Predică la Duminica a 32-a după Rusalii [2015]

Iubiții mei,

predicile au rezonanță doar în inima celui care crede! A celui care crede profund în Dumnezeu și care caută, de la tot cel care e plin de experiența lui Dumnezeu, noi înțelesuri sau aprofundări ale voii Lui. Căci predicile sunt auzite de cei cu auz duhovnicesc, în care credința e vie și lucrătoare.

Însă predica ciocăne și la ușa inimii celui care nu e credincios…dar e pregătit pentru credință.

Și pe cel pregătit pentru credință, Dumnezeu îl atrage la Sine într-un anume mod, întotdeauna altul, personal, prin care el înțelege diferența totală dintre viața lui și viața cu Dumnezeu.

Așa că nu putem grăbi convertirea cuiva, nu o putem forța, dar putem lumina tot mai mult pe om prin cuvinte pline de har, pentru ca el să înțeleagă că aceste cuvinte ale Bisericii sunt cuvintele vii ale lui Dumnezeu, sunt cuvintele Lui pentru el.

Predicile nu se spun niciodată pentru pereți! Chiar dacă oamenii nu le împlinesc, chiar dacă demonii se împotrivesc și întunecă mintea oamenilor ca ei să nu le primească, îndemnul viu la viața cu Dumnezeu e îndemnul capital și cutremurător pentru orice muritor. Căci orice om, căruia îi spui că viața aceasta nu e totul ci că aici ne pregătim pentru veșnicia cu Dumnezeu, devine deodată atent în profunzimea lui când îi spui despre viața fără de moarte. Adică despre veșnicie.

Pentru că omul nu iubește moartea ci viața! Omul vrea, din toată ființa lui, să trăiască.

Și cu cât oamenii sunt mai pătimași, mai lipiți de viața prezentului, mai indiferenți față de viața Bisericii, ei doresc cu ardoare viața aceasta. De ce? Pentru că nu au nicio certitudine despre existența vreunei vieți… după moarte.

Ei trăiesc doar…acum și aici.

Ei sunt prezenteismul.

Sunt oamenii care nu vin de nicăieri și…care, la un moment dat…pier!…

Și nimeni nu le duce dorul…sau nimeni nu îi mai pomenește…

Ca să ai nădejde…trebuie să Îl ai de partea ta pe Dumnezeu care ne-a dat viață…și ne dă și viață veșnică dacă credem în El și facem voia Lui. Căci din credința în El și din împlinirea voii Lui vine nădejdea noastră vie în El, încredințarea personală că El este și va fi cu noi pururea. Și nădejdea aceasta dumnezeiască e plină de iubirea Lui. Pentru că e o nădejde în care Dumnezeu ne arată mila și iubirea Lui față de noi, căci ne scoate din păcatele noastre și ne dă să fim vii întru El.

Mai pe scurt: cel credincios știe de pe acum ce va fi cu el! El este înrădăcinat în slava lui Dumnezeu și viața lui e o viață tainică în Dumnezeu. De aceea, viața creștinului ortodox e plină de minuni pentru că el trăiește în Biserica Dumnezeului Celui viu, Care nu numai făgăduiește lucruri dar le și împlinește în ființa celui care crede în El.

Căci credința, nădejdea și iubirea în El nu sunt o mergere în orb, fanatică, idealistă, fără probe spre moarte ci o călătorie interioară plină de îndumnezeire.

Pentru că noi, de la Botez încolo, ca oameni vii ai Bisericii, trăim o viață plină de înviere, plină de slava Prea Sfintei Treimi, care ne face să vedem moartea doar ca pe o ușă spre adevărata viață, deplină și veșnică, cu Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care Sfinții lui Dumnezeu, pe cât sunt mai înalți în sfințenie pe atât sunt mai atenți, mai scrupuloși cu mărturisirea dreptei credințe. Și ei ne arată, în viețile și în scrierile lor, că viața noastră de acum e timpul binecuvântat în care noi trebuie să înaintăm continuu în cunoașterea și în experiența vieții cu Dumnezeu.

Pentru că nu putem amesteca tot felul de idei și de practici religioase în experiența Bisericii noastre ci trebuie să ni le însușim interior pe acelea pe care Sfinții noștri Părinți le-au mărturisit.

Pentru că credința este energică, e lucrătoare, pentru că e plină de adevărul lui Dumnezeu. Și cel care face totul din credință face lucruri pline de har, pline de adevăr, pline de frumusețe dumnezeiască, pentru că viața și lucrarea lui sunt amprentate de viața lui Dumnezeu.

Însă faptele credinței sunt uimitoare! Ele te pun în fața unei libertăți duhovnicești care se exprimă cu putere. Care îți arată…ce tărie nebiruită și cât caracter există în credința în Dumnezeu.

Și ne-a uimit…prin repeziciunea cu care el s-a desprins interior…de bogăția lui și a făcut din ea sursa lui de îndreptare, de umanizare.

Pentru că toți putem să facem acest lucru dar nu toți vrem…să facem acest lucru!

E foarte ușor să te desparți de tot ce ai!…Și vedem aceasta atunci când vine moartea pe neașteptate…sau știm că mai avem foarte puțin de trăit. Atunci nu ne mai interesează ce se va întâmpla cu ce avem…ci ne interesează ce se va petrece cu noi. Cu persoana noastră. Sau, și mai corect spus, ne interesează ce se va petrece cu sufletul nostru…pentru că știm că nu putem lua cu noi și trupul.

Pentru că atunci, în fața morții, când sufletul nostru începe să întrezărească tot mai mult veșnicia…și vin la noi demoni, ca să ne înspăimânte, sau Dumnezeiești Îngeri și Sfinți, ca să ne însoțească și să ne întărească în drumul nostru spre judecata lui Dumnezeu…noi înțelegem – o, cât de profund și de bine!–, că sufletul nu moare odată cu moartea, că moartea e doar o despărțire temporară a sufletului nostru de trup…și că tot ceea ce a spus Dumnezeu despre noi și despre viața noastră postumă e adevărat.

Atunci am dori să avem toată viața la îndemână pentru a fi oameni Sfinți!

Atunci, când nu mai putem să schimbăm lucrurile, când viața noastră este un roman viu al decadenței, am vrea cu disperare altă viață…pentru că acum și aici n-am crezut că voia lui Dumnezeu este atotstăpânitoare.

Însă oameni ca Sfântul Zacheos, Apostolul Domnului, ne arată ce oameni verticali face Dumnezeu din niște păcătoși notorii! Ce lucrare de rezidire face în noi Dumnezeu, dacă conlucrăm cu El la curățirea noastră de patimi și la umplerea noastră de slava Lui cea veșnică.

Pentru că Zacheos a transformat bogăția lui într-un izvor de milostivire, într-un izvor de viață. Și-a schimbat nesimțirea în bunătate, calicia în omenie, neprietenia în milă, necredința într-o credință vie și cuceritoare. Și-a făcut prieten pe Dumnezeu și pe oameni, pentru că a făcut din casa lui o casă de oaspeți, o casă de întrajutorare.

Și oricine se face pe sine un om al omeniei și al bunătății se face o casă de oaspeți, în care oamenii sunt tratați ca trimiși ai lui Dumnezeu.

Pentru că problema bogăției nu e că are prea multe ci problema ei e aceasta: că între toate aceste multe lucruri…tu, omul, nu mai ești om ci o brută. Problema nefastă a bogăției e că devine un idol pentru noi și noi niște oameni fricoși care nu ne mai putem vedea fără ea.

Însă problema noastră, adevărata problemă trebuie să fie aceasta: de a nu ne putea vedea fără Dumnezeu. Dacă nu ne putem închipui fără El, dacă nu putem trăi o clipă fără El, atunci suntem normali. Și oamenii normali acționează potrivit firescului din ei, adică simțămintelor cu care Dumnezeu l-a zidit pe om.

De aceea, când ne închidem inima față de cineva, când nu ne ascultăm conștiința care ne spune să ajutăm, să îl primim pe cineva, să facem ceva pentru cineva, când suntem surzi și orbi la durerile altuia sau la bucuria lui ne comportăm nefiresc.

Și nefirescul acesta ne dezumanizează. Pentru că face din noi neoameni…

Din acest motiv, iubiții mei, a trăi potrivit conștiinței noastre luminate de Dumnezeu înseamnă a trăi conform cu voia lui Dumnezeu! Căci El dorește ca noi să fim mărturii vii ale prezenței Lui în lume, niște personalități pline de virtuți și harisme dumnezeiești, de calități eclesiale și sociale.

Pentru că El ne vrea activi în Biserică, activi în societate, activi în lume. Ne vrea plini de discernământ și de înțelepciune, de dăruire și de onestitate. Pentru că, acolo unde suntem, trăim și muncim, Dumnezeu ne vrea exemple vii ale conlucrării cu El, Cel care le face noi pe cele vechi ale noastre.

Fiindcă El poate face din noi, cei lacomi, curvari, indiferenți, ipocriți, răsfățați, indolenți, ranchiunoși, răzbunători…niște exemple uimitoare de pocăință și de schimbare interioară, care să uimească generații la rând.

Căci Sfinții de dinainte de noi tot la fel s-au sfințit: prin harul lui Dumnezeu și împlinind voia Lui. Fiindcă El ne ajută, atunci când noi suntem determinați spre aceasta, ca să facem pași repezi în schimbarea noastră.

Mai pe scurt: dați-I voie lui Dumnezeu, iubiții mei, ca să vă ajute în schimbarea voastră! Dați-I voie să fie Dumnezeul milostivirii și al îndurărilor pentru voi, ca să vedeți ce bună și vindecătoare e mila Lui și cât de plin de iubire și de frumusețe este ajutorul Lui!

Și El va face minuni uimitoare în noi! El ne va învăța să prețuim orice secundă, să învățăm din viața oricărui om, să cinstim tot lucrul bun și folositor făcut vreodată pe pământ.

Căci cărțile pe care le folosim, clădirile pe care le avem, toate invențiile și descoperirile dorite de Dumnezeu, toate facilitățile vieții noastre sunt cadoul generațiilor trecute pentru noi. E munca lor pentru binele nostru.

Însă noi ce lăsăm generațiilor de după noi?!…Care e aportul nostru la mai binele lor? Dacă ne-am gândi la acest lucru cu acuitate…n-am mai fi atât de petrecăreți și de insolenți ci am trudi cu conștiință la lucruri pentru viitor. La lucruri pentru binele întregii umanități.

Căci binele pentru întreaga umanitate e și o carte și o clădire și o Icoană și o haină și un medicament și o nouă descoperire științifică. Tot ceea ce e bine pentru mine e bine pentru toți. Și când toți se regăsesc în lucrul pe care eu îl fac e semn că e făcut bine, cu conștiință, pentru toți.

Așadar, să nu trăim doar pentru ca să ne împlinim toate poftele ci să trăim pentru a fi proprii relației veșnice cu Dumnezeu și cu oamenii! Și ne vom da seama despre cât de proprii suntem de această relație la Judecata Lui, când viața noastră va fi văzută în toate detaliile ei.

Să avem răspuns bun la Judecata Lui, iubiții mei, și să trăim cu bucurie și cu cutremur mila Lui cu noi! Amin.