Intampinarea Domnului

Iubiții mei,

ipapantiSimeonPartenosIar Sfântul Simeon, fiind plin de har, Îl aștepta pe Hristos! Aștepta venirea Lui. Și în ciuda bătrâneților sale adânci, Sfântul Simeon s-a grăbit să vină în templu și L-a primit în brațele Sale pe Cel-vechi-de-zile, pe Făcătorul întregii creații.

De unde înțelegem că praznicul de astăzi e unul al bucuriei dar și al împlinirii profeției. Pentru că Sfântul Simeon s-a bucurat că L-a văzut pe Domnul dar s-a și odihnit întru vederea Lui.

Și asta, pentru ca nimeni dintre noi să nu considere că face eforturi prea mari că vine la Biserică sau că împlinirea voii lui Dumnezeu e peste poate.

Anna

Pentru că întâmpinările duhovnicești sunt consecința marii experiențe duhovnicești personale.

Știi să ieși în fața omului care are nevoie de sfat, de luminare, de ajutor, dacă îl vezi adânc pe celălalt. Și pe celălalt nu îl vedem adânc doar dacă ne specializăm în psihologie, psihiatrie, antropologie ci, în primul rând, dacă ne curățim de patimi și îl vedem, prin harul lui Dumnezeu, în adâncimea vieții sale.

Pentru că Sfântul Simeon a venit spre El întru harul Treimii și, în același har, a și profețit. Și la fel și Sfânta Anna. Au profețit pentru că erau plini de har. Și au profețit ceea ce Dumnezeu i-a luminat să spună.

Căci Prorocul autentic este cel care grăiește ceea ce îl învață Domnul. Care nu inventează lucruri, care nu duce lumea în eroare, care nu caută un profit material în urma a ceea ce spune, ci care e trimis și luminat de Dumnezeu asupra a ceea ce să spună și ce să facă.

Pentru că prorocia este o harismă a vieții de sfințenie și nu o dexteritate psihologică. Harisma profeției, ca și cea a facerii de minuni sau a cunoașterii sufletelor oamenilor, se primesc de la Dumnezeu în cadrul continuei noastre curățiri de patimi și atunci când Dumnezeu consideră că ele ne vor folosi nouă și Bisericii. De aceea, harismele dumnezeiești nu sunt primite de oamenii Sfinți pentru ca să scindeze Biserica ci pentru ca să o unească tot mai mult. Fiindcă harismele dumnezeiești sunt multe dar pe ele le lucrează același Dumnezeu. Și prin ele, Dumnezeu ne unește pe unii cu alții și pe fiecare în parte cu Sine, pentru că ne umple pe toți de slava Sa.

De aceea, nu putem să facem nimic după Dumnezeu dacă nu trăim în slava Lui. Căci cei care trăiesc în slava Lui sunt conduși de Dumnezeu în toate zilele vieții lor. Pentru că Dumnezeu îi luminează ce să spună, ce să facă, unde să se ducă, dacă fac totul prin rugăciune, prin ascultare de Dumnezeu, prin împlinirea voii Lui.

Așadar, iubiții mei, întâmpinarea lui Dumnezeu se face în inima noastră! Acolo Îl întâmpinăm pe Dumnezeu și acolo îi întâmpinăm și pe oameni. De aceea, Domnul vorbește despre inima noastră ca despre izvorul faptelor noastre.

cardiasÎn adâncul ființei noastre alegem, plănuim, dorim, ne temem, iubim, cădem în păcat, ne ridicăm din păcat, ne ducem adevărata viață.

Și când Dumnezeu ne cheamă la El, ne cheamă la curățirea acestei vieți interioare, pe care numai noi știm cum este de fapt.

Și de aici, din adâncul ființei noastre, începe adevărata și profunda noastră schimbare! Care e o schimbare de conștiință, pentru că alegem să o facem pentru că înțelegem că acesta e drumul nostru.

E o schimbare de proporții, radicală, pentru că e făcută în urma unei încredințări din partea lui Dumnezeu, a unei conștientizări profunde asupra a ceea ce trebuie să facem.

Și când înțelegem ce trebuie să facem, atunci avem nevoie de viața și de înțelepciunea Bisericii, pentru ca, pe fiecare zi, să creștem în viața cu Dumnezeu și în cunoașterea Lui.

Convertirea interioară e întotdeauna personală. În cazul meu, când am înțeles ce vrea Dumnezeu de la mine, m-am umplut de dorul de a cunoaște tot mai mult teologia și viața Bisericii, viețile Sfinților, slujbele Bisericii. Tocmai de aceea, rugăciunea, postul, nevoința, citirea au devenit modul meu de a fi pentru că din fiecare înțelegeam tot mai mult. Fie că făceam cădelnița, aprindeam candelele, băteam clopotul sau cântam la strană, fie că citeam și îmi luam notițe și puneam totul cap la cap, fie că posteam și mă rugam și învățam slujbele pe de rost, din toate acestea învățăm cât de unitară e viața Bisericii. Că viața și teologia Bisericii sunt una și că, ceea ce eu nu înțeleg, ceea ce mă depășește, nu e „fals”, nu e „anacronic”, nu trebuie „aruncat”, ci sunt lucruri pe care trebuie să le înțeleg în urma unei înduhovniciri continue.

Și astfel viața duhovnicească a constituit și constituie pentru mine înaintarea în cunoașterea lui Dumnezeu și a vieții Bisericii. Dacă ceva din teologie și din viața Bisericii mă depășește, atunci numai eu sunt de vină, pentru că sunt prea mic în comparație cu ele. Nu dau vina pe alții pentru ceea ce eu nu cunosc, ci neștiința mea este un continuu impuls spre curățirea de patimi și spre cunoaștere.

Însă văd tot mai răspândită situația aceasta în prezent: credincioșii noștri vor să cunoască fără să se nevoiască pentru cunoaștere. Sau se mulțumesc să știe doar câteva lucruri, pe care le află din zbor, și li se pare de ajuns.

Nu-i mai interesează nici cunoașterea teologică, citirea pur și simplu a cărților sfinte și, cu atât mai puțin, curățirea de patimi.

Și când nu ai citit deloc pe marii Sfinți ai Bisericii, cum ai putea să te nevoiești și să trăiești ortodox?

De aceea, cred că începutul vieții ortodoxe se face prin pocăință și prin citire teologică. Pocăința ne face să ne vedem mici și neștiutori iar citirea teologică ne arată supla și dumnezeiasca viață a Bisericii, care umple cu totul sufletele noastre.

Pentru că trebuie să fii mânat de dorul de Dumnezeu, de dorul de curăție, de dorul de viața sfântă pentru ca să te nevoiești și să cunoști și să adâncești viața și teologia Bisericii.

Lăsați la o parte pierderea timpului, iubiții mei, și faceți din viața voastră un paradis de virtuți dumnezeiești!

Postul, rugăciunea, citirea, privegherea, spovedirea și împărtășirea continue, adâncirea teologiei Bisericii sunt ieșirea noastră spre viață.

Avem nevoie să trăim curat, să trăim frumos, să trăim înțelept!

Avem nevoie de bogăția de viață și de cunoaștere a lui Dumnezeu în locul patimilor noastre de rușine!

Și Cel care a cunoscut slăbiciunea noastră și a venit la noi ca Prunc, Care merge și poate fi ținut în brațe, Care poate fi văzut și îmbrățișat, a venit să ne îmbrățișeze pe noi cu îmbrățișare veșnică. Tocmai de aceea, a ne deschide și noi brațele, pentru a-L îmbrățișa, este numai răspunsul bucuros față de bunătatea Lui, cu care ne iubește din veci.

Să nu lipsim din fața Lui, iubiții mei!

Domnul vine să ne îmbrățișeze pe toți și pe fiecare în parte.

El ne întâmpină în măsura în care noi vrem să fim întâmpinați.

Și dacă vrem să fim întâmpinați cu față bucuroasă de Domnul, atunci să ne curățim cu totul pentru El, ca fecioare înțelepte ale Lui, pentru ca să vedem și noi mântuirea Sa. Amin!


[1] A se vedea: http://glt.xyz/texts/Feb/02.uni.htm.

[2] Viețile Sfinților pe luna februarie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Mănăstirea Sihăstria, 1992, p. 29.

[3] Idem, p. 28.

Did you like this? Share it: