Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

54. Interviul cu Părintele Stăniloae

A fost publicat în Vestitorul Ortodoxiei, în nr. 21-22 din noiembrie 1990[1]. Și Părintele Constantin Coman a deschis cu el[2] cartea sa Ortodoxia sub presiunea istoriei. Interviu pe care i l-a luat Părintelui Dumitru pe când acesta împlinea 87 de ani și el se datorează lui Costion Nicolescu, care a intermediat discuția[3].

În acest interviu, Părintele Stăniloae vorbește despre constituția sa fragilă și despre minunea lui Dumnezeu că i-a dat să trăiască o asemenea vârstă[4]. Și subliniază că „nicio Biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă, [căci] ea a dat cele mai mari jertfe, preoții ei…[fiind] întemnițați în numărul cel mai mare”[5] în timpul regimului comunist.

Nu a dorit să vorbească despre cei care l-au făcut să sufere[6] și accentuează că nu trebuie să ne lipsească „spiritul de jertfă”[7].

Era conștient de existența oamenilor Bisericii care „nu-și fac datoria cum trebuie”[8] și, printre relele Occidentului, enumeră ateismul și materialismul[9].

Părintele Dumitru îi invită pe intelectuali „să intre în Biserică [și] să caute să înțeleagă, pe măsura capacității lor, profunzimea…nemăsurată, bogăția credinței ortodoxe”[10].

Iar preoților le cere „o bună pregătire intelectuală”[11] și să fie „exemple vii”[12] pentru toți. Căci „credința nu este antiștiințifică, dar ea respinge ideea că știința e totul[13].

Referindu-se la viitor, Părintele Dumitru afirmă că el nu crede „că lumea va cădea într-un haos al totalei necredințe. Nu vor fi toți oamenii credincioși nici în viitor, cum n-au fost niciodată. Pe de altă parte, cred că nu ne apropiem încă de Apocalipsă”[14].

Iar referindu-se la comunitatea eclesială, el spune că „în parohie trebuie să domnească un duh de dragoste și de întrajutorare”[15].

În ceea ce privește intrarea în Europa, el spune că ea are rostul de a da și noi ceva Europei[16]. Căci „America ne aduce sectele, [iar] Roma ne aduce catolicismul”[17], dar noi trebuie să îi dăm Europei „identitatea noastră”[18] ortodoxă. Pentru că ne putem păstra identitatea numai dacă rămânem „un popor ortodox. Numai Biserica mai poate face ceva pentru acest popor”[19].

*

55. Liturghia armeană

Arhim. Zareh Baronian este un român de naționalitate armeană[20] și Doctor în Teologie, din 1971, al Facultății de Teologie Ortodoxă din București[21]. În cartea citată, între p. 103-178, ca al 3-lea capitol al cărții, autorul ne traduce Liturghia armeană aflată în uz, pe care o voi discuta aici.

Numele ei întreg: Rânduiala Liturghiei Sfintei Biserici Apostolice a Armeniei. Și Liturghia armeană are proscomidie[22]. Preotul trebuie să slujească spovedit și împăcat cu toți[23], și el își începe îmbrăcarea veșmintelor liturgice rostind Ps. 121[24].

Primul veșmânt liturgic îmbrăcat de către preot e mitra. Apoi îmbracă stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuțele (dreapta și apoi stânga, ca și la noi), gulerașul și felonul. La fiecare spunând câte o rugăciune specială[25].

După îmbrăcarea veșmintelor rostește o altă rugăciune[26] iar spălarea mâinilor o face pe solee, în fața credincioșilor, rostind, dimpreună cu diaconul coslujitor, Ps. 25[27].

După mai multe rugăciuni scurte se tămâiază biserica[28], alte rugăciuni scurte și, în fața mesei altarului, se rostesc două rugăciuni către Sfântul Duh, prima fiind „Rugăciunea Sfântului Grigore de Nareg” iar a doua fiind fără autor[29].

În prima rugăciune, se spune că prin Sfântul Duh „ni s-a descoperit întreita Personalitate a Dumnezeirii celei Uneia”[30]. Însă lucrurile stau tocmai invers: Fiul lui Dumnezeu ne-a revelat nouă Treimea, începând de la Botezul Său.

Iar în a doua rugăciune se vorbește despre „lumina harului” Duhului Sfânt[31].

La proscomidie se folosește azimă[32], „care are forma unei turte mici, plate și pe una din fețe are imprimată o cruce sau Mielul lui Dumnezeu”[33].

Azima se pune direct pe disc iar vinul se toarnă în potir în chipul crucii[34], după care se toarnă și apă în potir[35]. Există rugăciunea punerii-înainte, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur[36] dar nu și miride.

Darurile se acoperă[37], există aceeași rugăciune a binecuvântării tămâiei ca la noi, numai că se termină în ecfonis, se cădește și apoi se începe Liturghia cu binecuvântarea mare[38] ca la noi.

Rugăciunile în taină ale preotului, până la Sfinte Dumnezeule inclusiv, sunt cele de la Liturghia Sfântului Ioan[39]. Însă Sfinte Dumnezeule e hristologic și nu triadologic, având următoarea formă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, Cela ce ai înviat din morți, miluiește-ne pe noi!”[40]. Textul subliniat se schimbă în funcție de praznic[41].

O ectenie mare[42], după care diaconul citește psalmul zilei, pasaje din Vechiul Testament, Apostolul zilei și Evanghelia zilei[43]. Un diacon sau un ipodiacon tămâiază la începutul și la sfârșitul citirii din Sfânta Evanghelie iar doi anagnoști țin câte o făclie în mână[44].

Imediat după citirea Sfintei Evanghelii începe Liturghia credincioșilor, fără niciun preambul, cu Simbolul credinței[45].

Însă Crezul niceo-constantinopolitan, în slujirea armeană, are numeroase omisiuni și adaosuri, ultimele fiind aldinate de către traducător:

„Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al [tuturor[46]] celor văzute și nevăzute.

Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din aceeași ființă a Tatălui[47], mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute.

Care, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat cu adevărat și S-a făcut om, S-a născut în chip desăvârșit[48] de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, de la care a luat trup, suflet și gând și tot ce este în om, cu adevărat, iar nu după închipuire[49].

A pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat și a înviat a treia zi și S-a suit la ceruri, cu același trup și s-a așezat de-a dreapta Tatălui.

Și iarăși va să vină cu același trup și cu slava Tatălui, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Credem și în Duhul Sfânt, fără de început și desăvârșit, Care a grăit prin Lege, prin Proroci și prin Evanghelie; Care S-a pogorât în Iordan, a propovăduit prin Apostoli și S-a sălășluit în Sfinți.

Credem și într-una, sfântă, catolică [sobornicească[50]] și apostolică Biserică; într-un Botez, în pocăință, spre lăsarea și iertarea păcatelor, în învierea morților; în judecata de apoi a sufletelor și a trupurilor, în Împărăția cerurilor și în viața cea veșnică[51].

Ectenie, rugăciunea preotului de la Heruvic e a Sfântului Ioan Gură de Aur[52], cădire mare, vohodul mare fără pomeniri[53], preotul se spală pe mâini după vohod[54], ectenie, sărutarea frățească[55] și începe, ca și la noi, anaforaua liturgică.

La rugăciunile de instituire ale Sfintei Euharistii, preotul armean ține azima între degete[56].

Liturghia armeană, în comparație cu cea romano-catolică, are epicleză[57].

Și ea este următoarea: „Înaintea Ta cădem, pe Tine Te rugăm, pe Tine Te chemăm, Dumnezeule, Binefăcător[ule]: trimite Duhul Tău Cel sfânt, Cel împreună-veșnic și de aceeași ființă, peste noi și peste aceste Daruri, care sunt puse înainte”[58].

Care, ca și la noi, e o rugăciune către Tatăl pentru a trimite pe Duhul Sfânt.

Rugăciunile de „sfințire” ale darurilor: 1. „Pentru ca, binecuvântând pâinea aceasta, să o faci, cu adevărat, Trupul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

2. „Și binecuvântând potirul acesta, să-l faci, cu adevărat, Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

3. „Și binecuvântând pâinea aceasta și vinul, să le faci, cu adevărat, Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

4. „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”[59].

Rugăciuni, ectenie, Tatăl nostru, diaconul își așează orarul în cruciș ca și la noi, Unul Sfânt…, „binecuvintează” cu vasele liturgice pe credincioși, împarte azima în patru și o pune în potir[60]. Preotul se împărtășește din azimă și din potir, împărtășește și pe diacon, și pe credincioși îi împărtășește luând cu degetele din potir, pentru că nu se folosește lingurița în cultul armean[61].

Preotul introduce părticica luată din potir în gura credincioșilor, zicând la fiecare: „Să fie aceasta spre lăsarea și iertarea păcatelor tale!” și credincioșii își șterg buzele de acoperământul potirului[62].

Preotul consumă conținutul potirului în timpul liturghiei, rugăciunile de mulțumire, rugăciunea amvonului, Fie numele Domnului binecuvântat…și avem, în mod surprinzător, la finalul liturghiei, o altă Evanghelie. Care nu e alta decât Evanghelia noastră din noaptea de Paști, adică In. 1, 1-14[63]. Se cântă Ps. 33, preotul dă spre sărutare Sfânta Evanghelie tuturor credincioșilor, care primesc după aceasta anafură[64].

Liturghia armeană nu are apolis, preotul dezbrăcându-se de veșminte și ducându-se la ale sale[65].

În concluzie, pe mine unul m-a uimit liturghia armeană, care e mult mai aproape de Liturghia Bisericii decât cea romano-catolică. Multe rugăciuni ale ei sunt comune cu ale noastre, are proscomidie, ectenii, cădiri, rugăciuni în taină, epicleză și rugăciuni de „sfințire” ale darurilor iar veșmintele preoțești sunt asemănătoare. Astfel, armenii pot face pași mult mai repezi spre Liturghia Bisericii pentru că au păstrat o mare parte din Tradiția ei.

*

56. Sfârșitul lui Silviu Brucan

Din introducerea lui Teșu Solomovici la memoriile lui Brucan[66], aflăm că Saul Bruckner (adevăratul său nume, pentru că era evreu), născut în 18 ianuarie 1916 la București, a murit într-o zi de joi, pe 14 septembrie 2006. La vârsta de 90 de ani.

A murit în urma unui stop cardio-vascular, după ce pe 3 septembrie 2006 fusese operat, fiind diagnosticat cu „un anevrism al aortei abdominale infra-renale”. După operație a fost conștient câteva zile și în una dintre aceste zile a spus că România, după ce va intra în Uniunea Europeană, „va intra într-o perioadă și mai grea”. Lucru care s-a petrecut…

Trupul lui a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, în prezența apropiaților săi, fără vreo slujbă religioasă[67].

*

57. Familia Ceaușescu la conducerea României

Înainte de introducerea lui Brucan la memoriile sale există un desen sugestiv, sub forma unei caracatițe, care reprezintă familia Nicolae și Elena Ceaușescu la conducerea României[68].

Capul caracatiței e format din cuplul Ceaușescu iar tentaculele ei îi reprezintă pe cei din familiile lor care au avut funcții de conducere în statul comunist român.

Fiul lor, Nicu Ceaușescu, a fost Ministrul Tineretului și Secretar la Sibiu. Fratele Elenei Ceaușescu, Nicolae Petrescu, a fost vicepreședinte la Sindicate. „Nicolae Ceaușescu a avut 6 frați (unul a murit copil) și 3 surori. Elena Ceaușescu a avut un singur frate”[69], cel la care m-am referit deja, adică Nicolae Petrescu.

Și 5 frați și două surori ale lui Nicolae Ceaușescu au fost în puncte de conducere. Și anume, cei 5 frați ai lui aflați în puncte cheie sunt: Nicolae Andruță Ceaușescu a fost General de Securitate, Ilie Ceaușescu a fost General și Ministru adjunct MAN [Ministerul Apărării Naționale], Ioan Ceaușescu a fost Vicepreședinte la Planificare, Florea Ceaușescu a fost Redactor la ziarul Scânteia, Marin Ceaușescu a fost Șef de Agenție Economică la Viena. Surorile lui: Maria Ceaușescu a fost Vicepreședinte la Crucea roșie iar Elena Ceaușescu a fost soția lui Vasile Bărbulescu, secretar C.C. [Comitetul Central al Partidului Comunist Român][70].

*

58. Cu cine a început Revoluția de la București

Silviu Brucan dedică primul capitol din memoriile sale Revoluției Române. Și el spune că a investigat problema „cine a început huiduielile și fluierăturile”[71] din 21 decembrie 1989, din fața Comitetului Central, și a ajuns la următorul răspuns: „doi tineri ucenici de la o școală profesională – unul de 14, celălalt de 16 ani. Era un act atât de riscant, încât o persoană matură, educată și modelată timp de patru decenii în spiritul conformismului și supunerii, cu greu ar fi putut să îl întreprindă fără oarecare pregătire și chiar mandat. Da, [a fost] spontaneitate sută la sută!”[72].

Masa de oameni a reacționat la gestul celor doi tineri. S-a strigat: Timișoara!, apoi: Jos asasinii!, după care s-a cântat: Deșteaptă-te, române!. S-a strigat și: Jos cu Ceaușescu! și: Jos cu asasinul![73].

*

59. Cine a creat ziarul Scânteia

Ziarul Scânteia debutează în mod legal în 21 septembrie 1944[74]. Redactorul-șef al ziarului era Miron Constantinescu, care era filosof[75].

Pavel Chirtoacă era specialist în agricultură. Demenyi Iosif Ardeleanu era ungur, Stela Moghioroș era rusoaică. Matei Socor avea cunoștințe muzicale, iar Silviu Brucan era secretar general de redacție.

Și cel care le-a încredințat redactarea ziarului a fost Chișinevschi, secretarul cu propaganda[76].

Iar Brucan i-a adus în redacția ziarului pe Nestor Ignat, Ioan Călugăru și Traian Șelmaru[77].

*

60. Stalin a decis

Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a povestit lui Silviu Brucan ce s-a întâmplat când a fost în biroul lui Stalin. Primul lucru care l-a izbit pe Dej a fost „statura scundă a lui Stalin. Dictatorul evita în mod deliberat să fie fotografiat în picioare, ca să nu se vadă cât de scund este, complex pe care-l vom întâlni și la Ceaușescu”[78]. Și în biroul lui Stalin, Dej face cunoștință cu Viaceslav Mihailovici Molotov. Molotov o susținea pe Ana Pauker[79].

Însă Stalin a fost de altă părere: „Dragă Viaceslav Mihailovici, Ana e o tovarășă bună, de încredere, dar, vezi tu, ea este evreică; și de origine burgheză, iar partidul din România are nevoie de un conducător din rândurile clasei muncitoare, un adevărat român[80].

După care s-a îndreptat spre Dej, i-a întins mâna, și i-a spus: „Am decis. Îți urez succes, tovarășe secretar general”[81]. Și așa a ajuns Dej la putere în România!

*

61. Ceaușescu și mașina

„Nicolae Ceaușescu era convins că este un geniu economic. […] [Iar] visul lui era să transforme România într-o mare țară exportatoare de mașini[82]. Pentru acest plan al său a început investițiile industriale, alocând 34, 1% din venitul național pentru construirea de mașini.

Deși nu aveam mine de fier, iar de la ruși primeam doar o anume cotă, Ceaușescu a importat minereu de fier din Brazilia, India și Australia, egalând producția de mașini, în anii 80, a Germaniei occidentale[83].

„El nu s-a declarat satisfăcut cu un singur automobil construit în România – Dacia (bazat pe model Renault), ci a aranjat cu Citroên fabricarea celui de-al doilea automobil – Oltcit, apoi a pornit-o și spre al treilea, la Timișoara. Industria de mașini-unelte a atins un punct în care era mai diversificată decât cea a Franței. Și, toate acestea, cu prima generație de muncitori industriali abia veniți de la sate”[84].

Însă calitatea mașinilor românești „nu era prea competitivă pe piețele mondiale”[85].

*

62. Componența Frontului Salvării Naționale

FSN a avut un Comitet executiv format din 11 membri și un Comitet de lucru format tot din 11 membri, aceiași membri fiind și într-o parte și într-alta cu trei excepții[86].

Comitetul executiv era format din Ion Iliescu (președinte), Dumitru Mazilu (prim-vicepreședinte), Cazimir Ionescu și Károl Király (vicepreședinți), Dan Marțian (secretar) și, ca membri: Bogdan Teodoriu, Vasile Neacșa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru și Nicolae Radu[87].

Comitetul de lucru era format din Dumitru Mazilu (Constituțional, Legal și Drepturile omului), Silviu Brucan (Afaceri externe), Bogdan Teodoriu (Reconstrucția economică), Gheorghe Manole (Învățământ și Știință), Károl Király (Minorități naționale), Nicolae Radu (Organizații administrative), Vasile Neacșa (Tineretul), Cazimir Ionescu (Mediul înconjurător), Ion Caramitru (Cultura), Mihai Montanu (Probleme organizatorice) și Dan Rădulescu (Relații cu publicul și cu presa)[88].

Iar Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a transformat în Frontul Salvării Naționale și s-a înregistrat ca partid politic pe 6 februarie 1990, ca partid de stânga, având culoarea albastru[89].

*

63. Brucan despre Ion Iliescu

În subcapitolul Războiul de guerilă urbană, Silviu Brucan își spune părerea sa despre Ion Iliescu:

„Ion Iliescu a fost totdeauna considerat de noi, adversarii lui Ceaușescu, ca omul cel mai bun pentru a-l înlocui pe acesta la conducerea partidului comunist. Inteligent și cultivat, având o viziune modernă a [asupra] societății contemporane, deschis la toate noutățile aduse de revoluția științifico-tehnică, el îmi apărea [părea] ca un om echilibrat pentru o poziție de putere. Eram perfect conștient de limitele sale, care-l determinaseră să acționeze politic numai în cadrul sistemului, respectând cu strictețe regulile de partid. Chiar și opoziția sa față de politica lui Ceaușescu o susținuse totdeauna numai în cadru[l] organizat – cum spuneam noi – al partidului, niciodată în afara lui. Și bineînțeles că din acest punct de vedere concepția mea era diferită, deoarece în ultimii ani eu activasem în afara regulilor partidului”[90].

*

64. Cine a pierdut și cine a câștigat

În urma Revoluției Române din 1989 cei care au pierdut au fost muncitorii. Ei sunt „marii perdanți ai revoluției, [cărora] li se cere să muncească mai repede și mai bine, ceea ce nu le place, pentru că nu sunt obișnuiți cu așa ceva.

Ei sunt confruntați cu spectrul șomajului, pe care nu l-au experimentat niciodată și acesta îi sperie și îi irită. S-au dus siguranța locului de muncă și oportunitățile speciale de educație și carieră politică de care s-au bucurat în trecut.

Pe deasupra, ei văd că adevărații beneficiari ai revoluției sunt noii oameni de afaceri și antreprenori, care câștigă repede averi și beneficiază de toate bunătățile și privilegiile societății.

Nu e de mirare că toate acestea îi fac pe muncitori să organizeze greve nu numai pentru revendicări economice, ci și pentru scopuri politice[91].


[1] Preot Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei. Interviuri, Ed. Bizantină, București, 1995, p. 20. [2] Idem, p. 11-20. [3] Idem, p. 12. [4] Idem, p. 13. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 14. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 15. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 16. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 17. [15] Idem, p. 19. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 20.

[20] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zareh_Baronian.

[21] Arhim. Zareh Baronian, Cuvânt despre Liturghia Bisericii armene și Liturghiile răsăritene, cu pref. de Pr. Prof. Ene Braniște, ed. îngrijită de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 11. [22] Idem, p. 103. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 104. [25] Idem, p. 107-108. [26] Idem, p. 109. [27] Idem, p. 110. [28] Idem, p. 111-113. [29] Idem, p. 113-118. [30] Idem, p. 116. [31] Idem, p. 117. [32] Idem, p. 118, n. 3. [33] Idem, p. 119, n. 3. [34] Idem, p. 119. [35] Idem, p. 119, n. 2. [36] Idem, p. 120. [37] Idem, p. 120-121. [38] Idem, p. 122-123. [39] Idem, p. 124-127. [40] Idem, p. 126. [41] Idem, p. 126, n. 2.

[42] Idem, p. 128-129. [43] Idem, p. 129-130. [44] Idem, p. 130. [45] Ibidem.

[46] În n. 1, p. 131, autorul ne spune că acest cuvânt „lipsește din cele mai multe ediții și traduceri ale liturghiei armene”.

[47] Aparține Simbolului niceean, cf. n. 2, p. 131. [48] Adaos împotriva apolinariștilor, cf. n. 1, p. 132. [49] Adaos împotriva gnosticilor, cf. n. 2, p. 132. [50] Cred că e adaosul traducătorului, după moda ortodoxă românească, pentru că în textul original e catolică și nu sobornicească.

[51] Arhim. Zareh Baronian, Cuvânt despre Liturghia Bisericii armene și Liturghiile răsăritene, op. cit., p. 131-132. [52] Idem, p. 133-137. [53] Idem, p. 138. [54] Idem, p. 139. [55] Idem, p. 139-141. [56] Idem, p. 147. [57] Idem, p. 150. [58] Ibidem. [59] Idem, p. 150-151. [60] Idem, p. 151-165. [61] Idem, p. 166-170. [62] Idem, p. 170.

[63] Idem, p. 171-175. [64] Idem, p. 176-177. [65] Idem, p. 178.

[66] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, cu pref. de Teșu Solomovici, Ed. Teșu, București, 2007, 271 p. [67] Idem, p. 5. [68] Idem, p. 8. [69] Ibidem. [70] Ibidem. [71] Idem, p. 15. [72] Ibidem. [73] Idem, p. 16.

[74] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sc%C3%AEnteia.

[75] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, op. cit., p. 54.

[76] Idem, p. 54. [77] Ibidem. [78] Idem, p. 63. [79] Ibidem. [80] Idem, p. 64. [81] Ibidem. [82] Idem, p. 157. [83] Ibidem. [84] Ibidem. [85] Idem, p. 157-158. [86] Idem, p. 228-229. [87] Idem, p. 228. [88] Idem, p. 228-229.

[89] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontul_Salv%C4%83rii_Na%C8%9Bionale.

[90] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, op. cit., p. 229-230. [91] Idem, p. 266.

Did you like this? Share it: