Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a.

***

Așadar, precum printr-un singur om [Adam, a venit] moartea, astfel tot printr-un singur om [Hristos] s-a făcut învierea morților (I Cor. 15, 21-22).

Pentru că mai degrabă oamenii se fereau de ceea ce nu se poate evita, [adică de] moartea trupului, decât de moartea duhului, adică [se fereau] mai mult de pedeapsă decât [să recunoască că primeau] ceea ce meritau în pedeapsă [meritum poenae].

Căci oamenii nu se îngrijesc sau se îngrijesc foarte puțin de a nu păcătui, dar sunt preocupați cu tot dinadinsul [vehementer] ca să nu moară, deși nu se poate realiza [acest lucru, ca omul să nu moară].

Mijlocitorul vieții arată că nu e nevoie de frica de moarte [mors timenda], care totuși nu poate fi evitată, datorită condiției umane, ci mai degrabă [trebuie să ne temem] de lipsa de evlavie [impietas], care poate fi evitată prin credință.

El [Mijlocitorul] aleargă să ne întâlnească pe noi la capătul [vieții] la care venim, dar nu [pe calea] pe care venim [noi]. Căci noi la moarte venim prin păcat, [iar] El, prin dreptate[1].

Și de aceea, pe când moartea noastră este pedeapsa păcatului, moartea Aceluia s-a făcut jertfă pentru păcat.

 *

Capitolul XIII

16. Prin urmare, întrucât duhul are prioritate înaintea trupului, și moartea duhului este părăsire [a lui] de către Dumnezeu, iar moartea trupului este părăsirea [lui] de către duh/ suflet.

Și aceasta este pedeapsa în moartea trupului, ca sufletul să părăsească trupul împotriva voii sale [invitus], pentru că l-a părăsit pe Dumnezeu voind/ din voia sa [volens].

Ca precum sufletul l-a părăsit pe Dumnezeu pentru că a voit, [tot la fel] să părăsească și trupul, deși nu voiește. Nici [nu poate sufletul] să părăsească [trupul] când vrea, decât dacă impune o oarecare forță/ violență împotriva sa, astfel încât trupul însuși să fie ucis.

Duhul/ sufletul Mijlocitorului a arătat cum nicio pedeapsă a păcatului nu l-a condus la moartea trupului, pentru că [sufletul Său] nu l-a părăsit pe acesta [trupul] fără voie, ci pentru că a voit, când a voit, [și] în ce fel a voit.

Căci fiind [sufletul] amestecat în unitate [cu trupul] de către Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea zice: „Putere am să pun sufletul Meu și, din nou, putere am să-l iau. Nimeni nu-l ridică pe el de la Mine, ci Eu îl pun pe el de la Mine, și din nou îl iau pe el” (In. 10, 18).

Și aici, precum grăiește Evanghelia, s-au mirat foarte mult cei ce erau prezenți, când, după acel glas, prin care a ilustrat imaginea păcatului nostru [figuram peccati nostri edidit][2], Și-a dat apoi sufletul Său. Căci cei ce erau atârnați pe lemn, erau răstigniți/ torturați [cruciabantur] printr-o moarte lungă.

De unde și tâlharilor, ca să moară curând și să fie coborâți de pe lemn înainte de sabat, le-au fost zdrobite fluierele picioarelor.

Dar [în cazul] Lui, pentru că L-au găsit mort, a fost [ceva] de mirare [miraculo fuit]. De aceasta, citim, [căci] chiar Pilat a fost mirat, când de la el s-a cerut ca să fie înmormântat trupul Domnului (Mc. 15. 37, 39, 43, 44 și In. 19, 30-34).

 17. Și astfel acel înșelător [diavolul], care a fost mijlocitorul omului spre moarte și care se opune vieții în mod mincinos [prin minciuni], în numele sacrificiilor/ ritualurilor blestemate și hulitoare, prin care sunt ademeniți cei mândri, pentru că nu a putut să aibă părtășie nici cu moartea noastră, nici cu Învierea Sa, [a Domnului,] a putut, într-adevăr, să provoace moartea sa singură [spirituală] spre moartea noastră îndoită [sufletească și trupească]. Însă nu a putut [să provoace, precum Domnul] o singură Înviere, cu adevărat, în care se află taina înnoirii noastre și a ceea ce este chipul viitoarei treziri de la sfârșit[ul lumii].


[1] Mântuind pe omul înșelat de diavol.

[2] Se referă, probabil, la: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46; Mc. 15, 34).

Did you like this? Share it: