Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [33]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Brehnacea e mai întâi filosoafă:
În lume într-aceasta
lucrurile tâmplătoare
cum vor vini
și cum vor cădea,
nime dintre muritori
deplin și cum sint
cu mintea a le cuprinde
poate,
nici vreodânăoară cineva
rădăcina adevărului
pentru cele fiitoare,
afară din tot prepusul,
cu socoteala
a atinge s-au vădzut.
Ce precum toate lucrurile
în lume sau ființăști
sint,
sau tâmplătorești,
așe în doaî chipuri
pentru dânsele a să adeveri
și a să înștiința
poate.
În cele tâmplătoare dară,
începutul adese greșește,
iară sfârșitul singur pe sine
de bine
sau de rău
început să arată
și să dovedește.
De care lucru,
a celor tâmplătoare,
până sfârșitul nu le videm,
nici de rele a le huli,
nici de bune a le lăuda
fără prepus putem.
Iară în cele ființești,
precum începutul, așe săvârșitul,
după a firii urmare,
afară din tot prepusul,
precum sint a le pricepe
și a le giudeca
îndrăznim
și putem[1].
Cele ce se întâmplă din inițiativă omenească se pot judeca și înțelege. Cele care, în schimb, se petrec mai presus de voia oamenilor, au rațiuni și finalitate pe care numai Dumnezeu le cunoaște cu adevărat, iar oamenii nu le pot anticipa și nici nu le pot judeca întru totul.
De care lucru,
în lucrurile tâmplătoare,
cei ce cu minte întreagă
să slujăsc,
aceasta laudă
și spre bine prognosticesc,
ca oricând calea lineștii
s-ar afla,
drumul tulburării
cu lunecătoriu piciorul norocirii
să nu calce,
ce totdeauna
în cărarea lineștii
și potica păcii,
oricât de strâmptă ar fi,
nepărăsit
și neabătut
să călătorească[2].
Cel cu „minte întreagă”, care este omul liniștii și al păcii (care merge „în cărarea lineștii/ și potica păcii”) – om care este întotdeauna lăudat în Scripturi – nu se încrede în întâmplările norocoase ale vieții, care vin la cei care apucă pe „drumul tulburării”, (pentru că este „lunecătoriu piciorul norocirii”). Ci el preferă calea „strâmptă” a vieții virtuoase, care aduce pace și liniște interioare, duhovnicești.
Căci așa a spus Mântuitorul:
„Întrați pren poarta cea strâmtă; căci largă e poarta și lată e calea carea duce la perire, și mulți sânt carii întră pren ea. Că strâmtă e poarta și necăjită e calea carea duce la viață și puțini sânt carii [o] află pre ea” (Mt. 7, 13-14, Biblia 1688).
Căci pentru aceasta a venit în lume „Răsăritul den Nălțime” (Hristos, Răsăritul cel de Sus), ca „să Să arate celora ce întru întunearec și în umbra morții șăd, să direpteaze picioarele noastre în calea de pace [calea păcii]” (Lc. 1, 78-79, Biblia 1688).
Așijderea, pricina pricinelor
a toată pricinele
dintâi privitoare [contemplativă, gânditoare]
și giudecâtoare
ieste,
carile fără cea cădzută [cuvenită]
plată și răsplătire
a le lăsa nu poate /…/
Aședară, lucrurile muritorilor
și muritorii,
ori ca grăunțele în ciur,
ori ca spițele în roată
ar fi,
adevărul fără prepus ieste,
că loc stătătoriu
și viață credincioasă[3]
cuiva din fire nu s-au dat,
nici să va da,
ce toate
sfera nestării sale
sint să încungiure
și nesăvârșit
țircălamul [circumferința] firii
sint să împregiure[4].
Cantemir ne va explica ceva mai târziu, pe larg, această teorie a sa, despre „sfera nestării” lucrurilor în univers și despre „țircălamul firii” lor, arătând că Dumnezeu, după cum a pus soarele să se rotească la nesfârșit – iar acestea execută porunca Ziditorului fără derută – la fel a hotărât ca toate să parcurgă, mereu, același cerc al existenței: „că precum sorele” se rotește, „însă nici curgerii sfârșit a face,/ nici odihnii a să da nu poate”, „într-acesta chip și cursul a toată fapta [făptura]/ nepărăsit atomurile schimbându-și,/ toate cele din-ceput[ul lumii] chipuri [moduri de a fi ale exisențelor]/ nebetejite și nepierdute păzește”[5].
E repetiția care îl va obosi foarte mult pe Eminescu, dar nu atât ca mecanică a mișcării lucrurilor iraționale în univers, care-și respectă orbita, cât prin „șirul cel de patimi cel pururea retors” (Ca o făclie): prin oamenii care, „la același șir de patimi deopotrivă fiind robi” (Scrisoarea I), repetă la nesfârșit – de data aceasta, din voință liberă – aceleași păcate.
Dar vom ajunge acolo…
Deocamdată, aflăm că „lucrurile muritorilor” sunt „ca grăunțele în ciur,/ ori ca spițele în roată” și că „pricina pricinilor a toate pricinile”, Cauza tuturor lucrurilor, adică Dumnezeu, dă tuturora „cea cădzută [cuvenită] plată și răsplătire”, fiecăruia după faptele sale.
În acest moment, Brehnacea devine un Esop creștin:
Deci până la cuvântul
ce voi să grăiesc
voi vini,
asupra acestuia lucru o pildă,
carea în dzilele bătrânețelor mele
a privi
mi s-au tâmplat,
ascultători
și îngăduitori
să fiți pre toți vă poftesc.
Odânoară pentru hrana
tâmplându-mi-să
peste creșteturile munților a zbura
și peste toți câmpii
cu ochii a mă primbla…[6].
Și povestește o pildă lungă, o fabulă care poate fi socotită și un mic basm cu puternic substrat liric, ilustrare a temei vieții deșarte, în urma căreia se primește plata păcatelor.
Brehnacea vorbește, așadar, bătrânește („în dzilele bătrânețelor mele”), are înțelepciunea bătrânească a Ecclesiastului, iar ochiul său contemplativ îmbrățișează nu numai munții și câmpiile peste care zboară, ci se plimbă, în fapt, peste o întreagă panoramă a vieții.
Astfel, Brehnacea fotografiază de la înălțime o suită de întâmplări pilduitoare: un guziu (cârtiță), care își ducea viața „cu linește și cu odihnă”[7] este prădat de furnici și lăsat să moară de foame, simțindu-se „blestemat” pentru că stricase rădăcinile unei verze.
Furnica ce dăduse peste proviziile guziului, „cu aripi ca pasirile se într-aripă” și, în consecință, este prinsă de o pasăre și servită drept mâncare pentru puii săi, „fărâmi, fărâmiile făcând-o”[8].
În absența păsării, un șoarece îi descoperă cuibul și îi ucide puii, pentru a-și hrăni, la rându-i, puii săi.
Jelania păsării, care imploră să îi fie cruțat măcar ultimul pui, ne aduce aminte de alte plângeri din literatura română veche, din Învățăturile lui Neagoe Basarab[9] sau din Alexandria populară, având același caracter liric-retoric:
Lasă-mi, tiranule, pre unul.
Cruță-mi, vrăjmașule,
pre acest mai mic macară.
Nu mă lăsa așe de tot arsă
și înfocată,
fie-ți milă de lacrămile
și tânguirile mele,
nu-mi pierde toată
ostenința tinerețelor,
nu mă despărți
de toată nedejdea bătrânețelor mele!
Adu-ți aminte că și tu părinte a fii
și nascătoriu a nascuți
ești.
Socotește a inimii durere,
carea maica pentru rodul pântecelui său
pătimește.
Eu păcatul mieu cunosc
și în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc[10],
pentru carea astăzi
cea cădzută plată îmi iau
și dreaptă izbânda furnicăi
întreit asupră-mi să face,
ai căriia, o, ticăloasa,
jelnicul glas n-am ascultat
și peste putințele
și hotarăle firii mele trecând,
trag ce trag
și pat ce pat.
Ia pilda mea asupra ta,
o, nemilostivule,
și cu pedeaspa la mine sosită
de cea la tine viitoare
a scăpa
te învață.
Că precum mie întreit,
așe ție îndzăcit
pricina pricinelor să nu-ti răsplătească
preste firea ei ieste.
Și precum eu pre puii furnicăi
i-am făcut fără maică,
așe pre mine, maica,
tu m-ai făcut fără pui. /…/
Și precum tu pre mine
mă desficiorești,
așe altul
pre puii tăi va despărinți[11].
Aici, în jelania păsării, introduce Cantemir și „olecăioase viersuri”[12], adică acea scurtă poezie – despre care am mai vorbit –, care pleacă în mod programatic de la primele două versuri (deși nu sunt reproduse identic) ale Vieții lumii, poemul costinian:
A lumii cânt cu jele cumplită viață,
Cum să trece și să rupe, ca [și] cum am fi o ață.
Tânăr și bătrân, împăratul și săracul,
Părintele și fiiul, rude și-alalt statul,
În dzi ce nu gândește, moartea îl înghite,
Viilor rămași, otrăvite dă cuțite.
Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă,
Izbânda, dreptatea, în ce-l află-l giudecă,
Unii fericiți să dzic într-a sa viață,
După moarte să cunoaște c-au fost sloi de gheață[13].
Versurile par că nu au, decât tangențial, legătură cu drama „păsăruicăi”, ele fiind o compoziție pe tema morții nemilostive, care nu face diferența între victimele sale.
Finalul face trimitere însă și la judecata lui Dumnezeu, Care „în ce-l află-l giudecă” pe om, cum spune Evanghelia, adică în starea spirituală/ duhovnicească în care se găsește. Și nu toți cei care au fost „fericiți” în viață vor fi și după moarte.
Acest final se leagă, de fapt, de concluzia pildei Brehnacei, morala ei fiind răsplătirea dreaptă a lucrurilor care se fac în viață cu nedreptate.
Șoarecele, care „nici de verșul, și de viersuri în ceva înduplecându-să”, este prins de o „mâță sălbatecă”, care, „în oala stomahului a-l fierbe/ și în tigaia maiurilor a-l prăji/ și în vasele mațelor a-l scoate/ începu”[14] – Cantemir are atâta imaginație încât să alegorizeze procesul digestiv.
Pisica sălbatică sosește, la rândul ei, în fălcile unui dulău ciobănesc, care „toate oscioarele îi zdrumicară/ și toate mățișoarele îi deșirară” [15].
Dulăul „cu coada bârzoiată” cade victimă unui lup, care vroia să scape de paznicul oilor și care, „bucăți-bucățele făcându-l,/ viermilor îl întinsă masă” [16].
Cruzimile acestea, în paranteză fie spus, ne fac să ne gândim tot la Creangă, în poveștile căruia un critic remarca prezența unor asemenea detalii terifiante.
În poezie – în afară de poezia retorică a textelor medievale care deplâng risipirea frumuseții și a podoabei omenești în mormânt, la Neagoe Basarab[17] sau în Divanul aceluiași Cantemir – astfel de amănunte vor reapărea la Macedonski (Noaptea de noiembrie), Bacovia și Arghezi.
Mai departe…„duhul cel mai pe urmă de la lup/ cu cumplită vrăjmășie”[18] este scos de un pardos, pe care îl săgetează cu palestra[19] ciobanul, stăpânul dulăului, pentru a-i lua blana.
Însă pardosul, înainte de a muri, rostește vina fiecăruia – așa cum o gândește autorul:
Gudziul pentru curechiu [varză],
furnica pentru furtușag [furtișag],
pasirea pentru lăcomie,
șoarecele pentru simeție,
mâța pentru pizmă și viclenie,
dulăul pentru vrăjmășie
și mândrie,
lupul pentru veche dușmănie,
eu pentru obraznica bărbăție
viața ne-am pus.
Iară ciobanul pentru piielea mea
capu-și își va da[20].
Adică fiecare își primește plata sa…
Într-adevăr, ciobanul este ucis de un oștean căruia el nu a vrut să-i vândă blana de pardos, răspunzându-i semeț (căci „precum de acmu înainte și lei/ și paralei/ și țigan/ și oștean,/ tot cu o lovală va prăpădi/ i să păru”[21]).
Iar oșteanul, vrând să vâneze un iepure care fugea „spre niște locuri măluroase/ și țărmuroase”, se prăbușește, în goana calului, de pe un țărm înalt („din țărmurile malului fără aripi zbură/, și din călăreț alergătoriu,/ dobitoc fără aripi zburătoriu/ să făcu”), zdrobindu-se de pietre, murind „cu groaznică și strașnică moarte”[22].
După povestea și pilda aceasta,
Brehnacea iarăși
cuvântul carile începuse
la sfârșit a-l duce
apucă: „Aședară,
în lume lucrurile tâmplătoare
celor ce rădăcina
și pricina dintâi necunoscută
le ieste,
precum toate fără chivernisala cuiva
și fără nici o pricină a cădea
și a să tâmpla
să par.
Însă fietece de a sa hirișă [proprie]
și adevărată dintâi pricină
nu să lipsește
și fietecui
ceia ce i să cade tâmplare,
de hulă sau de laudă,
de fericire
sau bezcisnicie
fără greș vine[23].
Folosirea pildelor pentru ca învățătura să fie mai clară reprezintă o metodă cu largă utilizare în Sfânta Scriptură. La pilde vechi și nou-testamentare, precum și la fabule împrumutate din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf sau din Fiziolog recurge și Neagoe Basarab, în Învățăturile sale.
Cantemir își construiește propriile pilde, dar, ca și Neagoe în opera sa, ne oferă și tâlcul:
De care lucru, aievea ieste,
că adunările dinceput drepte
și adevărate pricini să nu fie avut,
ce numai pentru deșartă
și înflată
slava numelui
și pentru ca să să dzică, [:]
[«]iată că tot capul ni s-au plecat
și tot genunchiul ni s-au închinat[»][24],
aceste ale lumii răscoale
au pricinit.
Deci pentru izbânda a voii
în părere începute,
a multora multă asupreală
și mare înădușală
să face,
carea fără plată
și osindă,
precum nu va rămânea,
fără prepus ieste
(că suspinele drepte
ceriurile pătrund
și lacrămile obidite
chentrul pământului potricălesc
și singele vărsat
cărbune ardzătoriu
și foc pârjolitoriu
să face).
Carile la vremea sa izbânda
și osinda
își gătesc,
de carile asupritoriul a scăpa
și năcăjitoriul a să apăra
preste fire
și peste putință
ieste.
Iată, fraților, izbânda
la ușă,
iată, priietinilor, plata
în casă
și răsplata
în cap ne-au sosit /…/
Așijderea,
acmu, micele acestea musculiță
dreptatea cât să fie de vârtoasă,
umilința cât să fie de înaltă
și mândriia cât să fie de plecată
și de înflată
frumos ne arătară. /…/
De vreme ce adevărate
cuvintele Liliacul
să pomenim ne învăța,
și precum decât Cămila
mai mare Filul
și decât zimbrul
mai iute Inorogul
a fi aminte ne aducea.
Acestea toate atuncea de batgiocură
și în samă nebăgate să avea,
iară acmu iată
că piatră după piatră
a să pohârni
și val după val
a ne lovi
și a ne năbuși
au început[25], etc.
Cu alte cuvinte, răscoala insectelor și întoarcerea lumii cu susul în jos s-au petrecut din cauză că deciziile adunărilor n-au fost drepte, iar Struțocămila nu ar fi meritat să fie aleasă epitrop.
„Că suspinele drepte/ ceriurile pătrund” este o altă parafrază scripturală: Domnul „nu va treace cu vederea ruga sirimanului [sărmanului/ săracului] și vădua, de va vărsa voroavă. Au nu lacrămile văduvei pre obraz cură și strigarea asupră preste cel ce le-au pogorât pre eale? Odihnind în bunăvreare priimi-se-va, și ruga lui până la nori va ajunge. Ruga smeritului norii au pătruns” (Înț. lui Iis. Sir. 35, 14-17, Biblia 1688). Căci „ruga săracului – den gură până la urechile Lui”, Idem, 21, 6).
Hatmanul/ generalul și ruda lui Cantemir, cronicarul Ioan Neculce (scriind cu aproape trei decenii mai târziu decât autorul Istoriei ieroglifice) amintește aceleași versete, într-un pasaj cu virtuți poetice (pe care l-am citat, din acest motiv, și cu alt prilej):
Să stânsă pomenirea lui cu sunet[26],
și moșâile lui cădzură la mâni streine.
Sfetnicul de domn rău, pentru cinstea ce are,
orbit de răutate fiind, gândește
și-i pare că nemerește,
și pe urmă mai rău să greșește,
că pe urmă răul cel mai mare și osânda
cade în capul lui.
Că lacrâmile săracilor nice soareli,
nice vântul nu le poate usca.
După cum dzâce și Iisus Sirah,
că ruga smeritului
nuori în cer pătrunde[27].
[1] Idem, p. 191-192.
[2] Idem, p. 192.
[3] În sensul de: fidelă unei anumite stări existențiale, neschimbătoare.
[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 192.
[5] Idem, p. 326.
[6] Idem, p. 192-193.
[7] Idem, p. 193.
[8] Ibidem.
[9] Ne gândim la orația lui Neagoe Basarab către oasele maicii sale, Neaga, cf. Învățăturile lui Neagoe Basarab…, op. cit., p. 236-239.
[10] Parafrază la Ps. 50, 4, după cum am mai spus.
[11] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 194.
[12] Ibidem.
[13] Idem, p. 194.
[14] Idem, p. 195.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Cf. Învățăturile lui Neagoe Basarab…, op. cit., p. 212-213, 239-240, 340.
[18] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 196.
[19] „Arcu balista (nota marginală a lui Cantemir). Arcu-balista sau palestra este arbaleta sau arcul cu vârtej, folosit în țările noastre în secolele XV-XVI”, cf. Ibidem, n. 1.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 197.
[23] Ibidem.
[24] Parafrază la Filip. 2, 10: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să să pleace, al celor cerești și al celor pământești și al celor de supt pământ”, Biblia 1688.
[25] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 197-198.
[26] Este din Ps. 9, 7: „Peri pomenirea lui cu sunet”, cf. Dosoftei, Psaltirea de-nțăles și Biblia 1688.
[27] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 109.