comentariu destul de lung și de complex, care se cuprinde într-un capitol vast din teza noastră doctorală (ar putea alcătui singur o carte întreagă), ce studiază relația lui Eminescu cu opera lui Antim Ivireanul și cu literatura română veche, în general.

În primul rând, am arătat acolo pe larg de ce credem că luna eminesciană este echivalentul romantic-poetic al Soarelui dumnezeiesc[1]„Soarele divin” sau „greul Soare” din Memento mori.

Ea este simbol al luminii dumnezeiești care încă mai strălucește, ca o lună în noaptea care a cuprins lumea în epoca modernă, în care „e apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Ulterior, în cercetările noastre, am descoperit o identificare apropiată ca sens în opera lui Zilot Românul[2].

Am mai spus, în comentariul nostru anterior, că există două geneze în Scrisoarea I și, de asemenea, două înserări tipologice în opera eminesciană, una cu semnificații blânde cosmogenetice și alta cu sens dramatic eshatologic. Și că gândirea dascălului nu este întru totul coincidentă cu cea a poetului.

Comentariul acesta l-am gândit cândva între 2007-2008 și l-am introdus în teza noastră doctorală, pe care am susținut-o un an mai târziu. Pentru că acolo am explicat foarte multe probleme esențiale, vă invităm să revizitați exegeza pe care am formulat-o atunci[3].

În cele ce urmează, dorim să ducem mai departe aprofundarea exegetică.

Prezența în Scrisoarea I a pasajelor care poetizează geneza și eshatologia a aprins imaginația criticilor literari. Acest poem nu este însă, în principal, despre geneza și eshatologia lumii. Cele două subiecte amintite constituie, de fapt, probleme secundare, ele apar în planul al doilea al rațiunii care domină aceste versuri.

Pe Eminescu nu l-a preocupat să ajungă la o relatare cât mai exactă a evenimentelor cosmogonice sau eshatologice.

În centrul poemului stă altceva: polemica dintre poet și filosof.

Filosoful/ dascălul vrea răspunsuri definitive și categorice – însă răspunsuri teoretice: spuneam altădată[4] că dascălul e purtat de gând („într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”) ca să înțeleagă cosmogeneza, pe când Luceafărul e „gând purtat de dor”, care cunoaște prin experiență iar nu prin filosofare cele referitoare la subiect.

Dascălul crede că poate ajunge la cunoaștere doar prin puterea excepțională a minții (și chiar ajunge, în bună măsură)[5] și că va fi elogiat de toate secolele care vor urma pentru munca și devotamentul lui în a căuta filonul adevărului.

În realitate, însă, poetul este autorul cugetărilor fundamentale în acest poem, el fiind și cel ce restaurează adevărul despre posteritatea „dreaptă”. Căci polemica esențială este cu pretenția dascălului de a rămâne nemuritor prin posteritatea recunoscătoare.

În acest punct, Eminescu se dezice de Dante și contrazice secole întregi în care gloria literară sau filosofică au fost considerate…fundamentul nemuririi. În Divina Comedie există locuitori ai Infernului care…se bucură de posteritatea faimei.

Eminescu rupe lanțul secular al acestor impresii. El învățase foarte bine, din cărțile vechi pe care le consumase printr-o lectură asiduă și profundă, că cel mai mare rău este iluzia deșartă.

Scrisoarea I e un duel cu oricine ar încerca să zidească această iluzie.

Tema poeziei nu este geneza sau eshatologia lumii. Tema poeziei este: deșertăciunea deșertăciunilor. Un subiect pe care Eminescu l-a examinat de multe ori, din diferite unghiuri. Panorama deșertăciunilor e, de altfel, și titlul unui vast poem eminescian, pe care Călinescu l-a reintitulat Memento mori.

Deși trăiește în plină epocă modernă, Eminescu este „un” Ecclesiast, este un alter-ego al poetului Ecclesiastului, un înțelept care scrie în versuri, ca odinioară Solomon, și care vede sfârșitul tuturor lucrurilor: moartea.

„Geniul morții” e superior tuturor geniilor lumii. Geniile pot fi robi „la același șir de patimi” cu neghiobii. Însă pe toți „deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”.

Acesta este și versul final al poemului, care cimentează întreaga construcție de gânduri și reflecții.

Dascălul/ filosoful vede mental o întreagă desfășurare de evenimente care alcătuiesc cosmogeneza și eshatologia. El e prin excelență narativ, expozitiv.

Poetul are darul metonimiei: el reduce toată narațiunea cosmogonică și eshatonică la două simboluri fundamentale: „raza” și „geniul morții”.

„Raza” zidește un imperiu de lumină („imperiul unei raze”) în care se joacă „pulberea”, adică tot ceea ce există și care este praf și cenușă, umbră și vis (a spus-o Scriptura și au repetat-o toți autorii patristici și scriitorii literaturii române vechi): „universul cel himeric”.

„Geniul morții” strică iluziile umane, „mușunoaiele de furnici” adunate cu obstinată și vană părere de sine.

Cu alte cuvinte, moartea e o idee genială a lui Dumnezeu. Aceasta este definiția morții, pe care o dă Eminescu.

Moartea năruie orice urmă de impresie bună de sine.

Cugetarea la moarte e un apel insistent în toată literatura religioasă ortodoxă:

„Adu-ți aminte adeseori de moartea ta, și nu vei greși mult lui Dumnezeu”[6] [este, de fapt, apoftegma Sfântului Antonie cel Mare].

 „Adu-ți amente că veri muri”[7].

„Mai cu de-adins însă, aceasta în toată vremea și peste tot ceasul din minte și din chitială [socoteală, rațiune] să nu-ți iasă, adecă: «Născutu-m-am, muri-voiu, muri-voiu și iarăși înviia-voiu, înviia-voiu și la strașnica și driapta dumnedzăiască giudecată a ieși [a ajunge] îmi iaste». […] Și precum dară când te vei naște n-ai știut, așe când vei muri nu vei ști”[8].

„Aducerea aminte de moarte să se culce cu tine și să se scoale cu tine. […] Să ne aducem aminte repede de moartea noastră”[9].

Și exemplele pot continua le nesfârșit. Este bine cunoscută, în spațiul ortodox, mai ales maxima Sfântului Vasile cel Mare: „Adevărata filosofie este cugetarea la moarte”.

Poetul care și-a însușit această filosofie îl corectează, prin urmare, pe filosof, pentru că „rari sunt cei care au învățat până la capăt filosofia privitoare la lume”[10]. Iar „cel ce a ajuns la liniște, a cunoscut adânc (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta dacă n-a văzut și n-a auzit mai înainte zgomotele valurilor și ale vânturilor (s. n.) și n-a fost poate stropit de ele”[11] – putem spune că, într-o anume măsură, este și cazul poetului nostru.

Pentru Eminescu:

„Moartea, [după] cum înțelepciunea este echilibrul gândirei, [așa și ea] este echilibrarea esistenței. Ea [moartea] este înțelepciunea vieții, rezultatul final a toată munca și osteneala noastră; cine gândește des că are să moară, acela-i așa d’înțelept (s. n.)”[12].

„Geniul morții”

Diferența între filosof și poet este că primul încearcă să decripteze simbolurile profetice („noaptea-adâncă-a veciniciei el în șiruri o dezleagă”), pe când al doilea e interesat mai degrabă de contemplarea acestor simboluri, de contemplarea tainelor dumnezeiești.

De aceea, înțelegerea lui e încriptată în metaforele peisajelor de natură sublunare.

Legat de faptul, comunicat anterior, că luna preia semnificația Soarelui dumnezeiesc, ne-a reținut atenția și un scurt fragment din Biblia 1688, tainic-alegoric și care are și un pregnant caracter poetic:

Luna după numele ei iaste,
crescându-se minunat întru primenire,
vas teberilor întru [î]nălțime,
întru întărirea ceriului strălucind.
Frumusețea ceriului –
slava stelelor,
podoabă luminând întru ceale înalte –
Domnul.

 (Înț. lui Iis. Sir. 43, 9-11)


[1] [Sfântul] Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 168-169: „Soarele lumineadză cu strălucirea sa în toate câte-s pre sipt ceriu și tuturor tinde strălucirea sa. Așea și Domnul nostru Iisus Hristos, direptul Soare [Soarele dreptății], lumina cea neapusă, strălucirea cea veacinică, lumineadză pre toți câți vin cătr-Însul, nu numai trupul, ce și sufletul”.

[2] „O semnificație alegorică identică a fost acordată lunii de către poetul Zilot Românul (Ștefan Fănuță), înaintea lui Eminescu. În poemul Cântec românesc jalnic, el precizează într-o notă că «Pronia [divină] să înțălege aici prin lună». Contextul poetic este cel al unei plângeri funebre: Romane, romane/ Dulce frățior,/ Nu cânta-n organe,/ Ci-ntr-al tău glăscior./ Și cântă mai jalnic,/ Că te știe toți/ Cum erai de falnic,/ Ș-acum între morți./ S-auză și luna,/ Că ea te-au dorit,/ Cum să-ți ții cununa/ Te-au povățuit./ Numai, dragă frate,/ Sfatul ei cel sfânt,/ Fiind pacinic foarte,/ Nu-ți iasă din gând./ Așa, o, romane,/ Dulce frățior,/ Ascultă, sârmane,/ Sfat mântuitor…, vezi Zilot Românul (Ștefan Fănuță), Opere complete, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii și indici de Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Minerva, București, 1996, p. 210-211.

Ne întrebăm dacă versurile Soarele și luna/ Mi-au ținut cununa, din Miorița, nu au sensul indicat de Zilot Românul și dacă nu cumva identificarea (în anumite situații) soarelui și a lunii cu lumina/ puterea dumnezeiască creatoare și proniatoare era frecventă și purtătoare a unei semnificații vechi și încă binecunoscute în a doua parte a secolului al XVIII-lea și poate și mai târziu, în perioada pașoptistă (când Alecsandri prelucrează Miorița). Eminescu putea neîndoielnic descoperi sau deduce această simbolistică”, cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 284, nota 801.

[3] A se vedea: Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 390-408, 413-419, https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[4] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/07/eminescu-si-ortodoxia-cosmogeneza-xxi/.

[5] „Precum trupul fără suflet este mort, așa și sufletul fără puterea minții este nelucrător”, cf. Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor, în Filocalia, vol. I, tradusă din grecește de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 27.

[6] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970, p. 224.

[7] [Sfântul] Varlaam, Opere, ed. cit., p. 272.

[8] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, ediție critică de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, 1990, p. 110-11.

[9] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 234, 277.

Prima traducere a cărții a fost făcută de către Sfântul Varlaam pe când era călugăr la Mănăstirea Secu, înainte de a ajunge Mitropolit al Moldovei.

[10] Idem, p. 393.

[11] Idem, p. 383.

[12] M. Eminescu, Opere, XV, ediție inițiată de Perpessicius, p. 25.

Did you like this? Share it: