Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2015]

pastorala sinodala 2015Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2015:

Dreapta credinţă şi dreapta făptuire în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și Preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

După mai bine de un secol de mari tulburări în Sfânta Biserică, produse de adversarii Sfintelor Icoane, Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de binecredincioasa împărăteasă Teodora şi de patriarhul Metodie al Constantinopolului, a adus pacea şi liniştea prin reconfirmarea hotărârilor tuturor celor şapte sinoade ecumenice, inclusiv a dogmei cinstirii icoanelor, formulată, potrivit Sfintei Scripturi şi practicii dintotdeauna a Bisericii, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol (787).

Întrucât, fiecare dintre ereziile condamnate cu acel prilej contesta un aspect sau altul al mântuirii câştigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar erezia iconoclastă avea ca ţintă însăşi iconomia mântuirii în ansamblul ei, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii.

Deoarece „catastrofa iconoclasmului a necesitat un efort de rezistenţă considerabil, reunirea tuturor forţelor Bisericii, sângele martirilor şi al mărturisitorilor ei, experienţa şi înţelepciunea Părinţilor apărători ai icoanelor, credinţa de neclintit a poporului drept credincios”[1], în amintirea acestora şi pentru sărbătorirea triumfului dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, neîntrerupt, în prima duminică a Postului Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte, an de an, Duminica Ortodoxiei, intonând împreună cu imnograful: „Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi […]. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor; ca, sub îndrumarea lor, să nu mai fim supuşi niciodată necredinţei”[2].

Manifestare văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana nu există prin ea însăşi. Ea este mijlocul prin care suntem conduşi spre alte persoane, este un obiect sfânt care arată prezenţa personală a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, aşa cum s-a afirmat la Sinodul de la Constantinopol din anul 869: „Icoana ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt”[3].

Icoana este o memorie vizuală şi o reprezentare a realităţii istorice a Mântuitorului Iisus Hristos întrupat, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, o imagine sau un chip al acestora şi niciodată în Biserica noastră nu s-a confundat icoana cu însăşi dumnezeirea. „Creştinii nu cinstesc icoanele ca pe nişte dumnezei şi nici prin închinarea la ele nu se depărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu. Dimpotrivă, prin ele ei sunt îndreptaţi spre Dumnezeu, rugându-i pe sfinţii zugrăviţi în ele ca să mijlocească pentru ei la Domnul”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Din perspectiva învăţăturii de credinţă, reprezentarea lui Dumnezeu în formele artei iconografice a devenit posibilă datorită realităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă -, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Prezenţa cu Trupul a Fiului lui Dumnezeu în lume, prin întruparea Sa, este suprema descoperire a lui Dumnezeu, pentru că în Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii(Coloseni 2,9).

Icoanele mărturisesc împreună cu Evanghelia taina întrupării Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia – Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14).

Din perspectiva teologiei patristice, sintetizată în chip admirabil de Sfântul Ioan Damaschin, înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu constituie principalul temei al cinstirii icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin spune că: „Nu greşim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătăţii Lui nespuse, firea, materialitatea, forma şi culoarea trupului”[5].

Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat posibilitatea şi dreptul să-I pictăm icoana. Nu este vorba despre o reprezentare a chipului naturii sau fiinţei divine, deoarece aceasta este una spirituală, ci numai o reprezentare după formele felurite în care Dumnezeu sau sfinţii îngeri s-au arătat în lume. În icoană, Domnul Iisus Hristos este prezent ca Dumnezeu – Om, după cum, în mod înţelept, ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participarea la trup şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu,Care a dat sufletului imaterialitatea”[6].

Sfintele icoane sunt pentru noi, creştinii, adevărate „ferestre spre cer” prin care noi privim spre Dumnezeu şi spre lumea nevăzută şi prin care El priveşte spre noi cu dragoste şi cu bunătate. Prin ele noi primim bucuria vederii duhovniceşti, vederea cerurilor deschise promise de Mântuitorul chiar în Evanghelia zilei de astăzi: „De acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1,51). Deschiderea cerurilor arată posibilitatea omului de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a dobândi sfinţenia, prin harul Duhului Sfânt, şi de a realiza tot mai mult asemănarea cu Dumnezeu.

Icoana luminează calea omului spre desăvârşirea duhovnicească prin sfinţirea propriei noastre vieţi: de la chipul lui Dumnezeu, descoperit nouă prin har, spre o asemănare tot mai mare cu El, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Asemănarea cu Dumnezeu este cu putinţă după cum o dovedeşte mulţimea sfinţilor reprezentaţi în icoane, care sunt, cu adevărat, icoane ale sfinţeniei lui Dumnezeu, prin har, împlinind porunca dumnezeiască: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44).

Sfintele icoane ne înfăţişează atât smerenia, cât şi slava Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă, icoana Naşterii Sale ni-L prezintă în smerenia Lui, ca Prunc în peşteră, iar icoana Învierii ni-L înfăţişează ca Biruitor asupra morţii, plin de lumină şi slavă veşnică. Sfintele icoane sunt o parte din memoria vie a ceea ce a făcut Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, dar şi o vedere profetică a venirii Sale viitoare pe norii cerului, când cei aleşi „Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22, 4).

În această prezenţă a Mântuitorului Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă, înconjurat de sfinţii Săi, icoana ne pregăteşte pentru participarea la viaţa de comuniune a Bisericii, devenind mijloc de comunicare a credinţei, de întâlnire a credincioşilor în Liturghia Euharistică pentru a se împărtăşi cu Cinstitul Său Trup şi Preasfântul Său Sânge. De aceea, înainte de a ne împărtăşi, sărutăm sfintele icoane, pregustând întâlnirea cu Hristos, Care a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îndepărtarea omului de Dumnezeu şi izolarea sa de semeni îl conduc către materialism pătimaş şi consumism fără măsură ca moduri de trăire, alterând viaţa spirituală a omului, care trebuie să aibă, mereu, ca model de viaţă iubirea smerită a Preasfintei Treimi. Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) sunt principalele condiţii de creştere duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu cel Sfânt şi Bun. Credinţa omului este strâns legată de făptuirea binelui, adică, întrucât avem dreapta credinţă trebuie să o şi mărturisim necontenit prin dreapta vieţuire şi prin faptele bune.

Faptele bune reprezintă cea mai sigură şi sănătoasă manifestare a dreptei credinţe. Credinţa se exprimă, se întăreşte şi se arată semenilor prin fapte: Credinţa – spune Sfântul Apostol Iacov – „dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al Bisericii, comemorat în chip deosebit anul acesta de către Biserica noastră, completează aceste cuvinte spunând că: „Devreme ce faptele exprimă credinţa, credinţa adevereşte faptele”[7]. Dragostea faţă de semenul nostru se arată mai ales prin faptele bune, care sunt rod al credinţei „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), iar măsura credinţei noastre se dovedeşte prin faptele iubirii aproapelui, după cum ne învaţă acelaşi Sfânt Apostol Iacov: „Îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Anul acesta, 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, constituie pentru noi un prilej de a spori în lucrarea noastră misionară, ca persoane vii ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii. Astfel, creştinul nu poate fi o persoană izolată, ci este chemat să trăiască în comuniune tot mai intensă cu semenii săi, după modelul Preasfintei Treimi: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Pentru a împlini misiunea la care suntem chemaţi, avem nevoie de comuniune şi unitate deplină în comunitatea bisericească manifestată sub ambele ei forme: parohia şi mănăstirea, acolo unde se lucrează luminarea, sfinţirea şi mântuirea credincioşilor. Este, deci, nevoie să înţelegem faptul că trăim în Hristos, cu adevărat, doar atunci când suntem în comuniune şi unitate cu ceilalţi, când suntem împreună-lucrători în lume iubind şi slujind pe semenii noştri.

Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Avva Pimen cum poate evita osândirea aproapelui, acesta a răspuns: „Noi şi fraţii noştri suntem două icoane. Când omul ia seama la sine şi se defăimează, fratele este preţuit cum se cuvine; când însă omul se crede bun, găseşte că fratele este rău”[8].

Doar printr-o cunoaştere şi recunoaştere a limitelor proprii ajungem la preţuirea reală a aproapelui nostru. În acest sens, milostenia, adică iubirea semenilor, este o lucrare fundamentală a Ortopraxiei (dreptei făptuiri) şi devine mărturie şi întruparea Ortodoxiei (dreptei credinţe).

În semenul nostru trebuie să Îl vedem mereu pe Hristos şi, de aceea, fiecare om este pentru noi o icoană vie şi concretă a lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: „Hristos a devenit o persoană omenească, una singură şi reală, şi rămâne aşa în vecii vecilor, ca un frate între ceilalţi oameni. El veghează la respectarea fraţilor Săi, pe care aşa de mult i-a iubit, încât S-a făcut ca unul dintre ei”[9], spune Părintele Dumitru Stăniloae.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă. După învăţătura Bisericii noastre, omul este doar un chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu un stăpân al acestora: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17).

Toate câte nu sunt absolut necesare omului, sunt de prisos, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur că: „De prisos este tot ce e mai mult decât ce e de trebuinţă. Când, dar, şi fără aceasta putem petrece în sănătate şi cuviinţă, e de prisos tot ce se mai adaugă”[10].

De altfel, după cum accentua şi scriitorul bisericesc din veacul al III-lea, Clement Alexandrinul, bogat este nu cel care are mult, ci cel care dăruieşte la rândul său, deoarece „este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul”[11].

Nu trebuie să ne lăsăm conduşi de duhul timpurilor în care trăim, unde egoismul individualist, satisfacerea poftelor de suflet păgubitoare şi izolarea de semenul nostru sunt false căi de vieţuire care îl conduc pe om nu spre adevărata bună stare, ci către eşecul său ca fiinţă comunitară, încetând de a mai vedea lumea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie împărţit cu aproapele spre a împlini Evanghelia, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Remediul pentru depăşirea acestor false moduri de vieţuire, egoistă, îl reprezintă efortul comun de eliberare de patima lăcomiei şi de dobândire a vederii prezenţei lui Hristos în aproapele nostru, spre a trăi cu adevărat taina Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.

Drept-măritori creştini,

Biserica noastră este permanent receptivă la problemele societăţii şi oferă creştinului soluţii concrete spre desăvârşirea sa duhovnicească, dar şi spre asigurarea celor necesare vieţii, ca suport necesar pentru creşterea sa duhovnicească .În acest sens, trebuie să redescoperim, mai întâi, vocaţia noastră de misionari, de mărturisitori şi de vestitori ai iubirii Mântuitorului Iisus Hristos şi prin apărarea dreptei credinţe a Bisericii noastre în faţa tuturor atacurilor din societatea contemporană secularizată şi fragmentată.

Trăim, astăzi, vremuri în care trebuie să devenim tot mai sensibili la suferinţa aproapelui nostru, în care Hristos Însuşi suferă. Să înţelegem că este important ca învăţătura de credinţă, deprinsă de timpuriu, în familie, şi de pe băncile şcolii, la ora de Religie, să o transpunem în faptele milei trupeşti. Să luăm aminte la iubirea lui Hristos pentru om şi să nu fim nepăsători la suferinţa aproapelui nostru îndurerat, flămând şi gol (cf. Matei 25, 35-46) pentru că, spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Atât de mult ţine Hristos ca fiecare din noi să respectăm şi să iubim pe semenii noştri, încât aceasta va fi măsura după care vom fi judecaţi: «Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25, 40)[12].

După cum se cunoaşte deja, Biserica noastră şi-a extins activităţile sale social-caritative şi filantropice în folosul celor nevoiaşi şi bolnavi, a continuat acţiunea de ajutorare a parohiilor sărace din ţară şi din diaspora, şi, atunci când a fost nevoie, a intervenit pentru sprijinirea familiilor care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale, inundaţiilor sau alunecărilor de teren, aşa cum s-a văzut şi în anul 2014. Toate aceste activităţi sunt realizate prin osteneala, dragostea şi dărnicia fiecăruia dintre dumneavoastră pentru aceşti „fraţi prea mici” (Matei 25, 40) ai Mântuitorului Iisus Hristos.

De aceea, cu dragoste părintească, îndemnăm pe toţi slujitorii sfintelor noastre biserici, pe membrii consiliilor şi comitetelor parohiale, dar şi pe toţi credincioşii ortodocşi din parohii sau pelerini la sfintele mănăstiri ca, împreună, să continuăm, şi în acest an, din această Duminică a Ortodoxiei până la sărbătoarea Bunei Vestiri, frumoasa tradiţie a Bisericii noastre de a organiza o colectă în toate parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi. Sumele din această colectă vor fi adunate în Fondul Central Misionar, prin care se va sprijini activitatea misionară, educativă şi edilitară a parohiilor şi mănăstirilor atât din ţară, cât şi din străinătate, în folosul Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Ne rugăm ca Preamilostivul Dumnezeu să răsplătească milostenia tuturor celor “ce aduc daruri şi fac bine în sfintele şi întru tot cinstitele lui Dumnezeu biserici”[13] pentru ca să sporim mai deplin în iubire faţă de Hristos şi de semenii noştri, ajungând cu toţii să ne închinăm Sfintei Învierii Sale, cu pace şi bucurie.

Vă mulţumim pentru dărnicie, vă dorim mult spor în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

†Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Corneliu, Episcopul Hușilor

† Lucian, Episcopul Caransebeșului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei

† Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locțiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Calinic Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Vacant – Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someșeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemțeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Ignatie Mureșeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugliei


[1]Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1994, p. 99.

[2]Stihira a IV-a de la „Doamne, strigat-am …”, Vecernia Mică, Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post, Triodul, Ed. IBMBO, Bucureşti, 2010, p. 206.

[3] Apud Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 57.

[4] Pr. Prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4/1952, p. 180-181.

[5] Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 2, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 123.

[6] Idem, p. 41.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Domnului, în Cuvântări la Praznice împărăteşti, traducere de Pr. D.[umitru] Fecioru, col. „Izvoarele Ortodoxiei”, vol. 5, Ed. Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 10.

[8] Avva Pimen,148, în Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 291.

[9] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Suprema valorificare a semenului, în vol. „Cultură şi duhovnicie”, col. Opere complete III, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2012, p. 99.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la II Corinteni, 15, traducere de Arhiereu Theodosie Ploeşteanu, Bucureşti, 1910, p. 195.

[11] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, VI, 35, 5, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 326.

[12] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, art. cit., p.100.

[13] Cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Ed. IBMO, Bucureşti, 2012, p. 151.

Teza Doctorală a Prof. Lidia Vianu

Terminată în 1977, susținută în 1978, publicată în 1983…

În 2015, în format PDF, Prof. Lidia Vianu își republică Teza Doctorală: Scenarii lirice moderne: T.S. Eliot și Paul Valéry.

O puteți downloada de aici. Are 237 de pagini.

Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2015]

cinstirea Sfintelor IcoaneIubiții mei[1],

duminica de azi, Duminica Ortodoxiei, este legată de victoria Bisericii împotriva iconoclasmului. Pentru că Sfintele Icoane și Sfintele Fresce ale Ortodoxiei au fost restaurate în Biserica lui Hristos ca mărturie neîntreruptă în istorie a întrupării Domnului.

Căci dacă Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om, om ca noi dar fără de păcat, atunci putem iconiza chipul Lui, al Maicii Lui, al Îngerilor Lui, al Sfinților Lui.

Și din 11 martie 843[2], Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, nu a mai suferit persecuții în masă pentru Sfintele Icoane, ceea ce nu înseamnă că nu s-a mai murit pentru Sfintele Icoane.

Ci pentru dreapta credință a Bisericii, răstălmăcită și urâtă de mulți, s-a murit, se moare și se va muri, pentru că mulți încearcă să ne schimbe și să ne minimalizeze și să ne murdărească credința care ne mântuiește.

De aceea, în această duminică, în unele Biserici Ortodoxe, se mai citește până azi un text de anatematizare a tuturor ereticilor condamnați de către Biserică, care este cuprins în Triod. Nu și în ediția românească a Triodului. Și el se numește Sinodiconul Ortodoxiei, text care a fost reactualizat cu ereziile de până în anul 1583[3].

Sub numele Sinodiconul Vechi [The Synodicon Vetus], textul anonim, în care sunt condamnați ereticii de până în 886, a fost republicat recent, în 1979, de John Duffy și John Parker[4]. Însă prima ediție a textului e din 1601 și aparține unui teolog luteran: Johannes Pappus[5].

În limba română, Sinodiconul Ortodoxiei a fost tradus de Părintele Profesor Ioan I. Ică jr. și va fi inclus în Canonul Ortodoxiei (vol. 2). Însă îl putem downloada de aici[6], în format PDF, având 45 de pagini, el fiind reactualizat până în sec. al 15-lea, ultimul Sfânt lăudat pentru credința lui fiind Sfântul Marcu Evghenicul.

Din ediția Părintelui Ică jr. aflăm că slujba Sinodiconului se săvârșește în Duminica Ortodoxiei (în Bisericile Ortodoxe unde ea se săvârșește, pentru că în Biserica Ortodoxă Română ea nu se săvârșește) între Utrenie și Dumnezeiasca Liturghie[7]. Și este, în fapt, un canon special, în nouă cântări, ca la Utrenie, după care se citește textul Sinodiconului. În care, mai întâi de toate, se face o apologie/ o apărare a Sfintelor Icoane.

Unde se spune că Sfânta Evanghelie se propovăduiește prin cuvinte și prin Sfinte Icoane, care sunt o „întărire a adevărului”[8]. Căci credincioșii își sfințesc buzele prin cuvintele sfinte și prin Sfintele Icoane își sfințesc ochii[9]. Iar mintea lor „se înalță spre cunoașterea lui Dumnezeu”[10].

Iar mărturisirea de credință a Sinodiconului referitoare la Sfintele Icoane se termină prin cuvintele: „Cum au văzut Prorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatizat dascălii [Bisericii], cum a gândit împreună lumea locuită, cum a strălucit harul, cum s-a arătat adevărul, cum a fost alungată minciuna, cum a luat îndrăznire înţelepciunea, cum a biruit Hristos, aşa gândim, aşa grăim, aşa vestim, cinstind pe Hristos adevăratul Dumnezeul nostru şi pe Sfinţii Lui în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în temple şi în icoane, Unuia închinându-ne şi cinstindu-L ca pe un Dumnezeu, iar pe ceilalţi cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi slujitori ai Lui, acordându-le închinare potrivit relaţiei [lor cu Dumnezeu]. Aceasta e credinţa Apostolilor, aceasta e credinţa Părinţilor, aceasta e credinţa ortodocşilor, aceasta e credinţa care a întărit lumea locuită”[11].

După care urmează enumerarea Sfinților Părinți iconoduli [cinstitori ai Sfintelor Icoane] și cinstirea lor[12], după care este anatematizat iconoclasmul și susținătorii lui[13]. Până aici e Sinodiconul Vechi, cel care se termina cu condamnarea iconoclasmului, adică cu cei care nu cinsteau Sfintele Icoane ci le fărâmau.

Însă Sinodiconul actual condamnă și ereticii și ereziile secolelor 11-15, adică și pe falșii mistici[14], pe bogomili[15], pe cei care doresc să introducă teologia păgână în credința ortodoxă[16], cât și teologia scolastică a romano-catolicilor[17].

Aici se dogmatizează harul dumnezeiesc necreat[18] și sunt anatematizați cei care spun că el este „creat”[19].

Și Slujba Sinodiconului Ortodoxiei se încheie prin pomenirea evlavioasă a Sfinților Bisericii și prin anatematizarea ereticilor[20]. Pentru că trebuie să știm, foarte limpede, cine sunt Sfinții Părinți ai Bisericii, cine sunt propovăduitorii credinței noastre, și cine sunt cei care au luptat și luptă, prin operele lor, împotriva adevărului Bisericii.

Așa stând lucrurile, nu ne mai smintim când îi auzim pe dușmanii credinței vorbind împotriva adevărului. Pentru că știm că nu pot să laude credința în care nu cred. Dar dacă vrem să cunoaștem în mod detaliat tot adevărul Bisericii, atunci trebuie să îi citim și să îi aprofundăm pe Sfinții Bisericii și să punem teologia lor la un loc în inima noastră.

Pentru că nu putem să considerăm drept autentică orice teologie ci numai pe aceea care consimte în mod deplin cu cea a Sfinților Bisericii. Doar cea care este o mărturisire curată și sfântă a credinței Bisericii una a lui Hristos e teologia care ne mântuiește.

În Evanghelia de azi [In. 1, 43-51], iubiții mei, Domnul ne-a spus că credința e plină de încredințări dumnezeiești. Că credința noastră este experiență și vedere, pentru că e o urmare credincioasă a Lui.

cerul deschisCăci ortodocșii autentici nu sunt plini de părere de sine și de idei dubioase ci de simțiri și de vederi ale slavei lui Dumnezeu. De descoperiri sfinte, de la Dumnezeu, dăruite de El pentru iubirea și râvna lor pentru Dumnezeu și datorită curăției lor imense.

De aceea, în această primă săptămână a Postului Mare, cu toții am coborât în durere, în pocăință, în vederea de sine. Pentru că postul ne ajută să ne stricăm imaginea triumfalistă despre noi înșine.

Ne-am văzut slăbiciunea și mai bine. Am văzut cât de puțin răbdăm, cât de puțin ne plac lucrurile umile. Iar dacă nu ne-am conștientizat păcătoșenia cum se cuvine, atunci am auzit în slujbele acestei săptămâni cum ni s-a spus că suntem mai păcătoși decât toți. Că i-am întrecut pe toți cu păcatele noastre.

Însă, în același timp, că mila lui Dumnezeu, care acoperă tot păcatul nostru, ne așteaptă ca să ne ierte și să ne vindece pe fiecare în parte.

Și atunci, ce trebuie să facem? Să venim la Dumnezeu cu tot ceea ce suntem pentru ca să primim iertarea Lui. Pentru că El nu numai că ne iartă și ne vindecă de relele noastre, dar, ca unul care ne iartă desăvârșit, ne umple de slava Lui. Ne umple de curăția Lui și ne face noi, ne îmbracă în veșmântul luminii Sale, care e adevărata noastră bucurie, bucuria cea veșnică.

Îndrăzniți și vă apropiați de Domnul la fiecare Dumnezeiască Liturghie! Veniți să mâncăm și să bem la Masa de taină a lui Dumnezeu!

Căci Îl primiți pe El întreg în lingurița împărtășirii și El vă face întregi și noi și curați în adâncul ființei voastre.

Și dacă Dumnezeu ne curățește și ne înnoiește, dacă El ne umple de frumusețea Lui, atunci cum să ne mai simțim urâți și neiubiți? Căci sentimentele acestea de teamă, de nesiguranță, de neiubire, de urât, de singurătate…ne copleșesc tocmai pentru că suntem fără El în noi.

Demonii ne atacă cu gândurile depărtării de Biserică și de Sfintele Taine tocmai pentru ca să nu ne vindece Dumnezeu de patimile noastre. Căci ei știu că nimic pe lumea asta nu se compară cu primirea lui Hristos în ființa ta.

Dar când ne umplem de post, de rugăciune, de milostenie, de împărtășirea cu Dumnezeu, de adevărul integral al Bisericii, atunci nu ne mai simțim singuri, nu ne mai simțim ai nimănui, pentru că noi suntem ai lui Dumnezeu! Suntem ai Lui și cu El!

Și tot ceea ce facem, facem cu bucurie și cu încredere. Pentru că simțim prezența lui Dumnezeu în noi, prin harul Său, care ne întărește în toate.

Așadar, iubiții mei, să cinstim Sfintele Icoane ca pe chipurile preasfinte ale celor pe care îi iubim, știind foarte profund faptul că Sfinții lui Dumnezeu, pe care noi îi cinstim, sunt vii și ne aud și ne văd și ne ajută!

Să dăruim Sfinte Icoane și cărți sfinte, alături de alte cadouri de suflet! Pentru că prin aceste daruri sfinte, prin imagini și cuvinte, dăruim începutul prieteniei cu Dumnezeu.

Și oamenii au nevoie de Dumnezeu mai mult decât de viața lor! Iar dacă Îi împrietenim cu Dumnezeu, ne facem părtași la mântuirea lor.

Pentru că Domnul S-a întrupat și S-a făcut om pentru ca să ne suie spre dorirea și dragostea Lui[21]. Iar dacă privim la chipul Lui și cerem mila Lui, atunci trebuie să avem considerație față de orice om, pentru că în orice om Îl vedem pe El, Care S-a făcut om pentru noi.

Sfintele Icoane ne învață iubirea față de oameni, iubire care e plină de iubirea față de Dumnezeu. Pentru că cei care L-au iubit pe El, s-au sfințit pentru El.

Și fericiți vom fi și noi dacă ne vom sfinți continuu pentru Dumnezeul nostru, pentru Tatăl, pentru Fiul și pentru Sfântul Duh Dumnezeu, pentru Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Sfânta Icoană am preluat-0 de aici: http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_600_width/imagine/2013/03/58_8bit_pe-ic23-ds2-q1.jpg.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Feast_of_Orthodoxy.

[3] Îl găsiți aici în limba engleză: http://www.oodegr.co/english/ekklisia/synodoi/synodicon_of_orthodoxy.htm#The_%E2%80%9CSynodikon_of_Orthodoxy%E2%80%9D_.

[4] A se vedea: http://www.doaks.org/resources/publications/books-in-print/the-synodicon-vetus.

[5] Cf. http://www.tertullian.org/rpearse/manuscripts/vetus_synodicon.htm.

[6] A se vedea: http://pemptousia-4.wpengine.netdna-cdn.com/files/2013/03/Slujba-si-Sinodiconul-Ortodoxiei-dosar-integral-Ioan-Ica-jr.pdf.

[7] Idem, p. 651 [în PDF]. [8] Idem, p. 657. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 658. [12] Idem, p. 658-659. [13] Idem, p. 659-660. [14] Idem, p. 661. [15] Idem, p. 662. [16] Idem, p. 668. [17] Idem, p. 670. [18] Idem, p. 676. [19] Idem, p. 677. [20] Idem, p. 680-686.

[21] Triodul, ed. BOR 1986, p. 187.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [38]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dar să ne întoarcem la text, adică la istoria pe care Inorogul o explică Șoimului:

Deci vrăjitorii, jirtfa priimind,
descântecul buiguirii
le citiră,
cu carile întâi pre Corb
în somnul nesimțirii
băgând,
pe Vidră din scaun pohârniră[1].

Filul ajunsese domn, în locul Vidrei, ceea ce stârnise mânia Corbului, care o va aduce înapoi pe tron pe Vidră și își va continua vânătoarea împotriva Filului și a Inorogului:

Iară Inorogul, din bunăvoie
pentru strajea în munți rămâind,
pre Fil la moștenirea părințască
trimasă.

Corbul, de aceasta în știre luând,
de mare mânie cu urgie încins,
cu bogățiia simăț,
de minte răzleț,
cuvinte lăudăroase
și duhuri ca focul de mânioase
a slobodzi începu
și ca acestea, ni în față,
ni în dos,
cu mari îngrozituri dzicea:

 „Pentru ce Inorogul
au scos cuiul pre carile
eu l-am bătut
?
Pentru ce Filul al său ș-au luat?
și asupra gândului mieu
gând au râdicat
?”/…/

Iarăși dulăii ș-au întărtat,
iarăși ogarâi ș-au asmuțat,
iarăși coteii în munți
și în păduri ș-au băgat,
iarăși în câmpi măiestriile,
în dumbrăvi silțele
și în rediuri [crânguri] mrejile ș-au vărsat,
iarăși tot dobitocul au spăriiat
și în toate părțile l-au împrăștiiat. /…/

câtu-i negrul bobului
a lipsi n-au lăsat,
ce dintâiași dată,
toate după voie a isprăvi
neputând,
vremea păștea,
ca când va putea,
atuncea să isprăvască[2].

Cantemir schimbă adesea tonurile, ca în exemplul de mai sus: de la interogația retorică cu accente poetice la jelania baladescă și de aici la exprimarea constatativă cu elemente psihologice traduse în metafore care par populare.

Însă, prin pâra unor „jigănii de sânge mâncătoare”, către Corb, și „pre Vidră/ dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o” [3].

Corbul, deși, prin mijlocirea Lupului, făcuse pace cu Filul și Inorogul, nu își respectase promisiunea, căci, zice autorul Istoriei, „la viclean parola[4] dumnădzăiască/ și basna poeticească/ tot o cinste au”[5]. Însă autorul însuși ne prezintă istoria sa (varianta lui) sub formă de basne poeticești.

Și, astfel, în republica animalelor, conducător ajunsese Struțocămila:

Corbului nici jertfele i s-au priimit,
nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit.
De care lucru,
socoteala într-alt chip
de răutate a-și muta
i-au căutat,
adecă pre proastă jiganiia
Strutocamila în taină luând,
cu multe măgulituri
și învăluituri
o ispiti.

 Chipul, statul,
faptul,
îmblatul
și căutatul
în multe ritoricești tropuri lăudându-i,
și precum firea
spre vâlfa [gloria] stapânirii
să o fie făcut, dzicându-i,
[ea] s-au înșelat, au credzut
și așe și ea s-au cunoscut,
săraca, precum la întrebarea ei
frumos s-au pomenit.

Unde Corbul cu siloghismul
de vrednică adeverind-o,
coarnele boului,
coada păunului
și cu penele lui îndatorind-o
,
epitrop Leului
și stăpânitoriu dobitoacelor
au pus-o.

Unde și până astădzi,
cu minunea a toată lumea,
stăpânește
(că de multe ori cel greșit
nemerit
și cel nemerit
greșit iese)[6].

La „ritoricești tropuri”, ca și la „basne poeticești”, cum spuneam, recurge din plin chiar autorul Ieroglificei. Căci, zice tot el:

(a lucrurilor știință
nu din părere,
ce din chiară [clara] arătare
să naște,
carea, după materiia ce are,
potrivirea formii înțelegirii
cearcă
)

(că voroava laconească
la meșterșug ieste lăudată,
iară materiia adevărul
cu îndelungată și chiară voroavă a să tâlcui
,
a celor neminciunoși
și la voroavă izvorâtori
lucru ieste)[7]

Parcă-l auzim pe Eminescu: „Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă”… (Scrisoarea II); „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei). Numai că Eminescu prețuia mult „aticismul limbii” (Scrisoarea I), pe când Cantemir preferă, în locul voroavei laconicești, chiar dacă „la meșterșug ieste lăudată” – ca artă retorică, adică – o „îndelungată și chiară voroavă” care să explice faptele pe îndelete.

Așa este Istoria ieroglifică. Care, fiind cu adevărat îndelungată, nu este însă deloc chiară/ clară, din cauza veșmântului fabulistic.

Iar Șoimul îi răspunde Inorogului:

Vechiu și adevărat cuvânt
între toți să grăiește
(că dreptatea toate biruiește
și adevărul decât toate mai tare ieste
),
așijderea (strâmbătatea și lucrătoriul ei
pururea viptul căii sale mănâncă
și băutura toapsăcului
[8] său bea).

Ce dară între strâmb și între drept,
între adevăr și între minciună ar fi,
de nu pemintenii,
cereștii vor giudeca
și vor alege.

Ce acmu lucrul rămâne
ca dintr-această a noastră dorită
și nesățioasă împreunare
vechile începături a răutății
să să surpe
și noaî temeliile bunătății
să să arunce [să se pună]

(că mutarea minții,
schimbarea socotelii
și nestarea cuvântului,
numai atunci sint lăudate,
cât din rău spre bine
și din vrajbă spre dragoste
să întorc)[9].

Prima parte a răspunsului cuprinde alte parafraze scripturale (care pot părea multora metafore oarecare), care se înțeleg a fi „vechiu și adevărat cuvânt” (vom cita din Biblia 1688):

„Și [Domnul] Să îmbrăcă cu direptatea ca [și] cu o za și puse misurca [coiful] mântuirei în cap; și Să îmbrăcă în haină de izbândire și cu veșmântul Lui, ca răsplătind răsplătire – ocară împotrivnicilor” (Is. 59, 17-18).

Direptatea Lui rămâne în veacul veacului” (Ps. 110,3; 111, 3; 111, 8). „Pentru că direptatea fără de moarte iaste” (Înț. lui Sol., 1, 15).

Cu armă te va încungiura adevărul Lui, nu te vei teme de frică de noapte, de săgeată ce zboară ziua, de lucru ce întru întunearec umblă, de întâmplare [rea] și [de] diavol de amiazăzi. Cădea-va den laturea ta o mie și zeace mii den direapta ta, și cătră tine nu să va apropia [răul sau primejdia]” (Ps. 90, 5-7).

„Unul au scris: «Mai mult poate vinul». Celalalt au scris: «Mai mult poate împăratul». Celalalt au scris: «Mai mult pot muierile, iară preste toate biruiaște adevărul». […] Mare e pământul, și înalt iaste ceriul, și iute la alergat soarele, căci să întoarce întru încungiurarea ceriului și iarăși aleargă la al său loc într-o zi. Au nu e mare cel ce acestea face? Și [dar] adevărul e mare și mai tare decât toate. […] Iară adevărul rămâne și poate în veac, și trăiaște și biruiaște în veacul veacului” (Esdr. 3, 10-12; 4, 34-35, 38).

„Cerca-mă-vor răii și nu mă vor afla. Pentru că au urât învățătura, și frica Domnului n-au ales, nici vrea la ale meale sfaturi să ia aminte, batjocuriia ale meale mustrări. Pentru aceaea vor mânca ale căii lor roade și de a lor necurăție se vor sătura” (Pild. lui Sol., 1, 29-31).

„Mânia bălaurilor, vinul lor, și mânia aspidelor [este] nevindecată” (Deut. 32, 33).

De asemenea, Cantemir amintește de „mutarea minții” sau „schimbarea socotelii” care este bună, dacă este „din rău spre bine”. Sintagmele sale traduc grecescul metanoia, însemnând schimbarea minții, termen binecunoscut în limbajul ortodox, care denumește pocăința.

Puțin mai departe, spunând că

ispita până în de trii ori
ieste a înțelepților,
iară aceiași nepărăsit a ispiti,
a nebunilor[10],

autorul se referea, neîndoielnic, la întreita ispitire a Sfântului Petru, din noaptea de dinaintea Sfintelor Patimi ale Domnului.

Inorogul ezită, însă, să creadă în solia de pace pe care o poartă Șoimul:

Inorogul dzisă: „(Începuturile bune,
o, priietine, din inima bună
și neprepusă [nebănuitoare] izvorăsc,
iară amintrilea, îndoința inimii stând,
îndoite,
întreite
și în multe noduri împleticite
și căptușite

din rost cuvintele ies)[11].

Însă Șoimul îl asigură că vânătorii au obosit căutându-l:

Și de vreme ce adevărul de grăit ieste,
că de nu de tot cu toții a goni
s-au obosit,
însă niciunul între noi odihnit
n-au rămas,
și mai mult grijea din toate dzilele,
decât goana din toate locurile,
sudori de singe ne picureadză

(că ostenința clătirii
sudori pe trup umedzește,
iară grijea neîncetată
vlaga inimii topește)[12].

Sudorile de sânge reprezintă un alt împrumut din Scriptură, de la Lc. 22, 44, unde se relatează despre rugăciunea lui Iisus din grădina Ghetsimani: „Și să făcu sudoarea Lui ca niște picături de sânge picând pe pământ” (Biblia 1688). Cantemir folosește, de asemenea, și expresia „crunte sudori” (însemnând același lucru: sudori de sânge), în alte contexte[13].

Și tot de aici a fost derivată și metafora lacrimi de sânge, care apare de mai multe ori în Istoria ieroglifică, după cum am arătat altădată[14].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 236. [2] Idem, p. 236-238. [3] Idem, p. 238-239.

[4] S-ar putea să fie prima utilizare a neologismului parolă în literatura noastră. Aici nu are sensul de făgăduință/ promisiune/ jurământ, ci pe cel de cuvânt. Și e curioasă această utilizare, care nu vine din latină, unde, pentru cuvânt, se folosește verbum, ci, din limba italiană sau franceză. Dacă Sfântul Dosoftei era atent să folosească, pe cât posibil, cât mai multe cuvinte românești cu etimon latin, pentru a pune în evidență latinitatea limbii noastre, iată că Dimitrie Cantemir face pasul spre introducerea unor neologisme din limbile latine – deși, în cazul de față, termenul cuvânt, de origine latină, nu avea nevoie de înlocuitor semantic dintr-o limbă neolatină.

Spre exemplu, în Biblie există pilda semănătorului, indicând pe Hristos, Cel care seamănă cuvântul dumnezeiesc (Mc. 4, 14-20). Ne gândim, astfel, că această substituție de termeni i-ar fi putut fi sugerată lui Cantemir de lectura Scripturii Sfinte într-o limbă neolatină, eventual (chiar dacă nu ar fi cunoscut-o foarte bine).

[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 241. [6] Idem, p. 241-242. [7] Idem, p. 242. [8] Toapsăc = ceva toxic, venin, otravă.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 243. [10] Idem, p. 244. [11] Idem, p. 243. [12] Ibidem. [13] A se vedea Idem, p. 215, 254.

[14] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, op, cit., p. 228-230, http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

You’re not primăvara!

Peste iarnă, primăvara a fost plecată. A fost plecată în țările calde. Soarele s-a dus cu ea, cu primăvara, și ne-a lăsat nouă iarna.

Pentru că iarna, când zăpada îți cade în cap ca niște fulgi de zăpadă, e anotimpul în care primăvara nu există.

Dar nu trebuie să credem că atunci când primăvara nu se vede și nici soarele nu e pe cer, nu mai există nici primăvară și nici soare.

Ci ea există și când nu se vede!

Ea există și când nu ne încălzește soarele obrăjorii!

Pe hârtie, când eu pictez, soarele e o pată de culoare. Apoi mai apar niște nori, tot ca niște pete, dar nu galbeni, precum soarele, și ceva virgule de iarbă. Și când copacii, cu multe frunze, apar în peisaj, atunci apare și primăvara.

Cine este primăvara? Și unde se duce primăvara…când noi suntem în vacanța de iarnă?

Învățătoarea noastră a spus că primăvara este…ca o stare de spirit. Adică e ca atunci când ne simțim noi bine după masă sau când primim un cadou și ne bucurăm…și știm că ne simțim bine. Iar primăvara asta e: o stare de bine.

Însă eu n-am putut s-o cred! Pentru că eu pot să nu mă simt bine…și afară să fie soare. Soarele e una, iarba e alta, primăvara se leagă de soare și de iarbă, pentru că urmează iernii, dar nu e o stare de spirit. Pentru că ar fi ceva subiectiv și nu obiectiv. Iar primăvara e o realitate pentru toți și nu doar pentru mine.

La Religie însă, doamna profesoară ne-a spus că Dumnezeu a creat anotimpurile, pe cele 4: primăvara, vara, toamna și iarna, pentru că El iubește diversitatea. Și că, după potop, Dumnezeu i-a spus Sfântului Noe: „[în] toate zilele pământului, semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și primăvara, ziua și noaptea nu vor mai înceta” [Fac. 8, 22, LXX]. În așa fel încât, cele patru anotimpuri, ca un cerc continuu, ne dau să trăim și înverzirea pământului și înflorirea lui și umplerea lui de roade cât și acoperirea pământului cu frig și cu zăpadă.

Și pe cine aș putea să cred mai mult decât pe Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu nu minte niciodată! De aceea, primăvara este o realitate obiectivă, e o realitate dorită de Dumnezeu, pentru ca să nu uităm niciodată bucuria începutului.

Primăvara o luăm mereu de la capăt. Păsările se întorc din țările calde, ghioceii ies din pământ, verdeața ne umple ochii. Iar noi învățăm la școală pentru ca să nu îmbătrânim niciodată în sufletul nostru. Să fim mereu copii, mereu tineri, mereu veseli, așa după cum primăvara uită frigul iernii și ne încălzește pe toți cu razele sale cele blânde.

Așadar, copiilor, să nu credeți nici voi că primăvara e o stare de spirit ci că ea este un început de la Dumnezeu! E un continuu început al vieții, care ne învață să fim mereu proaspeți, mereu frumoși, mereu doritori de a cunoaște și de a trăi lucrurile frumoase ale lui Dumnezeu. Primăvara e zâmbetul lui Dumnezeu pentru noi.

A citi înseamnă a te lumina

Noul Martirologiu, Atena, 1856, 300 de pagini.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxarul integral, două volume, Atena, ed. 1868.

Triodul, ed. grecească din 1586.

Codex liturgicus ecclesiae universae (1847)

Liturgiarum orientalium collectio (1847): vol. 1 și vol. 2.

Gregory Dix, The Shape of the Liturgy, 1945 (în PDF pe capitole).

Jacobus Goar,  Evhologhion sive Rituale graecorum (1647), 992 p. în PDF.

Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastiques (vol. 12), Paris, 1953.

Dictionnaire d’archéologie chrétienne et de liturgie: vol. 3. 1; vol. 3. 2; vol. 4. 1; vol. 4, 2; vol. 5. 1; vol. 5. 2.

Predică în miercurea primei săptămâni a Postului Mare [24 februarie 2015]

Invierea Domnului 2015Iubiții mei[1],

În Utrenia acestei zile avem o cântare care ne vorbește despre lumina postului. E o sedealnă, a treia a slujbei:

facatoare de luminarazele CruciiDe unde înțelegem că postul nostru face lumină în noi și că el ne strălucește pe noi. El este lumina noastră în această vreme.

mult luminosCăci lumânările și candelele din Biserică sunt numai o icoană palidă a luminii celei veșnice.

După cum lumina cerească, pe care Dumnezeu o coboară în Mormântul Său, în sâmbăta pogorârii la Iad, ca o adeverire a realei Lui Învieri cea de a treia zi, este o icoană și mai apropiată de lumina dumnezeiască, însă și ea este departe de aceea. De lumina Lui cea veșnică. Pentru că lumina slavei Lui e văzută doar cu ochii inimii curățiți, doar plini de har și în mod extatic, duhovnicește, tainic. Și lumina Lui cea veșnică este lumina Împărăției Sale.

De aceea, atunci când punem o lumânare aprinsă în sfeșnic, pentru cei vii sau pentru cei adormiți, atunci noi ne rugăm lui Dumnezeu ca tot la fel să îi umple de lumină pe toți ai noștri.

Pentru că toată vremea vieții noastre, care e un timp bisericesc pentru noi, e un timp al umplerii de lumină dumnezeiască, de har, prin toate faptele noastre divino-umane. Căci nu putem să facem nimic bun fără harul Lui. Iar mântuirea noastră e o coslujire cu Dumnezeu, o împreună-liturghisire cu El, pentru că liturghia/ slujirea rugăciunii și a postului și a faptelor bune este una interioară.

Căci acesta e scopul slujbelor Bisericii: ca să le facă pe cele văzute și auzite…niște realități tainice, profunde ale ființei noastre!

De aceea, noi învățăm în Biserică, mai întâi de toate, să ne rugăm cu glas mare și să cântăm lui Dumnezeu. Dar cu timpul rugăciunea noastră devine tot mai rapidă, tot mai fluentă, tot mai interiorizată. Pentru că mintea noastră începe să învețe pe de rost cuvintele rugăciunilor și ale cântărilor, începe să înțeleagă adâncul lor teologic, ele ne liniștesc, ne umplu…până ne învață tăcerea și dulceața tainică a rugăciunii și a cântării.

Căci putem cânta în toată bucuria inimii și în toată pacea minții la strană, după cum ne putem ruga în taină, fiecare în locul unde suntem în Biserică, fără ca să rostim vreun cuvânt cu buzele.

Și acea rugăciune și acea cerere a noastră, a fiecăruia dintre noi…se unește cu rugăciunile tuturor din Biserică…și cu ale întregii Biserici de pe pământ și din cer, ca o singură rugăciune în fața lui Dumnezeu.

Pentru că așa trebuie să vedem rugăciunea noastră și asceza noastră: ca pe o curățire a întregii Biserici, ca pe o unire/ intimizare a tuturor în slava lui Dumnezeu! Fiindcă toate faptele Bisericii sunt spre clădirea aceluiași trup tainic al lui Hristos.

Privit astfel postul nostru, al fiecăruia dintre noi, nu mai e postul nostru…ci postul Bisericii. Tot la fel, Scriptura nu e doar a noastră ci a întregii Biserici și ea trebuie înțeleasă și trăită în simfonie cu toți Sfinții Bisericii. Și Sfinții noștri sunt comuni, și rugăciunile noastre sunt de obște, și slujbele noastre sunt pentru toți, pentru că noi avem, cu toții, toți ortodocșii, o singură Dumnezeiască Tradiție a Bisericii.

Tradiție sfântă și dumnezeiască, pentru că e mărturia vie a Dumnezeieștilor noștri Părinți pentru noi. Din ea învățăm cum să ne mântuim, cum să-I slujim, cum să luptăm cu patimile din noi…și cum, biruindu-le prin harul Său, ne umplem de lumina Lui.

Pentru că Postul Mare al Bisericii, postul de acum, nu e o înmormântare a noastră ci o înviere continuă, interioară, a întregii noastre ființe! El nu este o posomorâre fără gust ci o tresăltare duhovnicească.

Postul acesta este o împrimăvărare a ființei noastre!

Dar pentru a fi o briză de primăvară…postul nostru trebuie să fie plin de rugăciune, de citiri teologice, de traduceri sfinte, de curăție, de milostenie, de iertare, de bunăcuviință.

Și când înțelegi ceva nou dintr-o rugăciune, dintr-o Icoană, dintr-o pagină a Scripturii sau dintr-o carte patristică, atunci tresalți. Ai inima plină, bucuroasă, pășești pe deasupra, peste patimi.

Însă demonii nu dorm! Ei caută mereu, cu obstinație, prin oameni, prin animale, prin lucruri, prin zgomote, prin înfricoșări, prin năluciri, prin împuținarea-inimii, prin tot felul de tertipuri…să ne amăgească. Să ne strice bucuria, împlinirea, pacea…

Fie auzim ceva care ne face curioși…și ocupându-ne de el ieșim din ale noastre, fie ne fac să pierdem timpul cu te miri ce, fie ne îmbolnăvim, fie ne întristăm, fie ne obosim prea mult…toate acestea sunt bucuria demonilor.

Pentru că lor le place să ne piardă timpul, să ne sâcâie, să ne perturbe, să ne înfricoșeze, să ne amăgească…

Și lupta noastră continuă, fără pauză, e tocmai aceea de a transforma timpul nostru în lumină, în frumusețe, în frumusețe interioară. Pentru că muncind sau odihnindu-ne, în noi, tainic, noi luptăm pentru lumina Lui, pentru frumusețea Lui, pentru liniștea Lui…și ele coboară în noi. Pentru că sunt lucrările harului Său, cel unul, dar care produce în noi multe și minunate alinări, tămăduiri și vindecări interioare.

Așadar, iubiții mei, aceasta este vremea care ne umple de lumină!

Pentru ca să vedem tainic razele Crucii și pentru a simți tainic strălucirile cinstitei Patimi și, pentru a vedea, în noi înșine, ziua Învierii cea mântuitoare, trebuie ca acum să ne umplem de lumină.

Pentru că asceza/ suferința noastră pentru bine e trăirea Crucii Lui, la nivelul nostru, iar tot la nivelul nostru trăim și Învierea Lui ori de câte ori ne bucurăm întru El. Crucea e suferința pentru El iar Învierea Lui e bucuria dimpreună cu El.

Pentru că Domnul ne cheamă să ne răstignim patimile, interior, și poftele noastre cele rele și nu să ne subminăm sănătatea psihică și fizică.

Noi nu pledăm pentru flagelarea trupului pentru ca să omorâm patimile sufletului ci pledăm energic pentru transfigurarea interioară a patimilor noastre. Adică pentru canalizarea energiei interioare de la rău spre bine. Fiindcă împotriva enervării, a desfrânării, a lăcomiei, a invidiei, a răutății nu poți lupta din afară ci plecând de la resorturile lor interne. Și împotriva patimilor se luptă sădind și lucrând continuu în noi virtuți dumnezeiești. Dacă sădim curăție, rugăciune, post, atenție, bucurie, facere-de-bine, cântare, slujire, milă, frumusețe în noi, atunci lucrăm interior la antipodul patimilor, care vor să ne petrecem timpul stând și nefăcând nimic.

Așadar, iată, acum e vremea bucuriei! A bucuriei care vine în urma muncii, a postului, a citirii, a slujirii. Și tot ceea ce facem în noi rămâne în noi pururea.

Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne întărească întru toate! Amin.


[1] Sfânta Icoană am preluat-o de aici:

http://www.parohiagurbanesti.ro/wp-content/uploads/2014/04/Invierea-Domnului.jpg.

[2] Triodul grecesc, cf.

http://glt.xyz/texts/Tri/t34.uni.htm/ Triodul, ed. BOR 2000, p. 151-152.

[3] Ibidem/ Idem, p. 153.