Zi: 25 ianuarie 2015

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Scena tulburării mesei împărătești de către insectele care invadează ospățul animalelor și păsărilor este savuroasă și poate figura oricând alături de fragmente din Harap-Alb (de altfel, întregul capitol are mai multe pasaje care suportă o comparație atentă și aplicată cu stilul marelui povestitor Ioan Creangă):

După împărăteasca poruncă
toate să gătară,
fel de feliuri de mâncări,
în divuri,
în chipuri
de băuturi, pre mese să aședzară.

Fietecarile după cinstea și stepăna sa
la deosăbite mese,
cineși după neamul său și feliul să orânduiră
(că chipul întâi a trufiii
în procathedriia mesii să zugrăvește
și toată mândria
în scaunul cel mai de sus să săvârșește). /…/

Ei într-acesta chip la veseliia
ospățului aședzindu-să
și în tot feliul de dezmierdări desfătându-să
și acmu păharăle pre masă ades primblându-să,
cineși pre monarhul său
cu nespuse laude și colachii în ceriuri înălța

(că vinul, în stomah intrând,
aburul la cap trimite
și aburul vinului, în cap învăluindu-să,
gândurile acoperite
și cuvintele negândite
la ivală scoate).

Și acmu la cele mai dinluntru
a voroavelor pozvolenii întrând,
cine de viteaz,
cine de credincios,
cine de vârtos
să lăuda.

Așijderea,
cine credința și priința sa,
cine vicleșugul și vrăjmășiia altuia,
cu desfrătate
și cu vinul împiedicate
voroave arăta.

Acestea încă ei bolbăind
și stropii vinului
din gura unuia în obrazul altuia sărind,
iată, de năprasnă și fără veste,
toate turmele
și neamurile
a tuturor muștelor^[1] la masă nechemate
și la ospăț neîmbiiate
a vini și fără nici o sială
a să ospăta vădzură^[2].

Ospățul e, fără îndoială, după tipicul celor la care prințul Cantemir a luat parte de multe ori. El însuși va face la Iași, pentru țarul Petru cel Mare, „masă frumoasă în curțile domnești”^[3].

Cantemir povestește cu umorul lui Neculce și al lui Creangă și, cum spuneam și undeva mai sus, poate fi socotit primul alcătuitor de basme în versuri, înaintea lui Eminescu, Coșbuc sau Iosif (deși, ca structură psihologică, se apropie enorm de mult de Creangă):

Neamul dară muștelor, precum s-au dzis,
tot într-un suflet
și într-o inimă sculându-să
și mai mult cu focul inimii
decât cu aripile zburând
și ducându-să,
pre toate zburătoarele
și mărgătoarele
la pomenitul ospăț aflară.

Carile, mai mult de mânie
decât de foame,
în bucatele streine
și în agonisita altora ca focul în paie
și ca scânteia în iarba pucioasă
intrară.

Aceasta toți sfetnicii și senatorii
din îmbe părțile vădzind,
în mierare și ciudesă ca aceasta sta
și ce poate fi aceasta,
din cap, din umere și din ochi
semne făcându-și,
muțește întreba.

Toți de toți întreba
și cel ce să răspundză
nu era.

Albinele, viespile, muștile și alalte gloate
nicicum ceva uitându-să,
ca la bucatele și mesele sale,
fără nici o grijă, mânca,
împrăștiia
și de pre masă gios,
la furnici arunca. /…/

Iară Vulturul și Leul, de mânie,
ca beșica de vânt să împlură,
unul piui,
altul răcni,
și fietecarile cetelor
și bulucurilor sale
de războiu și de bătaie
să să gătească cu urgie porunciră.

Și „nici unul din tâlharii
în samă nebăgători să nu scape!” striga:
„Cine sint aceștea
carii de strașnice chipurile împărătești
a să s[f]ii n-au învățat?
Carii sint aceștea
ce de frica groazniciii noastre nu s-au cutremurat?

Au ieste cineva supt soare
a căruia neștiutorii a să rușina ochii
de străluminarea slăvii noastre
să nu să tâmpască?
Au ieste din fața pământului
până în țârcălamul lunii
duh ca acela carile
gând împotrivnic spre nebiruita noastră putere
să puie?

Cum mai curând dară
în unghi să-i fărâmați,
în colți să-i zdrumicați,
în labe să-i spinticați
și cu lutul și țărna să-i amestecați
și ca pravul și pulberea în vânt să-i aruncați”.

După a împăraților poruncă, cu toții îndată
de masă și veselie să lăsară
și de arme și de războiu să apucară

(că precum după răscoale
lineștea cu veseliile,
așe după veselii armele și gâlcevile
adese urmadză),

toată jiganiia cumplită colții își tociia
și toată pasirea rumpătoare
pintenii își ascuțiia.

Cucoarăle cu buciunele buciuma,
lebedele cântecul cel de pre urmă a morții cânta,
păunii, de răutatea ce videa,
în gura mare și cu jele să văieta,
șoimii ca hatmanii,
uleii ca sărdarii,
coruii ca căpitanii
pe dinaintea gloatelor și a bulucurilor să primbla,
pupădza ca ceaușii la alaiu îi aședza,
căile din fluiere șuiera,
brehnăcile înalt
pentru paza străjilor să înălța. /…/

îndată sunete,
buhnete,
trăsnete,
plesnete,
vâjiituri
și duduituri
preste tot locul să răzsunară.

Că iuți aripile vulturilor,
brehnăcilor,
rarăilor,
șoimilor,
uleilor
și a coruilor
cu mare vâjiituri aerul despica,
leii,
urșii, pardoșii, dulăii,
ogarii și coteii,
cu unghile țărna aruncând
pulberea în ceriu spulbăra
și cu neguri de prav
luminoasă radzele soarelui astupa.

Mânie ca aceasta vărsară,
vrăjmășie ca aceasta arătară,
gătire ca aceasta făcură,
tunară,
detunară,
trăsniră,
plesniră,
răcniră,
piuiră
și din toate părțile cu mare urgie
marile acestea jigănii
asupra micșoarelor musculițe să repedziră^[4].

Dacă lucrarea aceasta ar fi fost în engleză, fără nicio îndoială că ar fi produs o operă de animație clasică.

Cantemir are o imaginație fabuloasă cu care descrie năvălirea insectelor, surprinderea, uluirea și apoi izbucnirea de mânie inenarabilă a ființelor mari, provocate prin ignorarea măreției lor, de către cele mici și aparent insignifiante; fantezie care, într-adevăr, se poate să se fi adăpat din poveștile și basmele Orientului.

Narațiunea nu primează nici acum, pentru că tabloul este alcătuit mai mult din ocheade liric-psihologice ale autorului asupra evenimentelor (insectele năvălesc „mai mult cu focul inimii/ decât cu aripile zburând” și se reped la ospățul împărătesc „ca focul în paie/ și ca scânteia în iarba pucioasă”), din gesturi care interpretează acțiunea („din cap, din umere și din ochi/ semne făcându-și,/ muțește întreba” etc.) și – mai ales – din sunete care alcătuiesc fondul sonor al scenelor ca în filmele moderne.

Un întreg concert de sunete, unele enumerate verbal („Cucoarăle cu buciunele buciuma,/ lebedele cântecul cel de pre urmă a morții cânta,/ păunii, de răutatea ce videa,/ în gura mare și cu jele să văieta,/…/ căile din fluiere șuiera”; „tunară,/ detunară,/ trăsniră,/ plesniră,/ răcniră,/ piuiră”) sau interjecțional-substantival („sunete,/ buhnete,/ trăsnete,/ plesnete,/ vâjiituri/ și duduituri”), iar altele sugerate prin aliterații, creează impresia unei mari agitații.

E o operă dramatică orchestrată sonor.

Reprezentările auditive sunt mai bogate decât cele vizuale. Nu există decât o singură imagine vizuală mai semnificativă în pregătirea de bătălie: animalele scurmă cu ghiarele pământul de mânie, încât „cu neguri de prav/ luminoasă radzele soarelui astupa”.

În schimb, rezonanța faptelor dublează sonor evenimentele, sporind cu mult efectul…poetic.

Mișcările par ordonate și echilibrate, ambele tabere fiind animate de o neîndoită vehemență. În realitate, cel puțin în interiorul uneia dintre taberele combatante, este mai mult enervare, buimăceală și haos decât organizare rațională și ordonată a unui răspuns tactic.

Astfel încât buciumele, fluierele care șuiera și cântecele de lebădă alcătuiesc împreună o…simfonie de Wagner.

Și nu ne-ar mira ca un poet ca Ștefan Petică – în epoca în care romanticii simboliști (sau simboliștii încă pe jumătate romantici) ai noștri îl admirau pe Wagner – să fi lecturat opera lui Cantemir și să fi decriptat în cheie muzical-simbolistă fragmentul amintit^[5].

Lupta e inegală, dar nu în defavoarea insectelor, ci a animalelor și păsărilor care nu se pot război cu ființe atât de mici și de agile, care le umilesc mândria:

În aer așijderea toate pasirile rumpătoare
(căci alalte numai privitoare
era)
cu grele trupurile ce purta
și cu mari aripile ce le otcârmuia,
în gios slobodzindu-să
și în sus râdicându-să,
repede răpegiunea ce făcea,
muștele cu puțină clătire
și într-o parte din cale ferire,
în deșert a lovi
și în zădar a ieși
o [le] făcea.

Încă de multe ori, pentru mai mare batgiocura,
pre spate le încăleca
și pintre unghi și pe supt aripi
slobode și fără primejdie zbura.

Iară când vreuna
dintr-însele în brânca a vreunii pasiri sau jigănii
a cădea să tâmpla,
cum să o strângă
și cum să o fărâme nu avea. /…/

Iară supțirele și otrăvit acul albinelor,
viespilor și a gărgăunilor
cu carile iele în locul suliții
și a sigeții să într-arma,
cât de pre lesne în palma pasirii
sau în talpa jigănii
îl înfigea,
al căruia cumplită durere
nu numai cât trupul le beșica,
ce încă până la inimă pătrundzind,
la ficați le străbătea.

Și așe muștile, după ce în aer
pre cât vrea
pre pasiri obosiia,
trântorii buciumul de înturnat cânta
și cu toatele de iznoavă
la ospăț și la masă să aședza,
nicicum a leilor
sau a altor jigănii călcături
și stropșituri
în samă băgând. /…/

Deci când jigăniile pre pământ
mai mare navală le da,
atuncea muștele, prin nări,
prin urechi, printre vine
și pre supt susiori întrându-le, să aciua.

De care lucru, nepriietinii,
nu pre atâta luptători,
pre cât scut, cetate și apărători
le era /…/.

Iară când muștele de bunăvoie le părăsiia
și mai înalt în aer să suia,
jiganiilor altă,
fără numai urletul în vânt
și trântitul cu curul la pământ nu le rămânea.

Căci muștele, de urlete a să spăriia
neînvățate
și din labele lor în văzduh depărtate
fiind, în toată nefrica și negrijea să afla,
și pre spinarea zburătoarelor
ca în carâte împărătești legănându-să
să primbla^[6].

Morala autorului: mândria celor puternici, care cred că nimic nu îi poate înfrânge, este umilită de Dumnezeu prin cele slabe ale lumii:

Pedeapsă și ocară ca aceasta
le zămisli nebuna mândrie
și dosadă ca aceasta le născu
mândra nebunie.

(Că de multe ori părerea înaltă
și tocma peste nuâri ridicată^[7],
în fundul beznii necunoștinții pohârnindu-să,
cade,
și cu cât mai cu mărime să slăvește,
cu atâta mai în prăpaste,
prăvălindu-să, să ocărește.

Asijderea, adese s-au vădzut
că lucrurile prea putincioasă
și prea vârtoasă
pre lesne a să zdrumica
și a să fărâma
încă de la cel prea slab și moale,
precum diamantul cu plumb să lucreadză
și, cu pravul său și cu sirma fierului tăindu-să,
să despică, să rujdește
și să julește.

Moartea și peirea filului [elefantului]
șoarecele ieste,
picătura ploii
piatra găurește
și funea de teiu
cu vreme marmurile despică.

Că lucru așe de putincios
și de vârtos
supt soare nu ieste
căruia biruință
și înfrângere să nu să dea,
încă de unde nici gândește,
nici nedejduiește).

Aședară, falnicile și trufașele dihanii,
duhurile cele înalte
și înfipte ce purta
și sprâncenele cele peste frunte ridicate
ce înălța,
cu ocara a toată lumea,
de tot gios le lăsară
și gândul într-altă socoteală
își mutară^[8].

Brehnacea cea înțeleaptă extrage învățămintele acestor evenimente: nu există nimic întâmplător în lume, nimic nu se petrece fără ca Dumnezeu să îngăduie, răsplătind, prin aceasta, faptele fiecăruia.

---

[1] Insectelor.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 186-187.

[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 201.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 187-189.

[5] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 119-125, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

Sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/05/07/poezia-lui-stefan-petica-20/.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 189-190.

[7] Aluzie la Lucifer.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 190-191.