Istorie 5. 14
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Istoria începe de oriunde o privești
(vol. 5)
*
Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.
***
65. Superstițiile la gabori
Cea mai mare dintre ele este „teama de ghinion”[1]. Romii gabori „pleacă din casă doar atunci când ştiu că nu sunt semne rele: nu au uitat să închidă uşa, au scuipat în toate direcţiile să scape de neşansă, îşi pun pălăria cu care au avut noroc nu demult”[2].
Ei cred că există anumite „ceasuri cu noroc” și altele cu nenoroc[3]. „Pentru ei, în aer, pe pământ, pe ape sunt întregi armate de spirite bune şi rele care ajută sau strică norocul. Spiritele morţilor trăiesc în întuneric, de aceea aproape toate familiile ard lumânări noaptea, ca să le apere de spiritele rele.
Reprezentantul Bunului este Devla iar al răului este Benga [Drac]. Dracul dacă se bagă în om provoacă suferinţă. De aceea, când depun jurăminte, chiar cu dracu şi în legătură cu el, se împroşcă cu blesteme.
Blesteme despre care se zice că îi vor afecta şi pe urmaşii lor. După aceea, se roagă lui Dumnezeu să îi ajute, să-i scape pe copii de blesteme. Şi în prezent ei încearcă să-şi vindece bolnavii cu lumânări aprinse, cu rugăciuni şi cu post. Când vor să ajungă să-şi realizeze ceva, postesc foarte sever. Când vor să vindece un bolnav de deochi şi când îşi pun un gând rău pentru duşmani, femeile poartă poalele pe dos şi spun descântece”[4].
*
66. Desenul din 1845
Un desen din 1845, făcut la Iași, care îl reprezintă pe Sfântul Ștefan cel Mare[5].
Cel care a făcut desenul a fost Anton Kaufmann și l-a făcut după un desen al lui Gheorghe Asachi. Cel care a litografiat desenul a fost J. Rey și el are dimensiunile 17,7 x 12 cm[6].
*
67. Muzeul Național al Agriculturii
Nu e la București ci în orașul Slobozia din județul Ialomița. A fost deschis oficial în ziua de 25 martie 1996[7] și cel care l-a înființat a fost Răzvan Ciucă, cel care l-a și condus între 1990 și 2001[8].
Muzeul are suprafața de „3.866 mp (suprafaţă desfăşurată) şi teren aferent 8.420 mp” și este finanțat de Consiliului Judeţean Ialomiţa. În patrimoniul său găsim, printre altele, o Biserică ortodoxă din lemn, din anul 1737, funcțională, ferma Perieți, case, hambare, pietre de moară, cruci, mașini, unelte, o bibliotecă cu peste 13.000 de cărți și o grădină cu peste 55 de specii de copaci[9].
Răzvan Ciucă (cel din fotografie) a dat un interviu pentru revista Helis din localitate.
Și în acest interviu a mărturisit că a fondat această instituție pentru că iubește mult satul românesc[10]. Și își dorește ca muzeul să „să nu fie înăbușit de internet și televizor. Biserica, expozițiile și parcul, adică cele 3 componente din complex, să rămână de-a pururi în liturghie”[11].
Primul exponat adus în muzeu a fost atelierul de filat din Turnu Roșu, din Sibiu. Iar la baza muzeului stau gesturile de conștiință ale celor 580 de donatori[12]. Fotografii din interiorul muzeului[13]:
*
68. Relația lor cu moartea
Lui Vasile Pârvan îi murea soția pe 26 august 1917. A murit în timp ce i-a născut o fiică, care nu va supraviețui nici ea[14]. Se căsătorise cu soția lui, Silvia, născută Cristescu, în anul 1913[15]. Și Pârvan se ducea la mormântul Silviei ca să o vadă cum doarme și pentru ca el să o vegheze[16].
Hasdeu va fi zdrobit de moartea fiicei sale, Iulia, eveniment care s-a petrecut în 1888[17]. De aceea, după 1889, înclină spre spiritism[18]. Soția lui moare în 1902[19]. În 1907, la 69 de ani, Hasdeu suferea de arterioscleroză generalizată şi comoţie cerebrală. Era imobilizat la pat și îngrijit de menajeră, care nu îi dădea prea multă atenție[20].
Pe 1 august 1907 e vizitat de doctorul C. I. Istrati care ne spune că a avut și un abces de perineu.
Pe 24 august 1907, Hasdeu își începe agonia și moare a doua zi, pe la prânz, fiind însoțit doar de menajera sa, Anica Manolescu[21].
La două zile de la moartea sa, pe 27 august 1907, trupul lui Hasdeu, prin grija prietenului său C.I. Istrati[22], „a fost adus de la Câmpina la Bucureşti şi depus direct la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei, alături de cele două Iulii (fiică şi soţie), în prezenţa a doar 9-10 persoane, un singur reporter de la o revistă, iar dintre „personalităţi” fiind doar Take Protopopescu”[23].
Dimitrie Onciul a rostit atunci un cuvânt…toți cei prezenți la înmormântarea sa fiind în număr de 42[24].
Garabet Ibrăileanu, deși se declara adesea ateu, se raporta la Dumnezeu. A cerut preot la înmormântarea sa[25].
În ianuarie 1926, „Al. Philippide a avut un atac de congestie cerebrală, cu paralizia unei jumătăţi de corp, fapt ce a afectat vremelnic şi vorbirea filologului. Iar boala s-a datorat pe de o parte muncii enorme pe care o depunea, precum şi faptului că profesorul era un sedentar incurabil”[26].
După această problemă de sănătate, Philippide a mai trăit 7 ani de zile, ținând regim alimentar, murind la 74 de ani, în ziua de 12 august 1933. Înaintea lui, în același an, a murit și soția lui, Lucreția[27].
Garabet Ibrăileanu a fost internat în Casa Diaconeselor, un sanatoriu din București, la începutul lui 1936. Din cauza unei afecțiuni renale. A fost adus, pe targă, cu trenul, tocmai de la Iași. Era obsedat de microbi, fapt pentru care se dezinfecta cu alcool după ce da mâna cu cineva. Nu suporta insectele din același motiv[28]. „Clanţele casei sale erau învelite în vată şi îmbibate cu spirt, chiar capetele ţigărilor erau supuse unui proces de sterilizare înainte de a fi fumate, prin ardere cu chibritul”[29]. Când a fost pus în fața celei de a doua operații chirurgicale și-a făcut testamentul[30].
Și a cerut ca „după moarte să fie învelit în multe cearceafuri şi să fie închis în sicriu, pentru ca nimeni să nu-l vadă”[31]. A stat în agonie aproape două săptămâni[32]. „Era hrănit artificial, delira, nu mai suporta lumina, iar dacă de obicei vorbea arareori, cu vreo două zile înaintea sfârşitului a conversat aproape fără încetare. Într-un final, în noaptea de 10 spre 11 martie, dincolo de miezul nopţii, a trecut în veşnicie la numai 65 de ani, în urma unei stări generale uremice. Momentul a fost anunţat laconic celor prezenţi, pe la 1.30”[33].
Ovid Densusianu moare de septicemie pe 8 iunie 1938, la 62 de ani. După o operație chirurgicală în urma căreia a fost și a predat la facultate[34]. De la D. Caracostea știm că Densusianu a murit „în urma unei operaţii de calculi la vezică”, care reușise[35]. A fost înmormântat pe 10 iunie 1938, zi în care el programase un examen studenților săi[36].
Eugen Lovinescu avea probleme la ficat. În mai 1943 boala i s-a agravat. A fost spitalizat 9 zile la Spitalul Colentina, la Prof. N. Lupu și a primit diagnosticul: icter mecanic şi angiocolită. A fost externat și a murit la o lună după aceea. Acasă, pe 15 iulie 1943[37].
Lucian Blaga, în copilărie, a suferit de tuberculoză[38]. Adesea avea „dureri de cap, insomnii, junghiuri, palpitaţii”[39]. Spre vârsta de 65 de ani avea accese violente de tuse. Pe 6 noiembrie 1960, la București, a fost secerat de durere în baie. E consultat de Dr. Al. Ciplea și i-a spus că e vorba de sciatică. Ajunge acasă, la Cluj, și se temea să nu aibă cancer[40].
Acad. Aurel Moga, în urma unei radiografii, depistează că e vorba de „o leziune a unei vertebre, fie pe fondul unei osteoporoze, fie în cadrul unui proces tumoral malign, motiv pentru care i s-a aplicat un aparat ghipsat”[41].
Din martie 1961 lui Blaga începe să i se administreze morfină. Însă „în noaptea de 5 spre 6 mai [1961, Lucian Blaga] s-a trezit pe la ora trei şi jumătate, cu o aparentă luciditate, mărturisindu-i soţiei, care îi era alături, că peste o oră va muri. Întocmai aşa a fost”[42].
În septembrie 1960, Tudor Vianu a suferit un infarct miocardic. Pe 28 aprilie 1964 el a avut, „într-o singură zi, […] trei crize de anghină pectorală, urmate de o alta a doua zi, motiv pentru care se internează la Spitalul nr. 12 din Bucureşti, nu fără premoniţia apropiatului sfârşit. Puseurile se repetă, iar diagnosticul este îngrijorător: miocardită, arterioscleroză coronariană cu infarct, anghină pectorală”[43]. E îngrijit de fiul său în spital, unde, datorită durerilor atroce, primește morfină. Moare în noaptea de 20 spre 21 mai 1964, la ora trei dimineaţa, după o scurtă agonie[44].
George Călinescu suferea de ciroză hepatică[45]. Este internat pe 24 noiembrie 1964 în sanatoriul Otopeni din Bucureşti, la vârsta de 65 de ani, din cauza acestei boli. Moare în noaptea de 11 spre 12 martie 1965, după un somn agitat.
S-a trezit pe la două noaptea, și-a aranjat ținuta și a chemat pe doctor spunându-i că va muri în curând. S-a așezat pe pat, a intrat în comă, fiind asistat de medic și a murit la ora trei și jumătate[46].
Nicolae Cartojan, ca și Orest Tafrali, moare la 61 de ani[47].
„Iuliu Valaori avea 69 ani atunci când a încetat din viaţă pe neaşteptate, la 15 octombrie 1936, pe când era subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii de numai o lună şi jumătate”[48].
„Demostene Russo [moare] la 5 octombrie 1938, în somn, de atac de cord, în timpul odihnei de după amiază”[49].
Nae Ionescu a murit to din cauza unui atac de cord, neavând nici 50 de ani[50]. „Aflat la Martha Bibescu la masă, în timp ce fuma o ţigară de foi, i s-a făcut rău şi a fost dus imediat acasă, aflându-se sub supravegherea medicului său curant, Tatinel Iliescu. Vreme de trei zile a fost asistat de Cella Delavrancea şi de fiul lui Răzvan, proaspăt student la medicină, fără ca starea bolnavului să se amelioreze, Nae Ionescu aflându-şi sfârşitul pe 15 martie 1940”[51].
Titu Maiorescu suferea de inimă și împlinise 77 de ani în 1917. În dimineața zilei de 18 iunie/1 iulie 1917 a avut o criză de angină pectorală și moare în brațele secretarei sale personale, Olga Neumann [52]. Ioan Bianu moare în ziua de 13 februarie 1935, o zi de miercuri, la 79 de ani. Din cauza uremiei[53].
D. Caracostea moare la 85 de ani[54]. „La 2 iunie 1964, în vreme ce se afla la masa de lucru, în locuinţa sa de la Bucureşti, discutând de fapt cu un fost student – cu Ion Dumitrescu – asupra tezei de doctorat pe care acesta o pregătea, la un moment dat îl avertizează pe interlocutor că nu se simte bine. Au fost chemaţi soţia şi fiul, însă nu s-a mai putut face nimic: o hemoragie internă curmându-i viaţa după numai o jumătate de oră”[55].
C.C.Giurescu moare în zorii unei zile de duminică, pe 13 noiembrie 1977. Datorită unui accident vascular cerebral, produs în 12 noiembrie 1977, pe la ora 18, pe când se afla în biroul său de lucru[56].
Alexandru Odobescu a vrut să se sinucidă din cauza amantei sale, Hortensia Racoviță (tânără, văduvă, profesoară de Geografie), el fiind trecut de 70 de ani[57].
A luat 70 grame de laudanum, doză care, după mărturia Dr. Măldărescu, ar fi putut să omoare zece cai, dar a vomitat-o la cererea soției sale.
Însă tot s-a sinucis până la urmă, în timp ce și-a trimis soția la Curtea de Argeș[58]. „În ziua de 10 noiembrie 1895, ca urmare a faptului că în noaptea de 8 spre 9 noiembrie a luat o doză masivă de morfină”[59].
Nicolae Iorga, la 69 de ani, „pe când se afla în vila sa de la Sinaia, a fost ridicat în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 de o „echipă a morţii”, special constituită pentru el, şi dus în marginea pădurii de la Strejnic, […] [unde a fost] răpus de mai multe focuri de armă”[60].
„Vasile Pârvan îşi scrie testamentul la 25 mai 1927, în Baden-Baden, şi-l încredinţează prietenului său Marin Simionescu-Râmniceanu. Documentul prevedea ca banii şi activele lui Pârvan de la două bănci să constituie sursa pentru instituirea unor premii ale Academiei Române, destinate arheologilor. Totodată, Pârvan s-a îngrijit să asigure surorii lui, Eugenia, o pensie lunară, să se achiziţioneze un loc de veci în Cimitirul Bellu, unde să fie aduse şi rămăşiţele mamei lui de la Bârlad. În schimb, toate documentele lui personale (acte, manuscrise, note de lectură, corespondenţă privată) să fie încredinţate lui Simionescu-Râmniceanu, „care va arde tot cu cea mai mare grijă”, iar acelaşi lucru să-l facă cu toate amintirile legate de soţia sa defunctă, aflate în biroul său de la Muzeul Naţional de Antichităţi. În acest context, roagă pe toţi cei care au de la el scrisori sau manuscrise să nu le publice după decesul său, ci la fel, să le ardă”[61].
În urma morții sale, după propria-i dorință, s-a donat din biblioteca lui I. Bianu, Academiei Române, circa 1400 de cărți. Însă biblioteca lui Simion Mehedinți, deși donată Academiei, nu a ajuns niciodată acolo ci a fost arsă în curtea casei sale[62].
Pe 8 februarie 1965, George Călinescu și-a autentificat testamentul, în care a lăsat soției sale toate bunurile și drepturile de autor iar, după moartea ei, a stipulat ca totul să fie donat Institutului de istorie şi teorie literară[63].
A. D. Xenopol a fost înmormântat pe 29 februarie 1920, la Bellu, iar Iorga a luat cuvântul din partea Academiei[64].
Ioan Bianu a murit într-o zi de miercuri, spre miezul nopții, în ziua de 13 februarie 1935. Avea 79 de ani. A fost înmormântat pe 17 februarie 1935, într-o zi de duminică[65].
La înmormântarea lui Nae Ionescu, petrecută în ziua de 17 martie 1940, la Bellu, într-o zi de duminică, au participat circa 2.000 de oameni.
Printre cei prezenți s-au numărat și Mircea Vulcănescu, Octav Onicescu, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Dragoş Protopopescu, Vasile Băncilă, C. Noica[66].
Titu Maiorescu a cerut o înmormântare simplă și fără discursuri.
Murind în ziua de 18 iunie/ 1 iulie 1917[67], trupul lui „a fost lăsat în pat de dimineaţa până pe la orele 18, după care a fost îmbrăcat şi transportat la capela Cimitirului Bellu.
Ceremonia de înmormântare a avut loc a doua zi, într-o capitală aflată sub ocupaţie germană, totul derulându-se într-o mare sobrietate (deşi nu cu mult timp în urmă Maiorescu ocupase funcţia de şef al guvernului) şi în prezenţa unui public impresionant, după care a fost coborât în cavoul familiei, unde se aflau şi părinţii săi”[68].
Iar Olga Neumann ne spune că la coborârea [sa] în groapă a cântat o privighetoare[69].
Vasile Pârvan moare pe 26 iunie 1927[70]. A murit pe la ora 21[71]. „Trupul neînsufleţit a fost depus la Biserica Sfântu Nicolae Tabacu din capitală, unde pe 29 iunie 1927 s-a oficiat serviciul divin de către Arhim. Simedrea (vicarul Patriarhiei) şi s-a format cortegiul funerar, ce se va pune în mişcare la ora 15. S-a trecut pe la Academia Română, în faţa căreia au rostit discursuri de adio ministrul Instrucţiunii, C. Angelescu, apoi Emil Racoviţă, Ion Bianu, Emil Panaitescu, Teofil Sauciuc-Săveanu şi Ion Andrieşescu, aici prezentându-se şi onorul militar din partea Regimentului 9 Vânători, pentru ca apoi cortegiul să treacă prin faţa Universităţii. Aici au rostit alocuţiuni P. Nicorescu şi Aurel Sacerdoţeanu, pentru ca la Cimitirul Bellu să se ajungă pe la ora 19, fiind înmormântat în prezenţa unei impresionante asistenţe”[72].
Garabet Ibrăileanu a dorit să fie închis în sicriu și incinerat. Același lucru dorise și prietenul său, Paul Zarifopol, cu doi ani mai înainte. Lui Ibrăileanu i s-a respectat dorința. La 24 de ore de la deces, trupul lui a fost incinerat la crematoriul Cenușa din București. Ceremonia a durat între 15 și 15.30. S-a audiat un fragment din Simfonia pastorală a lui Beethoven și a fost incinerat pe marşul funebru al lui Chopin.
Nu s-a rostit niciun discurs sau cuvânt de adio[73], deși au fost de față Mihai Ralea, Petre Andrei, Ion Botez, Emil Diaconescu, Petre Bogdan, Gr. Trancu-Iaşi, C. Kiriţescu, Al. Rosetti, H. Sanielevici, N. Lupu, M. Simionescu-Râmniceanu, D. D. Pătrăşcanu, N. D. Cocea, H. Yvonne, I. Al. Brătrescu-Voineşti, Cezar Petrescu, G. Lesnea[74]. „Urna [lui] cu cenuşă a fost adusă la Iaşi, fiind depusă într-un cavou al mătuşii sale, Tasia Trancu, la Cimitirul Eternitatea”[75].
„Incinerat a fost şi Eugen Lovinescu, decedat la 15 iulie 1943, în urma unei ciroze, la numai 62 ani, fiind aproape imediat ars, în ziua următoare, în acordurile muzicii lui Beethoven. Tot la crematoriu a ajuns Al. Rosetti (încetat din viaţă pe 27 februarie 1990), care şi-a manifestat această dorinţă cu aproape patru decenii mai devreme, procesiunea fiind sobră, cu multe alocuţiuni din partea Academiei, Universităţii şi a celor apropiaţi (deşi nu şi-ar fi dorit acest soi de discursuri), cenuşa fiindu-i apoi aruncată în apele unui râu de munte, aşa cum şi-a dorit, pentru că fusese un mare iubitor de drumeţii montane. Aceeaşi alegere a făcut-o şi Ion Zamfirescu, care a încetat din viaţă încoace, spre zilele noastre, la 31 decembrie 2001, după ce a ştiut să se facă util şi regimului comunist. A fost incinerat cinci zile mai târziu, într-o vineri, 4 ianuarie 2002, la ora 13, la Crematoriul Cenuşa din capitală”[76].
[1] Tradiții ale rromilor din spațiul românesc, București, 2004, p. 51, cf.
http://www.isjilfov.ro/files/fisiere/Traditii_ale_rromilor_din_spatiul_romanesc.pdf.
[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 51-52.
[5] Radu Gabriel Dumitrescu, Considerații asupra câtorva portrete din colecția de stambe a Arhivelor Naționale Istorice Centrale, în Anuarul Muzeului Literaturii Române, anul III, 2010, Ed. Junimea, Iași, 2010, p. 168.
[6] Idem, p. 162.
[7] A se vedea: http://muzeulagriculturii.ro/.
[8] Idem: http://muzeulagriculturii.ro/node/1. [9] Ibidem.
[10] Monica Anghel și Costin Costea, Dialog cu Răzvan Ciucă, directorul Muzeului Național Agriculturii, „În viață să nu faceți nimic în silă” în rev. Helis, anul VIII, nr. 12 (92), decembrie 2010, Slobozia, p. 16.
[11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Toate cele 3 fotografii sunt din articolul ultim citat, p. 16.
[14] Lucian Năstasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari” (1864-1948), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 420.
[15] Prof. Dr. Constantin Dobrescu, Vasile Pârvan: un magistru al istoriei, 27 iulie 2013, http://slova-crestina.ro/prof-dr-constantin-dobrescuvasile-parvanun-magistru-al-istoriei_2013_07_27/.
[16] Lucian Năstasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari” (1864-1948), op. cit., p. 420.
[17] Idem, p. 424. [18] Idem, p. 421. [19] Idem, p. 424. [20] Idem, p. 425. [21] Ibidem. [22] Idem, p. 458. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 459. [25] Idem, p. 422. [26] Idem, p. 427. [27] Ibidem. [28] Idem, p. 428. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Idem, p. 429. [34] Ibidem.
[35] Ibidem. [36] Idem, p. 430. [37] Ibidem. [38] Idem, p. 431. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Ibidem. [43] Idem, p. 432. [44] Ibidem. [45] Ibidem. [46] Idem, p. 433. [47] Idem, p. 434. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Idem, p. 436. [51] Ibidem. [52] Idem, p. 436-437. [53] Idem, p. 437. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Idem, p. 439.
[57] Idem, p. 442. [58] Idem, p. 443. [59] Idem, p. 444. [60] Idem, p. 447. [61] Idem, p. 450. [62] Idem, p. 451. [63] Ibidem. [64] Idem, p. 457. [65] Ibidem. [66] Idem, p. 459. [67] Ibidem. [68] Ibidem. [69] Idem, p. 460. [70] Ibidem. [71] Idem, p. 461. [72] Ibidem. [73] Idem, p. 475. [74] Idem, p. 476. [75] Ibidem. [76] Ibidem.