Luna aceasta nu este romantică în sensul edulcorat al termenului, nu este un simplu element de decor, creator de atmosferă, așa cum s-a crezut multă vreme. Iar pasajele inițiale ale poemului nu sunt o simplă introducere în tema genezei.

Raza lunii este esențială, este făcătoare de viață. Înainte ca universul să vină întru ființă, era „un întuneric ca o mare făr-o rază”, iar după momentul creației, „lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată /…/ în imperiul unei raze, /…/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…/ Cum s-o stinge, totul piere”… .

„Raza ta și geniul morții”: luna este un personaj esențial în poem, care „stăpânește” toate destinele umane: „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci /…/ Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții/ Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”.

Marea și lumea sunt sinonime în literatura noastră veche, iar Eminescu a preluat această contopire de simboluri: „glasul lumei, glasul mărei se-mpreună-n infinit” (Memento mori).

Peste această mare a lumii lunecă luna și o stăpânește.

Lumina lunii care străbate toată creația și gândirea umană este simbolul luminii dumnezeiești creatoare. Ea strălucește peste toată creația pe care a adus-o întru ființă, reprezentată metonimic de pustiuri, codri, mare și de țărmurile lumii locuite (cu palate și cetăți):

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!

Numai un sfert din această lume aparține societăților umane. Trei sferturi (pustiurile, codrii și marea) aparțin universului nerațional, dar care comunică și răspunde luminii ei prin rațiunile sădite în acest cosmos de Rațiunea și Logosul care l-a creat: pustiurile „scânteiază sub lumina ta fecioară” (lumină feciorelnică, curată, sfântă, pură, creatoare de lumi), codrii „ascund în umbră strălucire de izvoară”, iar singurătatea mărilor e mișcată de plutirea luminii sale (Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!”).

Scânteierile pustiurilor, strălucirea codrilor și mișcarea mărilor care își agită singurătatea, însuflețite toate de străbaterea reflexivă a lunii, reprezintă răspunsul de lumină al unei lumi care a fost creată să fie lumină, ieșind dintr-un „întuneric ca o mare făr-o rază”.

Dumnezeu Își plimbă privirea stăpânitoare peste creația Sa și creația Îi răspunde! Creația tresaltă și luminează ca răspuns la impulsurile cognitive neoprite ale harului care o păstrează întru ființă („raza care tot mai ține încă”).

Cele iraționale se pătrund de rațiunile strălucitoare ale Rațiunii.

Frumusețea ireprimabilă a cosmosului este dată de capacitatea lui de comunicare cu Ziditorul său, de străbaterea lui până în adâncurile lui insesizabile ochiului și rațiunii umane (cunoscute doar de Creator), de către razele harului dumnezeiesc, care îi provoacă scânteierea și strălucirea, mișcarea lăuntrică intensă.

Încât pare că universul irațional este străluminat de o conștiință de sine care strigă cu freamăt de codri și cu glasuri de valuri și mărturisește că el este creația acestei Lumini care îi străbate până la temelie, care îi luminează rațiunile cele nevăzute.

Plimbarea aceasta a Luminii peste întreaga creatură e tipologică, pentru că reactualizează un tipar primordial, când Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei[1] (Fac. 1, 2 cf. LXX).

În versurile lui Eminescu, pare că rărunchii acestui cosmos se aprind simțind prezența Creatorului, deși este format din pustiuri, codri și marea de singurătate a mării.

Singurătatea universului irațional se raționalizează. Sau, cum spune în alt poem: „simte-a lui singurătate” (Lasă-ți lumea…).

Căci peste tot în poezia lui Eminescu, lumina lunii are această înzestrare harică: „Iată lacul. Luna plină,/ Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate (Lasă-ți lumea…).

„Pădurea lin suspină și prin frunzele uscate/ Rânduri, rânduri trece-un freamăt” și „singuratece izvoare fac cu valurile larmă”, „de când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,/ Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată (Călin (file din poveste)).

Sunetele universului nu sunt zgomote nedefinite, ci voci cosmice ale raționalității sale adânci, inseminate în el de Dumnezeu, prin care își simte singurătatea – precum Luceafărul pătimaș la întâlnirea cu neantul patimilor sale[2]: deși universul nu suferă de tendința spre păcat, nefiind rațional, atunci când este aprins de har, și el își simte singurătatea, nedesăvârșirea în fața lui Dumnezeu, lipsa de fundament ontologic în sine însuși.

Traversat de lumina dumnezeiască creatoare și proniatoare (susținătoare întru ființă a tuturor făpturilor), cosmosul nerațional devine sensibil.

Foșnește, freamătă (din frunze), face larmă (de izvoare și de valuri ale mării), scânteiază, strălucește

Într-un cuvânt: se bucură.

Se aprinde de lumină, chiar dacă își simte, concomitent, singurătatea…Pentru că nu poate creatura să nu simtă diferența incomensurabilă dintre ea și Creatorul care e veșnic. Singurul veșnic. Căci „cerul şi cerul cerului lui Dumnezeu, oceanul şi pământul se cutremură când Domnul le cercetează” (Înț. lui Iis. Sir. 16, 19, Biblia 1988).

Iar acest lucru exclude panteismul pe care alții au presupus că l-au putut identifica în opera eminesciană.

Astfel se manifestă universul sub aripile luminii dumnezeiești, care îl acoperă și îl stăpânește. Care îl străbate cu raza sa fină/ subtilă și totodată răscolitoare.

Pământul (nelocuit), mările și pustiurile răspund lunecării luminii de lună. În ce privește pământul locuit/ societatea umană, acesta va face subiectul unei întinse dezbateri cu sine însuși a poetului, care va urma.

Toate acestea le cugetă poetul după ce „cu gene ostenite sara suflu-n lumânare”.

Se stinge lumina lumânării și se aprinde lumina cugetării.

Iar „luna”, adică Dumnezeu care a dat viață făpturii, dă viață și gândirii creaturilor Sale raționale: „gândirilor dând viață, suferințele întuneci”.

Care suferințe? Cele pe care le-a numit mai sus: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate”.

Viața gândirii îndulcește suferințele vieții.

Însă „vecia de dureri” nu-i aparține poetului, ci este a lumii. Și pe aceasta nu creatorul poemului și-o amintește, și Creatorul lumii, Care știe și poartă această „vecie de dureri” ale oamenilor.

„Ea [luna] din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri”: Dumnezeu e participativ la suferința umană. Toate durerile lumii le-a luat asupra Sa, pentru ca noi să le „simțim ca-n vis” și nu la reala lor intensitate.

Nu este acesta singurul loc în care Eminescu se raportează la Dumnezeu ca la Cel ce participă la viața făpturilor Sale raționale. În Memento mori avem multe versuri enigmatice care ne comunică alegoric această realitate:

Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă /…/
Pe Sion templul se sparge…

………………

Înserează și apune greul soare-n văi de mite.

………………

Sau ghicit-ați vreodată ce socoate-un mândru soare
Când c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,
Să nu piardă-a lor cărare, să nu cadă-n infinit?
Zvârcolindu-se aleargă [lumile] turburate și rebele
Și să frâng-ar vrea puterea ce le farmăcă pre ele
Și s-alerge-ar vrea în caos de-unde turburi au ieșit.

Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită.
Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită…

Dumnezeu privește uimit cum oamenii închid taina/ enigma Sa în mituri.

Privește uimit lumile „turburate și rebele”, care „să frâng-ar vrea puterea ce le farmăcă pre ele”, adică puterea harului Său – iar în Scrisoarea I, țărmurile, palatele și cetățile sunt străbătute de farmecul lunii („Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,/ Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!”).

Dumnezeul lui Eminescu este Dumnezeul Ortodoxiei, Care nu e distant față de oameni și de lumea pe care a creat-o. Nu S-a retras în transcendență și nu e indiferent față de creatura Sa.

De aceea, „Ea [luna, ca simbol al Dumnezeirii] din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate”.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[2] A se vedea comentariul nostru:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/.

Și: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/.

Did you like this? Share it: