Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Al patrulea capitol („partea a patra”) al Istoriei ieroglifice debutează cu un fragment ce reprezintă prima ilustrare, în literatura noastră, a motivului lumii pe dos (le monde à l’envers), descinzând din opera lui Vergiliu și care, încreștinat, a fost vehiculat în Evul Mediu apusean.

Motivul va reapărea la Budai-Deleanu, în Țiganiada (Ah! căruntă vechie cinstită!/ Unde-s a tale sânte tocmele?…/ Ce urgie-acum lumea-întărâtă/ Ș-o-înneacă-întru cel noian de rele?/ Perit-au credința cea bătrână!/ Ah! lume-întoartă! vreme păgână! (Cântul VII)) și, ulterior, la Vasile Fabian-Bob, în poemul Moldova la anul 1821 („S-au întors mașina lumei, s-au întors cu capu-n gios/ Și merg toate dimpotrivă anapoda și pe dos” etc.).

Aici, la Cantemir, secvența e motivată de iscarea vânătorii asupra Inorogului, pentru care se pregătesc „lațuri, curse, mreji”:

După aceia toate pasirile de carne mâncătoare
și toate jigăniile de singe nevinovat vărsătoare,
pentru asupra Inorogului vânătoare,
beleag[1] și cuvânt își dederă,
și toate în toate părțile
să-l cerce,
să-l afle,
să-l prindză,
să-l lege,
și după a lor tirănească să-l giudece lege
să orânduiră.

Ce ei încă acestea orânduind
și fel de fel de lațuri, curse, mreji
și alte măiestrii
în toate poticile
și căile
întindzind,
strâmbătate ca aceasta
în multă vreme ceriul a privi,
pământul a suferi
neputând,

de năprasnă din toate părțile
și marginile pământului
holburi [furtuni],
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete
scorniră,
atâta cât tot muntele înalt
cu temeliele în sus
și cu vârvul în gios

răsturnară
și tot copaciul gros,
înalt și frundzos
din rădăcină îl dezrădăcinară,

și așe, toată calea
și cărarea
pre pământ și prin aer
cu grele neguri
și cu întunecoși nuări,
ca cu un veșmânt negru căptușind
astupară
și tot drumul de pe fața pământului
cu stinci pohârnite,
cu dealuri și holmuri răzsipite
și cu păduri săciuite [doborâte]
pretiutiderelea închisără
și încuiară.

Din ceriu fulgere,
din nuări smidă
și piatră,
din pământ aburi,
fumuri
și holburi,
unele suindu-să,
iară altele coborându-să,
în aer focul cu apa să amesteca
și stihiile
între sine cu nespus chip să lupta
.

Carile atâta de strașnică
și groznică
metamorfosin în toată fapta
făcură,
cât ceriul cu pământ
și apa cu focul
războiu cumplit să fie râdicat
să părea,
cu a cărora clătire
toată zidirea să scutura
și să cutremura
și spre cea desăvârșit
a tot duhul peire
să pleca[2].

Pasajul anticipează un alt eveniment cataclismic, de proporții cosmice, care se va petrece în partea a opta a cărții – e un episod în avanpremieră.

Lupta stihiilor „între sine” am remarcat-o enunțată, de asemenea, la Budai-Deleanu: „Dela miază noapte mai departe,/ Sus, în văzduhul întunecos,/ Este-un loc (precum scrie la carte)/ Cărùi zic filosofii haòs,/ Unde neîncetata bătălie/ Face-asupra stihii stihie!” (Cântul I). Ea este, așa cum observam și altădată, o reminiscență din teoria filosofico-religioasă a lui Heraclit despre războiul elementelor[3] care, la Cantemir și Budai-Deleanu capătă întrebuințare literară, alegorică.

Asemenea exemple de răscoală cosmică tind să-i confere, secvențial, și istoriei lui Cantemir proporții epopeice.

Participarea cosmosului la dramele umane majore, reprezintă, în sine, o temă cunoscută a literaturii religioase ortodoxe și a istoriei bizantine – vom discuta mai târziu pe larg acest aspect. Impresia noastră este că autorul a resimțit motivul lumii pe dos ca o complinire a acestei teme mari, ca un element din literatura universală care putea fi adăugat tradiției sale fără să-i dăuneze cu ceva.

Se potrivea dorinței sale de a ilustra o „metamorfosin în toată fapta” – dacă metamorfosin e un neologism de origine greacă, în schimb, toată fapta indică, precum în Cazania lui Varlaam: toată făptura/ creația. Pentru că întreaga creație este fapta lui Dumnezeu, iar făpturile sunt, în româna veche, faptele Sale.

Cantemir face apel, ca mai târziu Heliade, la cuvinte care, într-o anumită formulă, nu mai sunt doar aliterații, ci tind să devină complicate jocuri de sunete:

holburi,
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete /…/

Din ceriu fulgere,
din nuări smidă
și piatră,
din pământ aburi,
fumuri
și holburi…

Iată și un fragment dintr-un poem al lui Heliade:

E bun de orice rău
Arcanul, leacul meu,
Licoarea extrafină,
Ambrozia divină:
Lixirul eminent,
Lixir omnipotent!

Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea ș-a vieții,
Sorgintea tinereții.
Ș-apoi… ș-a frumuseții…
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc.
E bun de orice rău
Arcanul leacul meu:

Și friguri,
Și lângoare,
Și tifos,
Și holeră,
Și oftică,
Și ciumă,

Cum bei, îți ia cu mâna.
Lepră,
Chelie,
Virus
Și râie,
Scrofuli,

Rahit,
Spasme
Și asme,
Revme,
Podalgă,
Lovă,

Scorbut,
Toate le spală.
Toate le stinge:

Marea virtute-a leacului meu.
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna…

Toate le spală,
Toate le stinge:
Și bătrânețea,
Și gârbovia,
Și căruntețea,
Și chiar orbia,
Și zbârcitura,
Și știrbitura,
Și ignoranța,
Și nebunia!

(Dulcamara)[4]

Un efect asemănător ar putea produce și unele versuri ale lui Emil Botta, dacă îndrăznim să reconfigurăm strofa:

Tutelară noapte, orbitor Pretutindeni,
desfrunzirea pădurii ascult-o,
argentina pădurilor rugă ascult-o!
Și apei ce-și sună în toate serile
talanții,
florinii,
averile,
Isadorei,
Terpsihorei,
Apei,
auzi-i,
auzi-i căderile![5]

(Poetul și lumea lui, vol. Pe-o gură de Rai)

Nu este de mirare că, în destul de multe situații, structurile retorico-poetice ale lui Cantemir, care par să curgă după un ritm interior, cu semnificații latente ale sonorităților și cu nebănuite ritmuri încastrate în frază, au fost și pot să fie considerate uluitor de moderne.

Pe lângă „deprinderea ritoricească” spre care zice Cantemir că s-a nevoit cu deosebire în această carte, credem că putem intui o conștiință poetică infiltrată în rațiunea elaborării acestei lucrări.

Textul romanului ne conduce, mai departe, spre singura fabulă vegetalo-mineralieră a cărții:

munții cu holmurile [dealurile]
între sine,
pentru greutatea carea
de la stânci și de la copaci trag,
să jeluiră
și de pohoara carea în cârcă poartă
unul cătră altul să olecăiră
și fietecarile cătră de-aproapele său
într-acesta chip dzisără:

„Până când, fraților, stinca piatra sacă
și plopul, chiparâsul și paltinul,
copaci fără roadă,
în capul nostru suindu-să,
pe spate-ne urcându-să,
vârvurile și creștetele ne vor acoperi?
Și până când ei înălțindu-să
și mărindu-să,
ca [și] cum în vreo samă n-am fi,
ne vor ocări și batgiocuri? /…/

De care lucru, cu toții într-un gând
și într-o inimă a ne împreuna,
cu mic și cu mare, într-un cuvânt
și într-un giurământ
a ne lega
trebuie
și lucru carile
altădată în politiia noastră
nu s-au mai vădzut
să facem,
adecă cu a noastră răsturnare
a mândrilor
și trufașilor
cea desăvârșit prăpădire
și răzsipire
să aducem /…/.

Deci unde ne sint rădăcinile,
acolo vârvurile,
și unde ne sint vârvurile,
acolo rădăcinile
să ne mutăm.
Că într-acesta chip
toată stânca groasă
și pietroasă
și tot copaciul crăngos
și frundzăros
supt noi va rămânea,

și așe, precum pururea decât noi mai mici [sânt]
și precum noi i-am hrănit
și i-am crescut,
în brață i-am purtat
și la sin i-am aplecat
și precum până într-atâta în samă a nu ne băga
și în toată hula și ocara a ne lua
nu li s-au cădzut
vor cunoaște”. /…/

Așe, munții deodată cu cuvântul
și lucrul pliniră,
căci pre toată movilița cu sine trăgând,
toate holmurile [colnicele]
și dealurile
după cei șepte voievodzi
urma.

Carii cu toții deodată clătindu-să
și din temelie cutremurându-să,
unii peste alții să pohârniră,
de a cărora huiet
toate marginele lumii să răzsunară
și să înspăimântară[6].

Munții și dealurile, conduși de șapte hatmani/ voievozi, se răscoală împotriva stâncilor și pădurilor pe care le poartă în spate. Adică împotriva a „toată stânca groasă/ și pietroasă/ și [a] tot copaciul crăngos/ și frundzăros”.

Nichita Stănescu va mai avea cutezanța unor invenții lingvistice de asemenea manieră: „ce ierboasă mi-e privirea – / somnolent în ea te pierzi” (Înger refuzat de păsări, vol. Oul și sfera) etc.

Iar această răsturnare a ordinii, această întoarcere esențială a lucrurilor cu susul în jos, ne evocă tot un text nichitian:

Noi am fost primii, oamenii aceștia din prezent,
Noi suntem cei mai vechi,
noi suntem primii, oamenii aceștia din prezent
și singurateci.

Peștii și păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
și umbra care-o lasă arborii
când sunt.

Noi suntem cei mai vechi
iar tot ce este
e-o decădere din vechimea celor vechi
,
e un semnal.

Noi am îmbogățit vederea și auzul,
mirosul, pipăitul,
și gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi.

(Cel mai bătrân, vol. În dulcele stil clasic)[7]


[1] Loc de întâlnire.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 172-173.

[3] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012, p. 7-10, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/.

[4] Cf. I. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, antologie și repere istorico-literare de Marin Mincu, Ed. Minerva, București, 1977, p. 173-175.

[5] Cf. Emil Botta, Poezii, cuvânt înainte de Valeriu Râpeanu, text îngrijit, note și variante de Aurelia Batali, Ed. Eminescu, București, 1979, p. 199.

În volum: „Tutelară noapte, orbitor Pretutindeni,/ desfrunzirea pădurii ascult-o,/ argentina pădurilor rugă ascult-o!/ Și apei ce-și sună în toate serile/ talanții, florinii, averile,/ Isadorei, Terpsihorei, Apei,/ auzi-i, auzi-i căderile!”.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 173-174.

[7] Cf. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor. Versuri, vol. I și II, prefață cronologie și ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, Ed. Cartea Românească, 1985, p. 292 (I), 29 (II).

Did you like this? Share it: