Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 17 ianuarie 2015

Continua realitate a discernământului

Scriitorii, dar și cititorii, trebuie să aibă bun simț. Adică să nu mintă despre cărțile pe care le scriu sau le citesc. Să nu umfle adevărurile. Asta înseamnă că ei trebuie să esenyurt escort fie niște oameni de mare caracter, niște oameni duhovnicești, niște Sfinți. Însă când una spun azi și alta spun mâine, mai sunt scriitorii credibili? Sau când cititorii nu pot să își însușească organic ceea ce ei citesc, sunt oare cititori sau diletanți? Eu cred că sunt…diletanți…Și diletanții sunt marea povară a nesimțirii în lumea noastră.

Pentru că mistificarea realității e totuna cu mistificarea vieților oamenilor. Iar cărțile care se împăunează cu stilul lor, cu editurile în care au fost publicate, cu bursele pe care le-au primit autorii lor, în detrimentul conținutului lor, adesea fad și ipocrit, făcut pe picior de ducă, fără conștiință, fără putere de sinteză, fără discernământ, sunt niște fete de pe centură care se cred academiciene.

Iar politicienii nu trebuie doar să nu ne pară ridicoli dar nici exasperanți. Mai ales să nu fie…exasperanți prin modul în care se leagă de putere sau prin modul în care mimează cunoașterea funcției lor. Pentru că îmi e teamă mai mult de un politician care disperă o nație, prin excese de tot felul, decât de cel care o distrează prin agramaticalități sau petreceri finanțate dubios. Deși nici unul și nici altul nu reprezintă „o dorință de mai bine”.

Nu suntem egali decât pe hârtie sau în imaginațiile pacifiste. „Egalitatea de șanse” se spulberă față în față cu realitatea. Pentru că se face un mare tam-tam pentru lucruri mici, pentru cele care ne lezează pe noi dar nu și pentru marile atrocități care se întâmplă în lume. Și, de curând, „gruparea teroristă Boko Haram, în Nigeria”, a exterminat peste 2000 de oameni. Președinții s-au întâlnit doar la Paris și nu și în…Nigeria. Iar trupurile arse ale celor uciși în Nigeria…m-au cutremurat și mă cutremură…așa cum sunt ele anadolu yakası escort puse unele lângă altele…ca o pădure cu copacii doborâți.

masacrul din Nigeria, ianuarie 2015Care sunt informațiile de care am nevoie? Cine mă ajută să verific știrile pe care le aud…sau le citesc? Cât discernământ trebuie să am ca să pot să nu mă las manipulat de lucrurile pe care le aud? E greu de răspuns…dar nu imposibil.

Informațiile de care avem nevoie…nu prea apar la televizor, nu sunt mediatizate la radio, le găsim pe alocuri în online. Sunt informațiile esențiale despre viață, despre sănătate, despre istorie, despre noi înșine. Bucățile veridice de realitate le întâlnești la fața locului, stând de vorbă cu oamenii. Dacă am mediatiza tot mai mult halkalı escort ceea ce trăiesc oamenii, fără extremismele și inadaptarea lor, am avea o părere mai bună despre informare.

Însă noi putem să aflăm realitatea…acolo unde putem ajunge…Unde avem bani ca să călătorim…unde suntem lăsați să intrăm. Ce e dincolo de noi, ce e dincolo de privirea noastră directă…intră în domeniul „posibilului”. Și despre ce nu pot să constat…despre evenimentul la care nu sunt martor direct…un altul, alții pot spune multe lucruri nereale.

E greu să verifici știri…când cel care le scrie vrea să te unidimensionalizeze. Să te manipuleze în favoarea lui.

O femeie a fost decapitată în Arabia Saudită. A fost omorâtă fără analgezice, cu barbarie. Filmul a apărut pe You Tube. Însă platforma You Tube, „din mare atenție” pentru necunoașterea realității, din mare „considerație” pentru ascunderea adevărului istoric, a șters filmul, pentru că era „prea dureros” pentru privit.

Însă accesul la realitate e problema noastră. Ni se obturează privirea…cu concepte.

Lucrurile secretizate, rescrise, ascunse, ciopârțite, din trecut și din prezent, ne fac goi de tărie pentru viitor. Pentru că tăria oamenilor constă în ceea ce ei știu despre Dumnezeu, istorie, lume, ei înșiși.

Acesta e motivul pentru care au apărut tot mai multe filme care vorbesc despre minte, despre puterea minții și despre restricționarea cunoașterii umane. Pentru că oamenii înțeleg că bunul cel mai de preț al omului e conștiința de sine și conștiința istorică a umanității. Dacă pierdem revelația dumnezeiască a Bisericii și marile creații ale umanității, știința și istoria lumii, devenim barbari.

Și grija pentru om e grija pentru istoria lui.

Istoria lui trebuie înregistrată fidel. Chipul lui trebuie să rămână în istorie necaricaturizat. Trebuie să rămână așa cum a fost.

De aceea fotografiile și filmele și obiectele și jurnalele oamenilor sunt realitățile care se smulg uitării. Iar Biserica păstrează vestigiile ei fizice (Sfinte Moaște, Biserici, manuscrise) cu mare responsabilitate pentru că ele validează cuvântul și imaginea.

Însă cum validăm noi istoria curentă la nivel online…dacă numărul saiturilor porno e mai mare decât al oamenilor care vor să relaționeze pe diverse canale? Sunt 7, 6 milioane de români pe Facebook. Însă puțini sunt cei care produc ceva, în mod personal, pentru binele public pe Facebook. Cei mai mulți se rezumă la poze cu ei, jocuri, citări de ziare și televiziuni. A-ți face prieteni cu duiumul pe Facebook, dar de la care să nu înveți nimic, în afară de poze cu ei de la mare, munte și aniversări în familie, înseamnă a cădea în derizoriu.

Și derizoriul, excesul, plictiseala, nebunia…stau la un loc, la nivel online, cu lucruri foarte specializate și folositoare pentru un om al Bisericii. Dacă vrei să știi teologie…înveți greacă veche și latină și îi citești pe Sfinții Părinți în adevărul lor.  Dacă vrei să cunoști Sfânta Scriptură trebuie să o citești în limbile în care a fost scrisă: ebraică și greacă. Dacă vrei să citești Viețile Sfinților trebuie să le citești de la sursă.

Pentru că trebuie să împărțim apele în materie de oameni: unii sunt veniți în online ca să educe oamenii, să îi ajute, să îi scoată din întuneric, pe când alții sunt veniți ca să îi păstreze în ignoranță. Și de fiecare dată când alegem să vedem un sait prost, un blog prost, o glumă sau o năzbâtie în locul unei persoane care se zbate pentru tine ca să te ajute într-un domeniu, noi alegem care e viitorul onlineului, care e viitorul societății noastre, care e viitorul omului.

Adică discernământul e problema noastră cotidiană. În măsura în care alegem bine în tot ceea ce facem ne alegem viitorul, mântuirea, sănătatea interioară. Pentru că mărturia pe care o dăm e cea care creează orizont, care aduce soare, care umanizează.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [31]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Al patrulea capitol („partea a patra”) al Istoriei ieroglifice debutează cu un fragment ce reprezintă prima ilustrare, în literatura noastră, a motivului lumii pe dos (le monde à l’envers), descinzând din opera lui Vergiliu și care, încreștinat, a fost vehiculat în Evul Mediu apusean.

Motivul va reapărea la Budai-Deleanu, în Țiganiada (Ah! căruntă vechie cinstită!/ Unde-s a tale sânte tocmele?…/ Ce urgie-acum lumea-întărâtă/ Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele?/ Perit-au credința cea bătrână!/ Ah! lume-întoartă! vreme păgână! (Cântul VII)) și, ulterior, la Vasile Fabian-Bob, în poemul Moldova la anul 1821 („S-au întors mașina lumei, s-au întors cu capu-n gios/ Și merg toate dimpotrivă anapoda și pe dos” etc.).

Aici, la Cantemir, secvența e motivată de iscarea vânătorii asupra Inorogului, pentru care se pregătesc „lațuri, curse, mreji”:

După aceia toate pasirile de carne mâncătoare
și toate jigăniile de singe nevinovat vărsătoare,
pentru asupra Inorogului vânătoare,
beleag[1] și cuvânt își dederă,
și toate în toate părțile
să-l cerce,
să-l afle,
să-l prindză,
să-l lege,
și după a lor tirănească să-l giudece lege
să orânduiră.

Ce ei încă acestea orânduind
și fel de fel de lațuri, curse, mreji
și alte măiestrii
în toate poticile
și căile
întindzind,
strâmbătate ca aceasta
în multă vreme ceriul a privi,
pământul a suferi
neputând,

de năprasnă din toate părțile
și marginile pământului
holburi [furtuni],
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete
scorniră,
atâta cât tot muntele înalt
cu temeliele în sus
și cu vârvul în gios

răsturnară
și tot copaciul gros,
înalt și frundzos
din rădăcină îl dezrădăcinară,

și așe, toată calea
și cărarea
pre pământ și prin aer
cu grele neguri
și cu întunecoși nuări,
ca cu un veșmânt negru căptușind
astupară
și tot drumul de pe fața pământului
cu stinci pohârnite,
cu dealuri și holmuri răzsipite
și cu păduri săciuite [doborâte]
pretiutiderelea închisără
și încuiară.

Din ceriu fulgere,
din nuări smidă
și piatră,
din pământ aburi,
fumuri
și holburi,
unele suindu-să,
iară altele coborându-să,
în aer focul cu apa să amesteca
și stihiile
între sine cu nespus chip să lupta
.

Carile atâta de strașnică
și groznică
metamorfosin în toată fapta
făcură,
cât ceriul cu pământ
și apa cu focul
războiu cumplit să fie râdicat
să părea,
cu a cărora clătire
toată zidirea să scutura
și să cutremura
și spre cea desăvârșit
a tot duhul peire
să pleca[2].

Pasajul anticipează un alt eveniment cataclismic, de proporții cosmice, care se va petrece în partea a opta a cărții – e un episod în avanpremieră.

Lupta stihiilor „între sine” am remarcat-o enunțată, de asemenea, la Budai-Deleanu: „Dela miază noapte mai departe,/ Sus, în văzduhul întunecos,/ Este-un loc (precum scrie la carte)/ Cărùi zic filosofii haòs,/ Unde neîncetata bătălie/ Face-asupra stihii stihie!” (Cântul I). Ea este, așa cum observam și altădată, o reminiscență din teoria filosofico-religioasă a lui Heraclit despre războiul elementelor[3] care, la Cantemir și Budai-Deleanu capătă întrebuințare literară, alegorică.

Asemenea exemple de răscoală cosmică tind să-i confere, secvențial, și istoriei lui Cantemir proporții epopeice.

Participarea cosmosului la dramele umane majore, reprezintă, în sine, o temă cunoscută a literaturii religioase ortodoxe și a istoriei bizantine – vom discuta mai târziu pe larg acest aspect. Impresia noastră este că autorul a resimțit motivul lumii pe dos ca o complinire a acestei teme mari, ca un element din literatura universală care putea fi adăugat tradiției sale fără să-i dăuneze cu ceva.

Se potrivea dorinței sale de a ilustra o „metamorfosin în toată fapta” – dacă metamorfosin e un neologism de origine greacă, în schimb, toată fapta indică, precum în Cazania lui Varlaam: toată făptura/ creația. Pentru că întreaga creație este fapta lui Dumnezeu, iar făpturile sunt, în româna veche, faptele Sale.

Cantemir face apel, ca mai târziu Heliade, la cuvinte care, într-o anumită formulă, nu mai sunt doar aliterații, ci tind să devină complicate jocuri de sunete:

holburi,
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete /…/

Din ceriu fulgere,
din nuări smidă
și piatră,
din pământ aburi,
fumuri
și holburi…

Iată și un fragment dintr-un poem al lui Heliade:

E bun de orice rău
Arcanul, leacul meu,
Licoarea extrafină,
Ambrozia divină:
Lixirul eminent,
Lixir omnipotent!

Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea ș-a vieții,
Sorgintea tinereții.
Ș-apoi… ș-a frumuseții…
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc.
E bun de orice rău
Arcanul leacul meu:

Și friguri,
Și lângoare,
Și tifos,
Și holeră,
Și oftică,
Și ciumă,

Cum bei, îți ia cu mâna.
Lepră,
Chelie,
Virus
Și râie,
Scrofuli,

Rahit,
Spasme
Și asme,
Revme,
Podalgă,
Lovă,

Scorbut,
Toate le spală.
Toate le stinge:

Marea virtute-a leacului meu.
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna…

Toate le spală,
Toate le stinge:
Și bătrânețea,
Și gârbovia,
Și căruntețea,
Și chiar orbia,
Și zbârcitura,
Și știrbitura,
Și ignoranța,
Și nebunia!

(Dulcamara)[4]

Un efect asemănător ar putea produce și unele versuri ale lui Emil Botta, dacă îndrăznim să reconfigurăm strofa:

Tutelară noapte, orbitor Pretutindeni,
desfrunzirea pădurii ascult-o,
argentina pădurilor rugă ascult-o!
Și apei ce-și sună în toate serile
talanții,
florinii,
averile,
Isadorei,
Terpsihorei,
Apei,
auzi-i,
auzi-i căderile![5]

(Poetul și lumea lui, vol. Pe-o gură de Rai)

Nu este de mirare că, în destul de multe situații, structurile retorico-poetice ale lui Cantemir, care par să curgă după un ritm interior, cu semnificații latente ale sonorităților și cu nebănuite ritmuri încastrate în frază, au fost și pot să fie considerate uluitor de moderne.

Pe lângă „deprinderea ritoricească” spre care zice Cantemir că s-a nevoit cu deosebire în această carte, credem că putem intui o conștiință poetică infiltrată în rațiunea elaborării acestei lucrări.

Textul romanului ne conduce, mai departe, spre singura fabulă vegetalo-mineralieră a cărții:

munții cu holmurile [dealurile]
între sine,
pentru greutatea carea
de la stânci și de la copaci trag,
să jeluiră
și de pohoara carea în cârcă poartă
unul cătră altul să olecăiră
și fietecarile cătră de-aproapele său
într-acesta chip dzisără:

„Până când, fraților, stinca piatra sacă
și plopul, chiparâsul și paltinul,
copaci fără roadă,
în capul nostru suindu-să,
pe spate-ne urcându-să,
vârvurile și creștetele ne vor acoperi?
Și până când ei înălțindu-să
și mărindu-să,
ca [și] cum în vreo samă n-am fi,
ne vor ocări și batgiocuri? /…/

De care lucru, cu toții într-un gând
și într-o inimă a ne împreuna,
cu mic și cu mare, într-un cuvânt
și într-un giurământ
a ne lega
trebuie
și lucru carile
altădată în politiia noastră
nu s-au mai vădzut
să facem,
adecă cu a noastră răsturnare
a mândrilor
și trufașilor
cea desăvârșit prăpădire
și răzsipire
să aducem /…/.

Deci unde ne sint rădăcinile,
acolo vârvurile,
și unde ne sint vârvurile,
acolo rădăcinile
să ne mutăm.
Că într-acesta chip
toată stânca groasă
și pietroasă
și tot copaciul crăngos
și frundzăros
supt noi va rămânea,

și așe, precum pururea decât noi mai mici [sânt]
și precum noi i-am hrănit
și i-am crescut,
în brață i-am purtat
și la sin i-am aplecat
și precum până într-atâta în samă a nu ne băga
și în toată hula și ocara a ne lua
nu li s-au cădzut
vor cunoaște”. /…/

Așe, munții deodată cu cuvântul
și lucrul pliniră,
căci pre toată movilița cu sine trăgând,
toate holmurile [colnicele]
și dealurile
după cei șepte voievodzi
urma.

Carii cu toții deodată clătindu-să
și din temelie cutremurându-să,
unii peste alții să pohârniră,
de a cărora huiet
toate marginele lumii să răzsunară
și să înspăimântară[6].

Munții și dealurile, conduși de șapte hatmani/ voievozi, se răscoală împotriva stâncilor și pădurilor pe care le poartă în spate. Adică împotriva a „toată stânca groasă/ și pietroasă/ și [a] tot copaciul crăngos/ și frundzăros”.

Nichita Stănescu va mai avea cutezanța unor invenții lingvistice de asemenea manieră: „ce ierboasă mi-e privirea – / somnolent în ea te pierzi” (Înger refuzat de păsări, vol. Oul și sfera) etc.

Iar această răsturnare a ordinii, această întoarcere esențială a lucrurilor cu susul în jos, ne evocă tot un text nichitian:

Noi am fost primii, oamenii aceștia din prezent,
Noi suntem cei mai vechi,
noi suntem primii, oamenii aceștia din prezent
și singurateci.

Peștii și păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
și umbra care-o lasă arborii
când sunt.

Noi suntem cei mai vechi
iar tot ce este
e-o decădere din vechimea celor vechi
,
e un semnal.

Noi am îmbogățit vederea și auzul,
mirosul, pipăitul,
și gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi.

(Cel mai bătrân, vol. În dulcele stil clasic)[7]


[1] Loc de întâlnire.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 172-173.

[3] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012, p. 7-10, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/.

[4] Cf. I. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, antologie și repere istorico-literare de Marin Mincu, Ed. Minerva, București, 1977, p. 173-175.

[5] Cf. Emil Botta, Poezii, cuvânt înainte de Valeriu Râpeanu, text îngrijit, note și variante de Aurelia Batali, Ed. Eminescu, București, 1979, p. 199.

În volum: „Tutelară noapte, orbitor Pretutindeni,/ desfrunzirea pădurii ascult-o,/ argentina pădurilor rugă ascult-o!/ Și apei ce-și sună în toate serile/ talanții, florinii, averile,/ Isadorei, Terpsihorei, Apei,/ auzi-i, auzi-i căderile!”.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 173-174.

[7] Cf. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor. Versuri, vol. I și II, prefață cronologie și ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, Ed. Cartea Românească, 1985, p. 292 (I), 29 (II).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno