Și dacă lumina lumânării se stinge, în schimb, lumina contemplativă a minții poetului, străbătută și ea de farmecul luminii divine, cercetează lumea întreagă, cugetând despre soarta oamenilor. Într-o variantă: „Revarsă luna plină duioasa ei văpae/ Din noaptea amintirii ea mii de doruri scoate/ Dar dulce li-i durerea, ca ’n vis le am pe toate /…/ Câți numa ’n clipa aceasta de raza ta atinși/ De gânduri felurite se simt adânc cuprinși?” [1].

El, poetul, este cel inspirat să cugete asupra universului și a condiției umane. El își reprezintă mental paradigme umane ilustrative pentru diferite categorii sociale și intelectuale, de pe toate treptele societății, „începând la talpa însăși a mulțimii omenești/ Și suind în susul scării pân’ la frunțile crăiești”.

Numai că înălțimea rangului social nu corespunde neapărat cu cea a rangului spiritual. Există regi care fac planuri de stăpânire a lumii și există săraci care nu știu cu ce își vor stăpâni foamea. Dar există și regi ai spiritului care sunt săraci, precum dascălul.

Ceea ce ne înfățișează poetul, prin aceste portrete, nu este altceva decât o panoramă a deșertăciunilor umane (expusă în alt fel decât în Memento mori), și în care, în definitv, se înscrie inclusiv gândirea dascălului, chiar dacă el e un geniu care e în stare să-și reprezinte începutul și sfârșitul lumii:

Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate […]

Șirul patimilor cărora oamenii sunt robi (exprimare evanghelică și filocalică: „Răspunse lor Iisus: «Amin, amin zic voao, că tot acela ce face păcatul, rob iaste păcatului»”, In. 8, 34, Biblia 1688; „Liber este omul care nu slujește patimilor[2]) își găsește în aceste versuri ilustrarea.

Îndărătul ei se citește dezaprobarea vehementă a poetului, care condamnă, în aceste personaje: slava deșartă sau vanitatea, lăcomia, dorința de mărire, trufia, iubirea de avuție, egoismul, nepăsarea față de aproapele care se trudește și piere nebăgat în seamă („Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită/ Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită”).

Căutătorii de adevăr și de înțelepciune sunt prea puțin reprezentați în acest muzeu al patimilor care e lumea. Există doar un personaj care „caută în lume și în vreme adevăr” – însă nu îl caută unde trebuie, căci lumea și vremea nu sunt depozitarele adevărului – și „bătrânul dascăl” socotitor, care încearcă să descopere adevărul prin socoteli/ calcule matematice.

Dacă, în Memento mori, lanțul deșertăciunilor era urmărit cronologic, în curgerea evilor, aici este contemplat în caracterele umane, în zădărnicia cugetărilor lor. Perpessicius ne spune, de altfel, că primele idei și încercări poetice care aveau să se contureze, ulterior, în viziunea Scrisorii I,

„aparțin mai toate, ca atmosferă, Poemului deșertăciunilor [Panoramei deșertăciunilor/ Memento mori] […]. Aceste materiale au dealtminteri tiparul metric al Poemului și sunt, sub raportul ideilor, variațiuni pe aceeași temă a deșertăciunilor sau a geniului morții, care prezidă peste toate”[3].

Despre deșertăciunea umană a citit îndeajuns Eminescu în cărțile vechi, iar noi am oferit, de-a lungul timpului, destul de multe și de edificatoare exemple pentru a nu mai insista și de data aceasta. Reamintim doar câteva rânduri dintr-un psalm, în traducerea Sfântului Dosoftei:

„Iată, cu palma măsurate puseș[i] dzâlele meale și statul mieu ca o nemică denaintea ta. Însă toate sânt deșertăciune, tot omul ce-i viu. Dară amu, cu chipul îmblă omul, însă zadar să învăluiaște [în valurile lumii]. Adună grămadă [de averi] și nu știe cui o strânge. […]

Și topiș [, Doamne,] ca painjina sufletul lui [al omului], că, dară, în zadaru-i tot omul. […] Că nemearnic [străin] sânt eu la Tine și călătoriu [pe pământ] ca și toț[i] părinții miei!” (Ps. 38, 7-11, 16-18)[4].

Galdi propune, pentru una dintre primele ciorne ale poemului, care constă în versuri pe tema morții stăpânitoare, premisa că Eminescu s-ar fi putut inspira din poemul Viiața lumii al lui Miron Costin[5].

Revenind la șirul de patimi zugrăvite de poet, menționăm că, în scrierile patristice și filocalice, de asemenea, Eminescu a putut afla, de nenumărate ori, denunțarea patimilor enumerate mai sus.

Așa cum observam și altădată, dascălul însuși va fi pus în rândul celor care sunt robi ai patimilor, pentru că el crede în iluzia deșartă că posteritatea îi va răsplăti căutările.

Efortul lui de cunoaștere privește către lauda oamenilor din viitor: „Vezi pe-unul care crede că are geniu, își leagă/ De-ace[a]stă ademenire viața lui întreagă – / «De voiu muri – își zice – dar numele-mi să-l poarte/ Din gură ’n gură veacuri ducându’l mai departe»”[6]. Versurile de mai sus fac parte dintr-o variantă în care dascălul e Kant. Și, în mod evident, poetul se dezice de această părere deșartă, de aspirația la elogiile postume. Pentru că el nu-l fericește nici pe acesta, dar nici pe „jidovul” care În șiruri nesfârșite el socotește mult/ Cât pește e în mare, cât grâu încape ’n sac/ Și ’n câtă lână oare să pue-atât bumbac/ Halatu-i rupt…dar totuși pe degete-un brilant/ Acesta e un jidov iar cel de ’ntâi fu Kant” [7].

S-ar părea că, în elaborarea finală, „bătrânul dascăl” împrumută trăsături de la ambele personaje ale variantei anterioare, pentru că este geniul care, precum Kant, gândește despre începutul și sfârșitul lumii și așteaptă elogiile posterității, și, totodată, „într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate”, tremurând de frig în „halatul vechi”/ haina „roasă-n coate”.

Însă poetul consideră pretențiile ambilor drept patimi, căci:

Ferice-mi pare acela, pe sine care-i domn
Al cărui suflet totuși se pare prins de somn
Când graiul i s ’aude se pare un murmur
Și orbitor nu-i ochiu-i și totuși nici obscur
O grație armonic pătrunde-a lui mișcare
El nu cunoaște patimi, nici bucurie mare[8].

El nu are patimi mari și grele, ca cele invocate mai devreme, dar nu are nici bucurie mare în viață, pentru că bucuriile acestei vieți sunt deșarte – definiție care se apropie de portretul Luceafărului sau al lui Hyperion care rămâne „nemuritor și rece” față de chemările pătimașe.

Eminescu nu fericește, prin urmare, atât pe cel care scrutează geneza și eshatologia lumii, cât mai degrabă pe „acela, pe sine care-i domn”, adică pe cel care este stăpân pe sine, care are rațiunea stăpânitoare peste patimi. Căci

„rațiunea ne face vrednici să ne numim oameni. […] Sufletul rațional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de mândrie, de înșelăciune, de pizmă, de răpire [a bunurilor altora] și de cele asemenea”[9].

„Mintea [creată de Dumnezeu] e un lucru ușor și fără răutate, care [însă] lesne se ia după năluciri și anevoie se reține de la nălucirile nelegiuite [gândurile și imaginațiile patimilor de multe feluri], dacă nu are gândul stăpânitor peste patimi, care să o împiedice necontenit și să o țină în frâu”[10].

Poetul apreciază și pe cel care „se pare prins de somn”, care pare altora că e trăiește în vis, iar nu în lumea lor practică. Iar Eminescu ne va spune, la sfârșitul poemului (varianta finală), că luna „în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării”, făcând ca dorurile și durerile vieții reale să fie resimțite, ele, ca vis („Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate/ Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate”).

Cu alte cuvinte, dezvoltarea universului gândirii aplanează/ amorțește durerile lumii concrete, provoacă astenia suferințelor. Eminescu nu spune, precum, mai târziu, Camil Petrescu: „Câtă luciditate, atâta dramă”, ci susține că luciditatea micșorează drama, pentru că mintea care înțelege suferințele și cauzele lor (adică patimile sufletești) se liniștește treptat prin cugetarea adâncă la rațiunile lumii și prin îndepărtarea de patimi. Însă aceasta este o cugetare isihastă, care Îl are pe Dumnezeu ca temei și învățăturile filocalice, fără de care adâncirea în a gândi cauzele durerilor lumii nu ar produce decât și mai multă suferință și totală deznădejde.

Dacă Eminescu ar fi fost un sceptic și un nihilist, care ar fi considerat că nu există niciun sens în univers și că toate sunt absurde, atunci n-ar fi resimțit durerile lumii „ca-n vis”, pentru că nimic în lume nu poate vreodată amortiza greutatea înfiorătoare a unei astfel de gândiri și simțiri.

Faptul că „e vis al neființii universul cel himeric” are alt sens, pe care l-am decriptat anterior în comentariul nostru inserat în teza de doctorat și despre care vom mai vorbi la timpul potrivit. Așa-zisul nihilism al poetului n-ar putea să vadă atâta revărsare de strălucire, frumusețe și lumină asupra lumii, dacă ar considera-o cu totul absurdă, destinată în integralitate neantului. Nimicul este subsolul ontologic al universului pe care numai raza dumnezeiască îl susține întru ființă, și, totodată, neantul îl formează patimile umane, născătoarele durerilor perpetue în această lume.

De aceea poetul nu este de acord nici cu vanitatea care speră la aplauze din partea oamenilor, pentru adâncimea cugetării. Pentru că oamenii care nu au aceeași adâncime de cugetare nu pot să aprecieze ceea ce nu înțeleg și de aceea nu se cuvine a aștepta de la ei răsplătire. Iar „cel ce cultivă virtuțile pentru slava deșartă vădit este că și cunoștința o cultivă pentru slava deșartă”[11].


[1] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 203.

[2] Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor, în Filocalia, vol. I, tradusă din grecește de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 13.

„Nu se cade să numești liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi și desfrânați, căci aceștia sunt robi patimilor trupești. Liber și fericit este numai sufletul fără prihană și izbăvit de cele vremelnice”, p. 7.

„Dacă vrei, ești rob patimilor; și iarăși dacă vrei, ești liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă”, p. 16.

În interbelic, Nichifor Crainic îi scria lui Blaga o scrisoare, în care îi spunea că și-a redactat cursul de teologie mistică după lectura a câteva mii de pagini manuscrise (vechi) filocalice, strânse la un loc de un călugăr, pe care însă Crainic nu le aprecia din punct de vedere lingvistic, din cauza limbii arhaice pe care el nu o considera în stare să definească foarte bine conceptele. Se poate ca acest lucru să-l fi determinat pe Părintele Dumitru Stăniloae să (re)traducă Filocaliile în limba română modernă.

În orice caz, e posibil ca astfel de pagini filocalice să fi făcut și lectura lui Eminescu. Spre exemplu, S. Paleologu-Matta a remarcat următoarea cugetare în scrierile lui Eminescu: „Gândirea divinizează sufletul, cf. S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, cuvânt înainte de N. Steinhardt, Ed. Științifică, București, 1994, p. 20. Noi am găsit însă acest cuvânt la Sfântul Antonie cel Mare: „Mintea îndumnezeiește sufletul”, cf. Învățături despre viața morală a oamenilor, în Filocalia, vol. I, op. cit., p. 28.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 174.

[4] Cf. Dosoftei, Psaltirea de-nțăles, text stabilit și studiu lingvistic de Mihaela Cobzaru, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2007, p. 375-376.

[5] L. Galdi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR, București, 1964, p. 303.

[6] Scrisoarea I, variantă, cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 197.

[7] Idem, p. 196.

[8] Idem, p. 197.

[9] Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor, în Filocalia, vol. I, op. cit., p. 6-7.

[10] Sfântul Isihie Sinaitul, Către Teodul, în Filocalia, vol. III, ediția a II-a, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1994, p. 94.

[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, , tradusă din grecește de Pr. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 93.

Did you like this? Share it: