indreptarea vamesuluiIubiții mei[1],

În Sfânta Frescă de deasupra, care a iconizat Evanghelia zilei [Lc. 18, 10-14], îl vedem pe vameș cu aureolă de Sfânt. Și aceasta nu este o exagerare picturală!

Pentru că pocăința e începutul mântuirii noastre. Și cine rămâne în pocăință până la sfârșitul vieții sale rămâne în sfințenia lui Dumnezeu.

indreptatIar a fi îndreptat înseamnă a fi umplut de Dumnezeu cu har și luminat spre ceea ce e bine. Umplere de har pe care a primit-o în pocăința și în rugăciunea lui smerită făcută în templu, înaintea lui Dumnezeu, în fața Căruia și-a recunoscut păcătoșenia sa.

Adică îndreptarea noastră e sinergică! Ea nu este actul unilateral al lui Dumnezeu! Nu este o întoarcere la Dumnezeu pe care El o forțează! Ci ne îndreptăm din păcate, ne întoarcem la simțirea harului lui Dumnezeu în noi, când ne recunoaștem toate păcatele noastre, când ne recunoaștem adevărata stare interioară înaintea Lui și vrem ca El să ne conducă de aici încolo.

Îndreptarea începe când noi vrem să nu mai fim păcătoși, când nu mai vrem să fim străini de Dumnezeu ci robii Lui ascultători și iubitori.

Pentru că Triodul, care astăzi a început, e perioada bisericească și liturgică în care ne pregătim, prin pocăință și recunoaștere de sine, prin mărturisirea păcătoșeniei personale, de primirea Învierii Domnului. Înviere a Lui pentru care trebuie să ne curățim simțirile ca să Îl simțim duhovnicește pe El înviind în noi.

Căci Domnul înviază în noi de fiecare dată când noi ne ridicăm din păcate pentru El, pentru comuniunea cu El.

El înviază, El răsare, El Se descoperă pe Sine, El Își arată slava Lui în noi pe măsură ce noi ne golim de rele și ne umplem de cele bineplăcute Lui.

Și din acest motiv, vameșul plin de păcate iese din rugăciunea pocăinței ca un om Sfânt, pe când fariseul plin de fapte bune iese fără simțirea slavei lui Dumnezeu în el. Pentru că fariseul n-a dorit să se pocăiască în fața lui Dumnezeu și să simtă mila Lui ci El a dorit să își etaleze realizările personale.

Cu alte cuvinte, buna părere de sine, plăcerea de sine, iubirea de sine, lucrurile pe care le facem zi de zi ne fac să ne simțim autosuficienți, realizați, împăcați cu ceea ce suntem și să ajungem la concluzia că le-am făcut de unii singuri. Că ele ne aparțin.

Când, adevărata noastră raportare la ceea ce facem și suntem, ar trebui să fie aceasta: să uităm toate lucrurile bune pe care le-am făcut, să nu stăm cu mintea la ele mereu ci să ne concentrăm asupra redusei noastre puteri de a face fapte bune la timpul prezent. Concentrarea asupra a ceea ce facem acum, în această clipă și pe starea pe care o avem acum e adevărata pregătire interioară cu care trebuie să venim la slujbele Bisericii.

Pentru că nu ne ajută deloc că ieri ne-am rugat, am postit, am avut simțiri și vederi dumnezeiești, am scris, am citit, am făcut multe fapte bune dacă azi suntem departe de aceste bunătăți duhovnicești și de simțirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine.

Ci azi, acum, când mântuirea noastră se lucrează, când putem să câștigăm totul sau să pierdem totul, contează ce trăim, ce simțim, cine suntem.

Așadar, buna părere despre noi înșine e un trecut care nu are prezent.

Mândria noastră e raportarea noastră la ce am făcut bine cândva, dar pe care bine nu-l mai facem și azi, în această clipă.

Mândria ne baricadează în trecut, pe când pocăința ne scapă de acest trecut în prezent. Pentru că pocăința e începutul împăcării noastre cu Dumnezeu, la care trebuie să adăugăm zilnic binele împlinirii voii Lui.

Pocăința ne face dreaptă calea noastră. Ne ridică mintea de la patimi la simțirea și la vederea slavei Treimii. Și această ridicare din păcat, din ghemuirea și cocoșarea pe care o aduce păcatul, e îndreptare a vieții noastre.

erau convinsi ca sunt dreptiIar fariseul din parabolă e tocmai ilustrarea acestei convingeri de sine. Pentru că el, fariseul, a rămas în neîndreptarea lui nu pentru că nu se putea pocăi ci pentru că avea falsa „certitudine” că el este „om drept”.

Și nu numai el a avut această falsă „certitudine” a „dreptății” personale, ci și mulți dintre noi au avut-o sau încă o mai au. Fapt pentru care ne place să ne tămâiem trecutul, să ni-l venerăm, să ne socotim erudiția sau experiența eclesială un bun în sine, când tot ceea ce am făcut și facem sunt moduri de trecere spre comuniunea cu Dumnezeu și nu lucruri la care să rămânem blocați.

inauntru 2Pentru că nu trebuie să alergăm la Biserică, în mod neapărat, pentru ca să facem binele și să ne rugăm și să fim credincioși, ci oriunde suntem noi putem să facem binele care ne ține în slava lui Dumnezeu.

Așa trebuie să înțelegem marea înțelepciune a vieții isihaste, a vieții de liniștire a ortodocșilor, prin care ne mântuim cu toții: că rugăciunea e fapta bună continuă care se lucrează în lăuntrul nostru. Ea e cea care ne curățește, ne luminează, ne sfințește interior, fără ca mulți să vadă sau să înțeleagă această mare taină a mântuirii noastre.

Căci de aici, din rugăciunea care se pocăiește, care cere, care făgăduiește, care laudă pe Dumnezeu, care dorește tot binele întregii creații, izvorăște viața noastră duhovnicească. Și cât stăm în rugăciune, cât stăm în recunoașterea de sine, cât stăm în pace, cât stăm în bucurie duhovnicească, stăm în mântuirea lui Dumnezeu.

Dar când uităm cine suntem, că suntem oameni păcătoși și netrebnici, și ne închipuim că am ajuns să fim și să facem lucruri care nu ne caracterizează, atunci preferăm înșelarea noastră decât mântuirea lui Dumnezeu.

Și părăsim slava lui Dumnezeu, care e mântuirea noastră, pentru evanescenta și falsa părere de sine. Preferăm iluzia în locul realității. Iar realitatea e îndreptarea continuă, zilnică pe care trebuie să o trăim cu toții. Realitatea e prezența slavei lui Dumnezeu în noi înșine, care ne umple de toată înțelepciunea, curăția și fapta cea bună.

Însă, pentru cine nu a trăit niciodată îndreptarea lui Dumnezeu în sine însuși cuvintele mele sunt simple metafore. Dar pentru cei care trăiesc clipă de clipă îndreptarea lui Dumnezeu, ceea ce spun acum e bucurie a experienței duhovnicești. Pentru că se regăsesc în lucrurile pe care le mărturisesc.

De aceea, iubiții mei, dacă am început din nou urcușul spre muntele Învierii Domnului, care e plin de post, de rugăciune, de curățire interioară, de priveghere și de slujbe, pentru ca să urcăm ca pasărea și nu gâfâind de povara părerii de sine, trebuie să lăsăm în urmă încântarea de sine care ne caracterizează!

Să nu ne mai vedem „frumoși, nepătați, integri, sfinți” ci să ne mărturisim păcatele noastre Domnului cu simplitate și durere.

Să facem și azi binele pe care l-am făcut ieri! Să fim și azi veseli dacă ieri am fost veseli când ne-am spovedit și ne-am împărtășit și am luminat casa sufletului prin milostenie și iertarea aproapelui!

Pentru că viața duhovnicească e un continuu prezent și nu o amintire ștearsă. Pentru ca ea să se înrădăcineze și mai mult în noi, pentru ca ea să fie realitatea prea-frumoasă a vieții noastre, trebuie să fim vii întru harul Prea Sfintei Treimi clipă de clipă.

Și Dumnezeu, Care locuiește în fiecare fiu al Lui prin slava Sa, ne va ajuta pe fiecare în parte să ne bucurăm de îndreptările Lui cele prea-sfinte. Pentru că fiecare lucru pe care ni-L predă Dumnezeu zilnic e o îndreptare a noastră.

Și după cum milele Lui sunt multe, la fel sunt și îndreptările Lui. Căci orice îndreptare/ luminare a Lui e o revărsare a milei Lui în viața noastră.

Vă doresc multă sănătate și pace și discernământ pentru perioada care azi începe! Iar schimbările interioare vor fi nu numai bucuria noastră ci și a celor care sunt dimpreună cu noi. Amin!


[1] Am preluat Sfânta Frescă de aici:

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_600_width/articol/2014/02/vamesul_si_fariseul11.jpg.

Did you like this? Share it: