Istorie 5. 16
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Istoria începe de oriunde o privești
(vol. 5)
*
Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.
***
75. Câți ani aveau Horea, Cloșca și Crișan atunci când au fost prinși și interogați
Nicola Ursu[1] sau Horea, locuia în Râul Mare, era „iobag cameral” și avea aproape 54 de ani atunci când a fost interogat. Interogatoriul său a avut loc la Alba Iulia, în ziua de 28 ianuarie 1785. A fost urmărit timp de 4 ani până a fost prins[2].
Ion Varga sau Cloșca[3] era tot „iobag cameral” și locuia în Cărpiniș. Avea aproape 30 de ani și a fost interogat la Alba Iulia, în ziua de 26 ianuarie 1785[4].
Marcu Giurgiu sau Crișan[5] era consătean cu Cloșca, fiind tot din Cărpiniș, numai că era mai în vârstă decât el, având 52 de ani. De asemenea: „iobag cameral”. A fost interogat la Alba Iulia, în ziua de 2 februarie 1785[6].
În concluzie: Horea, Cloșca și Crișan au avut 54, 30 și respectiv 52 de ani atunci când au fost interogați.
*
76. Cine i-a scris Părintelui Acad. Simion Florea Marian
În 1991 s-a publicat o carte cu scrisorile corespondenților săi[7]. Din care voi cita nume și elemente importante. Cartea conține 546 de scrisori[8] și voi începe să citez de la sfârșitul cărții spre începutul ei.
Pe 27 mai 1896, de la Cernăuți, îi scria Ferdinand Zieglauer Von Blumenfeld în legătură cu o scriere a lui despre Sfântul Ioan cel Nou. Pe care Părintele Simion o publicase la București în 1895, având 201 pagini. Blumenfeld era un scriitor german, profesor universitar în Istorie, care între 1875-1900 a activat la Universitatea din Cernăuți. Iar Simion i-a citat lucrarea acestuia: Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, publicată în 1897[9]. Scrisoarea lui Blumenfeld e ultima scrisoare a cărții.
Iuliu Zane, care locuia pe Strada Armenească, nr. 39, din București, i-a scris în 1897. Pe când A. D. Xenopol i-a scris în 27 martie 1894, de la Iași[10].
Iosif Vulcan îi cerea un articol pentru revista Familia pe 1 octombrie 1882[11]. Pe când într-o altă scrisoare, din 15/27 februarie 1898, Vulcan îi spunea lui Simion că revista „Familia e cetită mai cu seamă de femei, asupra cărora cuvîntul ploșniță – stelniță ar face o impresiune dezgustătoare și neestetică. [De aceea] vă înapoiez dar manuscriptul, rugîndu-vă să mă onorați cu altul potrivit pentru femei, în care nici în text să nu obvină cuvinte nepermise într-un salon și într-o societate de dame”[12]. Ca și când damele n-ar fi văzut niciodată lucruri…neestetice.
Nestor Urechia îi scrie pe 26 februarie/ 11 martie 1907. Era profesor și scriitor, din București, și locuia pe strada Polizu, nr. 46[13].
Filimon Taniac, în scrisoarea nr. 511, își cerea scuze Părintelui Simion că a întârziat cu trimiterea „manuscriptelor lui Eminescu”[14]. Nu știu la ce manuscrise se referă. Taniac era publicist bucovinean[15].
De la T.V. Ștefanelli a primit scrisorile 488-508[16]. Scrisori lungi, pline de detalii. În prima, trimisă din Cernăuți, scrisă la 16 noiembrie 1875, i se adresa cu Iubite Marian[17]. În scrisoarea 489, Ștefanelli amintește de „cucoana Tina”[18], adică de doamna preoteasă a Părintelui Simion.
La Cernăuți, în decembrie 1875, frigul era „cam obraznic”[19]. Iar în 1876, având „soba caldă și ciubucul plin”[20], Ștefanelli îi mai scrie o scrisoare lui Simion și o semnează cu Truță[21]. Iar în post-scriptumul scrisorii, Ștefanelli o salută pe „mult cinstita și frumoasa și pravoslavnica și evlavioasa și amabila etc. etc. etc. Tinuța”[22].
Dintr-o altă scrisoare a lui Ștefanelli, din 1881, aflăm că el avea un frate protosinghel[23]. Iar în scrisoarea din 21 ianuarie 1882, trimită de la Câmpulung Moldovenesc, Ștefanelli îl sfătuia pe Părintele Simion următoarele: „te sfătuiesc să nu-ți pierzi vremea cu astfel de scrieri, ci să lucrezi la literatura poporală, căci prin scrieri ca, Cîrlănariul tău înmulțești literatura, iar prin celelalte scrieri o înavuțești și adaogi la comoara literaturii poporului român. Aceste scrieri au pentru români un merit foarte mare; va veni vremea că pentru cântece, doine, hore, descîntece, colinde și povești, vei căpăta medalia bene merenti, și-ți vei cîștiga merite mari!”[24].
În 1906, pe 14 aprilie, Ștefanelli îi scrie de la Lemberg[25], din Ucraina. Lemberg e denumirea germană a Lîvivului/ Liovului[26]. Și îi spune lui Simion că „în Lemberg și [în] împrejurime sunt reminiscențe privitoare la istoria românilor, în special a Moldovei. În Lemberg [e] mănăstirea unde a fost înmormântat Ștefan Tomșa cu boierii săi. […] am căpătat de la Mitropolitul gr.[eco] cat.[olic] de aice permisiunea de a face cercetări în mănăstirea Basilianilor din Zolkiew[27] unde a trăit atîta timp Mitropolitul Dositeiu[28]. Mănăstirea aceasta se află în [la] o depărtare de vreo 60 kilometri de Lemberg”[29].
De la Lazăr Șăineanu, Părintele Simion are două scrisori catalogate aici: scrisorile 485 și 486[30]. Prima: a fost trimisă de la București, pe 13 noiembrie 1886. A doua: tot din București, pe 11 iunie 1896[31].
În ultima scrisoare, Șăineanu apreciază faptul că lucrările lui Simion sunt „bogat documentate…solide și fecunde în materiale inedite”[32] și regretă faptul că nu îi poate pune la dispoziție o anume carte, pe care a consultat-o la Academie dar pe care nu o deținea personal[33].
De la Ioan Slavici are scrisorile 477-479[34]. Prima scrisoare, trimisă de la Sibiu, în 9 aprilie 1884, e scrisă după Paști. Slavici i se adresează cu: „Cristos a înviat, cucernice părinte”[35] și îi vorbește despre faptul că s-a „însărcinat cu redacțiunea unui ziar quotidian”[36]. Era vorba de Tribuna: „primul cotidian al românilor din Transilvania”[37].
Iar în scrisorile din 28 aprilie 1884 și 30 octombrie 1893, Slavici i se adresează cu „Iubite amice”[38], în ultima anunțându-l că, împreună cu Coșbuc și Caragiale, începând cu 1 ianuarie 1894, va edita „o foaie literară ilustrată”[39]. Era vorba de „revista Vatra, publicație literară bilunară”[40], care a fost editată între 1 ianuarie 1894 și august 1896[41]. Subtitlul ei: „foaie ilustrată pentru familie”[42]. Inițiativa a fost a lui Caragiale[43].
Viceconsulul Franței în Timișoara, Auguste Émile Picot, îi scrie Părintelui Simion de la Paris, pe 6 noiembrie 1874 și tot de la Paris, pe 2 februarie 1875[44].
Pericle Papahagi, în scrisoare din 24 iulie/ 6 august 1902, îi spune că „bubulie[,] în genere[,] înseamnă gîndac, gărgăun, goangă. La Avela (Epir) se numesc gândacii negri, cari se nasc[,] după credință[,] din baligele de catîri, cai etc. și cari apoi își depun ouăle tot în baligă din care fac un ghiemus, pe care-l rostogolesc, rostogolesc, pînă se rotunjește cu desăvîrșire și expus la soare, se întărește. Bubulică este același lucru și se uzitează în Macedonia mai mult forma femenină. În Epir se uzitează forma fem.[inină] ca nume propriu. Expresiunea: are bubuliți în cap înseamnă: a avea gărgăuni. Li știi bubulițli = a ști, a se pricepe în drăcii”[45].
Dimitrie Onciul îi scrie de la Vicov, pe 25 mai 1885 și îi spune că dorește Ornitologia sa, pentru că este interesat de ea Profesorul Sîrcu de la Universitatea din Petersburg[46].
Elena Niculiță-Voronca îi scrie de la Mihalcea, pe 8 decembrie 1903, și îi mulțumește pentru o carte a lui pe care i-a trimis-o[47].
Constantin Moraru îi scrie scrisoarea 319 în care îi spune: „Ți-am citit Ornitologia din scoarță în scoarță și ți-am admirat zelul, răbdarea și osteneala cu care aduni literatura poporană de pretutindeni. Ornitologia este din toate punctele de privire un op de foarte mare preț pentru români și eu prevăd cu siguritate [siguranță] că va fi premiată de Academie. Ornitologia îmbogățește lexiconul limbii noastre, servește istoria noastră critică națională cu dovezi contra potrivnicilor originei noastre, servește mai ales istoria naturală, [și] e[,] în sfârșit[,] un model de adevărată limbă românească, precum modeluri [modele] sînt toate scrierile Tale”[48].
Achille Millién, om de cultură francez, îi scrie Părintelui Simeon pe 13 mai 1892, din Nièvre, Franța[49]. Și îi spune că a cunoscut cântecele populare românești prin intermediul lui Alecsandri[50] și că pregătește „o traducere a unui număr mare din aceste producții, răspîndite în diverse culegeri”[51]. Însă dorește să le cunoască și pe cele editate de Simion[52].
De la Atanasie Marian Marienescu are scrisorile 299-312[53]. 5 dintre ele sunt trimise de la Budapesta[54], 5 de la Oradea Mare[55] și 4 de la Sibiu[56].
Tatăl lui Atanasie, Ion Marianu, și-a schimbat numele în Marienescu pentru că erau mulți cu numele său în Lipova[57]. Amănunt pe care i l-a confesat Părintelui Simion în scrisoarea din 23 mai 1881[58]. În aceeași scrisoare, Marienescu îi spune că a cules 95 de balade despre Novac, că două se află la Vasile Alecsandri și restul la Simion și că în total el cunoaște 101. Însă mai deține încă 26 balade independente[59].
În scrisoarea din 24/ 12 noiembrie 1885, Marienescu îi vorbește despre o scrisoare pe care i-a trimis-o lui Ispirescu[60]. Și tot în scrisoarea din noiembrie 1885, Marienescu spune că Hașdeu a mințit, în 1876, în Columna lui Traian, când a spus că „baladele despre Novăcești sunt niște imitațiuni și traduceri de pe cele bulgare”[61]. „Căci”, continuă Marienescu, „am studiat haiducia și poezia pop.[orană] a bulgarilor, și nici pomenire de atare erou bulgar, Novac. De altă parte fiind și note filologice – numai lui Hasdeu e iertat pe acest teren – cu blestemata eliminare a notelor”[62] de subsol.
De la Titu Maiorescu, Simion are scrisoarea 289. Pe care o începe cu formula: „Prea stimate domnule”[63]. În care îi spune Părintelui Simion: „Noi urmărim [cu] toți[i,] cu cel mai viu interes[,] publicările d[umnea]voastră din Albina Carp.[aților] și aiurea, și toți literații români și filoromâni vă vor fi recunoscători pentru o ornitologie pop.[orală] rom.[ână]”[64].
G. T. Kirileanu, în scrisoarea 259, i se adresează cu „Prea onorate părinte Marian”[65]. Trimisă pe 25 aprilie/ 7 mai 1904. Și îi spune că a găsit un material prețios în Condica Mănăstirii Voronețul, a lui V. Măzăreanul, pe care Părintele Simion a tipărit-o în anul 1900. Kirileanu lucra pe atunci la istoricul comunei Broșteni din județul Suceava[66].
De la Petre Ispirescu are scrisoarea 229. Acesta i s-a adresat cu formula: „Respectabile părinte”[67]. O scrisoare pe care i-a trimis-o lui Simion de la București, în ziua de 26 septembrie 1880, în care îi răspunde punctual. Și îi spune că „mărginașii bucureșteni” îi spun Becață și Becanțină. Și că există și o pasăre Păstârnacul sau Bobîrca. „Căcăul este puțin mai mic ca Potîrnichea” și are pene albastre și aurii, care lucesc ca penele păunului. Florintele e cât vrabia de mare și are pene cafeniu închis și albe pe sub aripi. Există și o pasăre numită zăgan[68].
De la Nicolae Iorga are scrisoarea 227. Trimisă de la București, pe 13 decembrie 1900. Iorga locuia atunci pe strada Aleea Alexe Marin, nr. 6[69].
El i se adresează cu: „Mult stimate părinte Marian” și îi cere două broșuri ale lui Simion pe care le-a văzut la Academie[70]. Editorii cred că e vorba despre Inscripțiuni de pe manuscripte și cărți vechi din Bucovina, partea I, Câmpulung, Suceava, 1900, 112 p. și Condica Monăstirii Voronețul, de Vartolomei Măzerean, editată de Simion la Suceava, 1900, II p. + 114 p.[71].
Eudoxiu Hurmuzachi îi scrie pe 23 iulie 1904, din Cernăuți, și îi spune că vrea să îi ofere „o monetă [monedă] medalie foarte frumoasă a lui Ștefan Vodă[72] și un portret încă foarte frumos”[73].
Eudoxiu Hurmuzachi a trăit între 1812-1874, a fost istoric și om politic român, și el a adunat documentele latine și germane care fac referire la români. Colecția sa de documente are 44 de volume și primele 11 volume sunt adunate de el[74].
De la Hasdeu, Simion are micile scrisori 215 și 216. În prima, din 26 mai 1892, îi vorbește despre Sandu, din genealogia familiei sale, care a fost călugărit sub numele de Agafton și a devenit ieroschimonah. Acesta, în 1795, a fost starețul unei Mănăstiri de lângă Suceava.
În a doua, din 29 august 1892, începută cu „Prea iubite colegă”, îi solicită ajutorul și pentru litera B din Etymologicum[75].
De la Spiru Haret are tot două scrisori, prima mai consistentă. Scrisorile 213 și 214. Ambele sunt trimise de la București: prima în 19 aprilie 1901 și a doua în 16 iunie 1904[76].
În prima, Haret i se adresează cu: „Prea cuvioase părinte”. În a doua cu: „Prea cucernice părinte”. În prima îi cere legi sau regulamente ale organizării Bisericii Române din Bucovina și relațiile ei cu Statul. În a doua îl anunță că tipografia Carol Göbl îi va expedia, din ediția sa a Condicii Monăstirii Voronețul, 300 exemplare, pentru că a fost tipărită de către minister[77].
Artur Gorovei, în scrisoarea trimisă de la Folticeni [Fălticeni], pe 21 octombrie 1901, îl anunță pe Simion că biblioteca unei universități americane dorește să aibă cele două volume ale lui de cântece[78].
PS Ghenadie Enăceanu al Râmnicului îi scrie de la București, la 1 martie 1889, și îi cere legende românești despre Sfinții Apostoli Andrei, Petru și Pavel. I se adresează cu: „Reverente părinte!” și încheie scrisoarea cu: „Al reverenței voastre vechi prieten, Ghenadie al Rîmnicului”[79].
De la Ovid Densusianu, Părintele Simion are scrisoarea 190. Trimisă de la București, pe 28 octombrie 1903. Densusianu locuia pe Calea Victoriei, nr. 184. Și în scrisoare îi mulțumește pentru că i-a trimis o carte a lui. Densusianu remarca munca pe care Simion a depus-o pentru a ridica „clădirea” operei sale și îi mărturisește că în cărțile lui, el, ca filolog, găsește „o comoară”[80].
Ion Bianu, în scrisoarea din 21 ianuarie 1898 își exprimă bucuria pentru faptul că Simion a început să lucreze la Botanica poporală[81]. Iar Vasile Alecsandri, în scrisoarea din 28 aprilie 1881, trimisă de la Mircești, începută cu: „Stimabile coleg”[82], îi spune că Macaleandru este „o păsărică cu pieptul roș, foarte sprintenă în zborul ei, și al cărei cântec este vesel și armonios. Ea dispare iarna din țară și revine în primăvară[,] deși [își] face cuib chiar în grădină”[83].
Gărgărița noastră, care atacă grâul, este pentru francezi calandre. Iar în lunca Mirceștiului există privighetoarea, mierla, presurul, pițigoiul, stiglețul [eu îl știu ca: sticlete], gangurul [eu îl știu ca: grangur sau graur], dumbrăveanca, ochiul-boului [eu cunosc doar planta ochiul-boului], vultanul, uliul, pupăza, cucul. Iar în câmp, spune Alecsandri, avem ciocârlia, ciocârlanul, prepelița, potârnichea, cocostârcul, rândunica, cucora [cocorul], dropia. Pe iazuri: bâtlanul, nagâțul, rața, lișița, păstârnacul (ca pasăre și nu ca rădăcinoasă)[84].
Dintr-o scrisoare a Academiei Române către Simion, din 4 septembrie 1895, aflăm că premiul Eliade Rădulescu pe 1896 a fost de 5000 de lei[85]. Pe când prima scrisoare catalogată aici, cea din 26 martie 1881, a Academiei Române, îl anunța pe Părintele Simion că a fost ales academician la secția istorică[86]. Pentru că el fusese ales membru al Academiei Române în ședința din 26 martie 1881, ședință în care a fost ales academician și Iacob Negruzzi pentru secția literară. În ședința din 30 martie 1881, Părintele Simion își citește scrisoarea de mulțumire iar discursul său de recepție, intitulat Cromatica poporului român, l-a rostit pe 12 martie 1882. Cuvântul de răspuns a fost rostit de Hasdeu[87].
*
77. Nicolae Manolescu și protocronismul
Pe 31 mai 1990[88], Manolescu scria articolul Dl. Dan Zamfirescu față cu Europa[89], în care spunea că Zamfirescu este „bine cunoscut rapsod al cultului personalității și protocronist notoriu”[90]. Spre sfârșitul articolului: „uitând cu desăvârșire unde ne-au dus izolarea, protocronismul și restul”[91]. Protocronismul rămânând un cuvânt neexplicat.
În Vocea patriotului naționale[92], din 14 iunie 1990[93], Manolescu găsește că gestul lui Eugen Barbu, din februarie 1979, acela de a-și depune carnetul de partid, e un gest „protocronic”[94].
În Protocronismul și apărătorii săi[95], un articol din 16 august 1990[96], Nicolae Manolescu îl stimează pe Edgar Papu, dar îl consideră pe Theodor Codreanu un protocronist[97]. Și despre protocronism, în sfârșit!, Manolescu spune că este o teorie literară care „a făcut să curgă multă cerneală și care a fost respinsă de majoritatea criticilor literari de bună credință”[98]. Pe baza căror considerente?
Manolescu găsește că afirmația lui Theodor Codreanu, aceea că „Eminescu a anticipat ideea einsteiniană a relativității”[99], este o „aserțiune comică”[100]. Fără să ne spună în ce constă „comicul” acestei afirmații. Și tot aici îi consideră protocroniști și pe Ilie Bădescu și pe Mihai Ungheanu[101]. Iar despre Bădescu spune că „și-a bazat faima pe ideea că Eminescu a fost marxist și anticipator al unor propoziții foarte moderne din doctrinele economice referitoare la capitalism”[102].
Referindu-se iarăși la protocronism, Manolescu spune că protocronismul este „o teorie aplicabilă la câteva cazuri particulare”[103]. Care sunt aceste cazuri aparte? Și de ce numai acele persoane pot fi „explicate” prin protocronism? Însă pe Manolescu îl interesează mai degrabă relația dintre protocronism și ceaușism decât teoria literară în sine. Pentru că, spune el, „protocronismul a fost expresia cea mai netă și mai elaborată pe plan cultural a poziției autarhice[104] promovate de Ceaușescu pe plan economic. Izolarea la care dictatorul și-a condamnat poporul, scoaterea noastră din Europa și din secolul XX de către o propagandă naționalistă interesată în cultul personalității lui Ceaușescu și-au găsit în naționalismul protocronist cel mai solid aliat ideologic”[105].
Pentru că „protocroniștii s-au raliat puterii [comuniste], [iar] adversarii lor au intrat în opoziție”[106]. De aceea, Prof. Manolescu, luptându-se cu protocronismul, se luptă, de fapt, cu ideologia comunistă și îl interesează mai puțin câtă dreptate au sau nu cei care susțin teoria literară.
Care sunt consecințele protocronismului în opinia lui Manolescu? Triumfalismul și falsificarea imaginii a numeroși autori și a operelor lor și diminuarea spiritului critic[107]. Și Manolescu consideră că protocronismul a apărut la scurt timp după „tezele ceaușiste din iulie ’71”[108] și că el a fost o mișcare oportunistă[109].
În conferința din 27 octombrie 2005, susținută la Universitatea din Craiova, și intitulată Istoria literaturii române la două mîini [110], Nicolae Manolescu vorbește și despre protocronism. Și îl prezintă drept „o variantă neștiințifică a culturalismului”[111]. De ce neștiințifică?
Și aici ne spune, în mod extins, cu ce se ocupă protocronismul: „În loc să discrimineze nuanțat și critic, protocronismul se complace în nebuloasa primară care e cultura secolelor XVI-XVIII. Cel puțin două tendințe se pot observa. Una este legată de afirmarea unei tot mai mari vechimi a fenomenului cultural românesc.
Limita inferioară, de la care putem vorbi de literatură (sau numai de cultura) românească, a fost împinsă mereu mai departe. Opere în slavonă, latină și greacă sunt examinate fără clipire ca opere de literatură română. În cea mai consistentă dintre istoriile literare suferind de această exagerare (care e și prima!), aceea a lui G. Ivașcu din 1969, în exact jumătate din cele 280 de pagini consacrate epocii medievale, nu e vorba de nici o opera scrisă în limba română. În felul acesta, Grigore Țamblac devine „întâiul autor cunoscut al literaturii române“, Monahul Filotei, cel dintâi poet, Macarie, „un ctitor al narațiunii istorice” și așa mai departe”[112].
Afirmații din care înțeleg că Manolescu respinge întreaga literatură teologică și istorică scrisă de români în latină, greacă sau slavonă. Adică într-o altă limbă. În timp ce alte popoare ale lumii își asumă întreaga bibliotecă teologică, istorică și literară a națiunilor lor indiferent în ce limbă e scrisă.
Manolescu contestă vechimea literaturii române și, deopotrivă cu ea, și sincronismul dintre literatura noastră și cea occidentală:
„A doua tendință este tot rodul unui paradox: protocronismul încearcă sa demonstreze că literatura noastră de până la 1800 a stat în cele mai…sincronice raporturi cu aceea occidentală. Și unde ar trebui meditat la faptul (absolut de necontestat) că, bunăoară, Varlaam tipărea Cazania cam o dată cu Descartes Discours de la méthode, ne pomenim covârșiți de pledoarii în favoarea existenței la noi a unei literaturi de Renaștere și chiar de pre-Renaștere sau a uneia baroce, ori care afirmă „rubedenia spirituală a lui Miron Costin cu marii săi contemporani de la Curtea Regelui Soare”[113].
Dar pentru a vedea sincronismul dintre noi și alții trebuie să aprofundăm propria noastră istorie în relație cu istoria altor popoare iar pentru a ne asuma vechimea literaturii noastre nu trebuie să facem altceva decât să acceptăm orice scriere produsă pe pământ românesc, în orice limbă, ca produs literar al națiunii române.
[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Ursu_Nicola.
[2] Istoria României în texte, selecția și comentariul textelor au fost realizate de: Bogdan Murgescu (coordonator), Alexandru Barnea, Ion Bucur, Simion Câlția, Ioan Cârjă, Adrian Cioroianu, Alin Ciupală, Antal Lukacs, Ecaterina Lung, Mirela-Luminița Murgescu, Constantin Petolescu, Bogdan Popovici, Florin Țurcanu, Ed. Corin, București, 2001, p. 119. Sursa folosită în istorie a fost aceasta: Ioan Fruma, Horia, procesul și martiriul său, [Ed. Dacia Traiană], Sibiu, 1947.
[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Oargă_Cloșca.
[4] Istoria României în texte, op. cit., p. 119.
[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Crișan.
[6] Istoria României în texte, op. cit., p. 120.
[7] Simion Florea Marian și corespondenții săi, ed. îngrijită de Eugen Dimitriu și Petru Froicu, cu un cuvânt înainte de Iordan Datcu, col. Documente literare, Ed. Minerva, București, 1991, 407 p.
[8] Idem, p. 384. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 383. [11] Idem, p. 380. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 371-372. [14] Idem, p. 363. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 347-362. [17] Idem, p. 347. [18] Idem, p. 348. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 349. [21] Idem, p. 350. [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 353. [25] Idem, p. 360.
[26] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Lviv.
[27] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Zhovkva.
[28] Sfântul Dosoftei al Moldovei.
[29] Simion Florea Marian și corespondenții săi, op. cit., p. 360-361. [30] Idem, p. 345-346. [31] Idem, p. 345. [32] Ibidem. [33] Idem, p. 346. [34] Idem, p. 340-341. [35] Idem, p. 340. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 341. [38] Ibidem. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Ibidem. [43] Ibidem. [44] Idem, p. 268-269. [45] Idem, p. 262. [46] Idem, p. 251. [47] Idem, p. 247. [48] Idem, p. 220. [49] Idem, p. 214-215. [50] Idem, p. 214.
[51] Idem, p. 215. [52] Ibidem. [53] Idem, p. 203-213. [54] Idem, p. 203-208. [55] Idem, p. 208-212. [56] Idem, p. 212-213. [57] Idem, p. 203-204. [58] Idem, p. 203. [59] Idem, p. 204. [60] Idem, p. 207-208. [61] Idem, p. 208. [62] Ibidem. [63] Idem, p. 195. [64] Ibidem. [65] Idem, p. 177. [66] Ibidem. [67] Idem, p. 158. [68] Ibidem. [69] Idem, p. 157. [70] Ibidem. [71] Ibidem.
[72] A Sfântului Ștefan cel Mare.
[73] Simion Florea Marian și corespondenții săi, op. cit., p. 152. [74] Idem, p. 152-153. [75] Idem, p. 150. [76] Idem, p. 149. [77] Ibidem. [78] Idem, p. 145. [79] Idem, p. 143. [80] Idem, p. 132. [81] Idem, p. 67. [82] Idem, p. 50. [83] Ibidem. [84] Ibidem. [85] Idem, p. 18. [86] Idem, p. 9. [87] Ibidem.
[88] Nicolae Manolescu, Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea, cu prefață de Vladimir Tismăneanu, Ed. Litera, București, 1991, p. 27.
[89] Idem, p. 24-27. [90] Idem, p. 24. [91] Idem, p. 27. [92] Idem, p. 34-39. [93] Idem, p. 39. [94] Idem, p. 36. [95] Idem, p. 74-77. [96] Idem, p. 77. [97] Idem, p. 74-75. [98] Idem, p. 75. [99] Ibidem. [100] Ibidem. [101] Ibidem. [102] Ibidem. [103] Ibidem.
[104] O economie națională izolată de circuitul economic mondial.
[105] Idem, p. 75-76. [106] Idem, p. 76. [107] Ibidem. [108] Idem, p. 77. [109] Ibidem.
[110] A se vedea: http://www.revistaorizont.ro/conferintelemicrosoft/index.php/conferinte?cid=15. [111] Ibidem. [112] Ibidem. [113] Ibidem.