Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Alt plagiat din teza mea doctorală

Din păcate, se pare că Mihail Stanciu nu este singurul care a plagiat din teza mea de doctorat.

În teza noastră de doctorat (reamintesc: publicată la nivel online pe 10 martie 2010), există un capitol (penultimul al cărții) care se numește: Antim Ivireanul și Ilie Miniat (p. 508-517), care constă într-o cercetare comparativă a predicilor celor doi autori menționați în titlul capitolului, pentru a analiza și a confirma sau a infirma ipoteza, răspândită în trecut, că scrierile lui Miniat ar fi putut constitui o sursă principală pentru Antim, în redactarea didahiilor sale.

Concluziile cercetării pe care am întreprins-o au fost că mai degrabă se poate vorbi de surse scripturale și patristice comune, ale celor doi ierarhi ortodocși, precum și de un elan predicatorial și poetic care i-a animat pe ambii. Deși se poate accepta, în teorie, posibilitatea ca Antim să fi ajuns în posesia unor copii manuscrise ale predicilor lui Miniat, analiza comparativă ne dovedește fără echivoc faptul că Mitropolitul Unghovlahiei nu și-a compus didahiile urmărind scrierile lui Miniat, ci și-a construit propriile exegeze ale textului biblic și propriile elaborări retorico-poetice.

Aceste lucruri le-am demonstrat prin studiul întreprins în paginile indicate mai sus[1].

Iar în p. 517 a tezei noastre am și menționat următoarele: „am întreprins acest studiu pentru a scoate din circulație definitiv această opinie filiaționistă”, adică ipoteza reproducerii, în bună parte, de către Antim, a predicilor lui Miniat.

De curând, am găsit teza de doctorat a Cristinei Crețu, publicată cu titlul: „Cristina Crețu (editor) / Ilie Miniat, Cazanii (București, 1742). Studiu filologic și lingvistic, ediție de text, notă asupra ediției, note și glosar”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2013.

Cartea are 663 p. (cu tot cu facsimile), dintre care cercetarea Cristinei Crețu este între p. 19-291, transcrierea textului din 1742 între p. 292-632, iar glosarul: p. 633-636. Și are un cuvânt înainte semnat de Eugen Munteanu, probabil conducătorul tezei de doctorat, fiind editată în condiții grafice excelente.

coperta cartii

M-am bucurat să găsesc, așadar, editarea predicilor lui Miniat, în traducerea românească de la 1742, alături de toate studiile aferente, menționate încă din titlu[2].

Însă, bucuria mea s-a mai redus când am citit, între capitolele făcând parte din Studiul filologic al editoarei, și următorul subcapitol, intitulat: „Modelul” Miniat în Didahiile lui Antim Ivireanul. Filiația predicilor (p. 44-49). Și aceasta pentru că editoarea și cercetătoarea cărții, Cristina Crețu, ajunge exact la aceleași concluzii la care am ajuns și eu, cu câțiva ani înainte, în teza mea de doctorat, folosind aproximativ aceeași argumentație (vom oferi amănunte puțin mai departe).

Ea spune: „Multe dintre sursele valorificate de Miniat se regăsesc în predicile lui Antim, fără ca izvoarele comune să însemne lipsă de originalitate” (p. 46). Și: „Așadar, Antim valorifică, în omiliile sale, surse care au stat la dispoziția lui Miniat, dar și a altor predicatori ai timpului. Și, fără a exclude un posibil contact, parțial, al mitropolitului cu opera lui Miniat, integritatea predicilor sale rămâne intactă, la fel ca trăsăturile care îi individualizează stilul” (p. 49).

Însă, la aceste concluzii, cum spuneam, am ajuns și noi, mai înainte, în teza noastră de doctorat, după cum lesne poate verifica și observa oricine parcurge capitolul pe care l-am indicat. Și tot la fel de ușor, pentru cine este onest, se poate remarca în expunerea noastră o demonstrație mai amplă, mai corectă și mai convingătoare, în ceea ce privește comparația între textele celor doi autori.

Cristina Crețu a urmărit aceleași etape ale demonstrației, ca și noi, numai ordinea lor nu este întocmai cu a noastră.

Astfel, între paginile 508-510 ale tezei noastre, am discutat premisele dezbaterii subiectului anunțat în titlu, și anume: cine a susținut influența covârșitoare a lui Miniat asupra lui Antim și dacă au existat argumente, și, respectiv, posibilitatea ca Antim să fi cunoscut predicile lui Miniat.

Cristina Crețu expune problema în aproximativ aceeași termeni, între p. 44-45 ale tezei sale, folosind, în mare parte, aceleași surse bibliografice.

Teza mea e publicată online și se poate consulta oricând, iar paginile în discuție din teza Cristinei Crețu sunt următoarele:

Cretu 1Mai departe, în teza noastră, am făcut analiza comparativă a celor două opere. După cum am precizat la p. 510 a tezei, inițial am citit predicile lui Miniat în ediția părintelui D. Fecioru (IBMBOR 1996) și nu am depistat elemente retorice sau stilistice la care să poată fi raportate didahiile lui Antim. Apoi am citit și ediția părintelui D. Iliescu Palanca (Anastasia 2004), care are omilii în plus față de ed. Fecioru. Și din ed. Palanca ne-a reținut imediat atenția un pasaj dintr-un panegiric adresat Născătoarei de Dumnezeu, care ne-a adus aminte de laudele adresate Preacuratei Fecioare de către Antim într-o binecunoscută didahie a sa, pe care le reprodusesem, mai sus, în paginile tezei noastre (p. 277-278), adăugând apoi și comentariile noastre (p. 280-282).

Am purces, deci, la reproducerea acestui fragment și la analiza comparativă:

Gianina 1Gianina 2Gianina 3Etc. Și am adăugat, la p. 512:

Gianina 4Între p. 512-514 ale tezei noastre, am continuat analiza comparativă a operelor omiletice ale celor doi ierarhi, din dorința de a nu mai lăsa nici un dubiu cu privire la originalitatea didahiilor lui Antim și la nedreptatea care i s-a făcut atâtea decenii la rând, prin afirmația că ar fi fost un simplu reproducător al predicilor lui Miniat.

Am arătat, în aceste pagini ale tezei, și faptul, absolut esențial, că multe similitudini între cei doi se pot stabili în mod eronat, fie pentru că omiliile respective ale lui Miniat nu i-ar fi putut parveni lui Antim, fiind rostite târziu, în 1714, fie pentru că, în realitate, este vorba doar de un izvor patristic comun, la care au mai apelat și alți mulți predicatori în trecut.

Cristina Crețu ajunge exact la aceeași concluzie (p. 49):

Cretu 2De fapt, Crețu alege să prezinte lucrurile într-o altă ordine, care însă nu este firească. Și anume, între p. 45-46 ale tezei sale, ea vorbește despre sursele comune ale celor doi autori, pentru ca, între p. 47-48 să prezinte exemple extrase din operele celor doi, care ar putea duce, eventual, la stabilirea unei filiații (de fapt, un singur exemplu esențial și care e același cu cel pe care l-am prezentat mai sus, din teza mea, după cum vom vedea).

Or, nu ai cum să începi să dicuți despre surse comune când nici nu ai stabilit dacă se confirmă sau nu ipoteza transpunerii, de către Antim, în didahiile sale, a unor pasaje sau omilii întregi din opera lui Miniat!!

E ca și cum ai pune carul înaintea boilor.

Cum să cauți surse comune când încă nu ai identificat nicio asemănare, pe care să o poți, eventual, justifica prin respectivele surse comune?

Problema care trebuia rezolvată, conform cu titlul subcapitolului, nu era dacă există surse comune în predicile lui Miniat și Antim. Fără îndoială, mai pot fi găsiți mulți alți omileți, din aceeași epocă sau chiar și din alte secole, care să fi apelat la aproximativ aceleași surse.

Problema de demonstrat era dacă Antim a copiat sau nu predici sau măcar fragmente semnificative din predicile lui Miniat. Nu există, pentru a rezolva această problemă, decât un singur început și anume să identifici dacă ipoteza filiației se verifică textual!

Singura situație în care poți ajunge să concepi planul demonstrației așa cum a făcut Crețu este aceea în care…știi deja foarte bine cum stau lucrurile! Și poți să cunoști foarte bine care este adevărul numai dacă l-ai citit, mai întâi, la altcineva, înainte de a-ți construi propria prezentare.

Iar Cristina Crețu putea să fi citit și e cel mai probabil că a citit capitolul din teza mea doctorală, pe care însă a ales să nu-l citeze, ci să-l ignore, ca și cum nu l-ar fi văzut niciodată.

Să mergem însă mai departe. Am arătat mai sus un fragment panegiric de la Miniat (reamintim: p. 510-511 ale tezei noastre), ce ni s-a părut a fi, singurul, foarte apropiat stilistic și teologic de un pasaj similar din didahiile lui Antim.

Crețu identifică, la rându-i, exact același textp. 47 (pentru Ilie Miniat utilizează propria transcriere din traducerea de la 1742, cum era normal, dar folosește ediția din 1962 a Predicilor lui Antim, și nu ediția Operelor din 1972, ca mine, fapt care nu o absolvă însă de vina de a fi plagiat):

Cretu 3După care prezintă și pasajul din didahia lui Antim și face comentariul următor (p. 48):

Cretu 4Ideea sursei comune am comunicat-o, anterior, în teza noastră doctorală. Numai că noi am identificat mai întâi pasajele care ar putea provoca bănuieli, și apoi am invocat sursele comune, ca justificare a existenței unor pasaje asemănătoare în operele ambilor.

Despre Cântarea cântărilor am vorbit și noi, de asemenea, comentând fragmentul antimian, la p. 281-282. Însă Cântarea cântărilor poate fi citată de doi sau mai mulți predicatori fără să stârnească suspiciuni că s-ar fi influențat unul pe altul. Tâlcuirea ei în același fel, atunci când se întâmplă…e o cu totul altă poveste.

Pentru Cristina Crețu, „asemănările evidente” sunt… „asemănări izolate”. Însă, dacă ar fi vorba numai despre „asemănări izolate”, n-ar mai avea rost să mai ne batem capul cu „o sursă comună”. Pentru că nici nu ar mai avea importanță să deducem o asemenea sursă. Problema este că între afirmațiile Cristinei Crețu nu prea există continuitate.

Comentariul legat de stilul celor doi autori este superfluu, atâta timp cât Crețu încearcă să expedieze problema, afirmând că, de fapt, nu există mare asemănare între fragmentul de la Miniat și cel de la Antim.

Atunci, de ce s-a mai oprit la acest exemplu?! Cum și-a dat seama să se oprească tocmai la acest fragment, dintre toate didahiile lui Miniat și Antim, dacă, de fapt, nu ar fi cine știe ce mari similitudini între ele, ci doar niște „asemănări izolate”?!!

Ce sens mai are a căuta să justifici lucrurile printr-„o sursă comună”, dacă asemănarea este, oricum, irelevantă?

Sursa comună nu poate da naștere unor „asemănări izolate”, ci numai unor asemănări pertinente. Altfel nu ar mai avea niciun rost să fie pomenită.

Crețu se exprimă astfel: „Se poate întrevedea, în schimb, o sursă comună, numită de Miniat, anume «sfânta adunare a bisericeștilor dascăli»”. Adică: de ce se mai zbate Gianina Picioruș să ne convingă cu teza sursei comune, din moment ce însuși Miniat pomenește de „sfânta adunare a bisericeștilor dascăli”, de la care el ar fi luat tâlcuirile pe care le-a expus?

Și Varlaam spune că și-a scris Cazania/ Cartea românească de învățătură adunând „din toți tâlcovnicii Sventei Evanghelii, dascălii Besearicii noastre”, însă, în fapt, sursele au fost numai trei, care la rândul lor, au presupus adunarea „din toți tâlcovnicii”. Așa încât „sfânta adunare a bisericeștilor dascăli” e o formulă care poate avea multe înțelesuri. Dacă am înțelege-o literal, ar putea fi vorba de enorm de multe surse, inombrabil de multe. Or, e greu de crezut că Miniat și Antim le-au adunat pe toate la un loc în același fel, ca să rezulte o interpretare care, pe o anumită porțiune (trei fraze), putem spune că este aproape identică la ambii predicatori.

E adevărat că trei fraze nu pot să confirme, nici pe departe, ceea ce susținuseră odinioară Melchisedec sau Iorga, și anume că Antim îi e îndatorat întru totul lui Miniat. Dar nici nu poți să spui că sunt „asemănări izolate”, decât…dacă vrei să mă contrazici, cu tot dinadinsul.

Adevărul este că nu există decât două soluții: ori Antim a cunoscut, într-adevăr, predica lui Miniat, ori există o (singură) sursă comună.

Așa că că sursa comună i-a devenit evidentă lui Crețu din teza mea și nu din ce a zis Miniat, pentru că Miniat însuși nu i-ar fi putut atrage atenția asupra lui…Antim.

Și după ce selectează același pasaj care se regăsește și la mine în teză, ca exemplu de asemănare între Miniat și Antim, considerându-l însă până la urmă irelevant, Crețu încearcă să-și susțină punctul de vedere printr-un alt exemplu, constând într-un scurt fragment luat dintr-o cazanie la Adormirea Maicii Domnului a lui Miniat, pe care îl compară cu un la fel de scurt pasaj din aceeași cazanie la Adormirea Maicii Domnului, despre care tocmai am vorbit, pasaj care nu este decât continuarea celui despre care am vorbit, p. 48 (iar în teza mea, p. 279-280):

Cretu 5Sintagma „în altă parte” îl privește numai pe Miniat, fiind vorba de predica anterioară, pentru că, în privința didahiilor antimiene, este vorba de aceeași parte, adică de aceeași predică, și nu numai de aceeași predică, ci și de același fragment din aceeași predică (pe care eu l-am citat integral în p. 277-280 ale tezei mele și apoi l-am comentat)

Cu alte cuvinte, din „Didahiile” lui Antim Ivireanul, Cristina Crețu n-a putut să găsească pentru exemplificări decât un singur fragment (pe care l-am indicat eu în teza mea) dintr-o singură predică.

Din așa-zisul al doilea exemplu pe care îl oferă, pentru a demonstra că nu există nicio filiație între Miniat și Antim, reiese, după spusele lui Crețu, că „sursa comună valorificată de cei doi predicatori” este…David. Însă simpla citare a unui verset din Psaltire (sau de oriunde altundeva din Scriptură) nu poate și nu va putea vreodată să stabilească dacă doi predicatori s-au influențau unul pe altul!!!

Spuneam mai devreme că Cristina Crețu a plecat, mai întâi, în mod ilogic, în demonstrația sa, de la discuția despre surse comune. Amintind de sursele omiliilor antimiene (despre care am vorbit și noi în teza noastră, într-un capitol aparte: Izvoarele omiliilor antimiene, p. 497-508), ea afirmă că (p. 47):

Cretu 6Această afirmație am făcut-o mai întâi noi, în teza noastră, p. 516:

Gianina 5A se observa faptul că Cristina Crețu ține să precizeze apăsat că Sfântul Teofilact ar fi „citat destul de des” de Miniat, ca și de Antim. Însă nu descoperă decât două astfel de situații.

Și face această precizare bucuroasă foarte pentru că, în teza mea, s-a strecurat o eroare, și anume afirmația că Miniat nu ar fi citat din Sf. Teofilact de Ohrida/ al Bulgariei. Eroarea provine din faptul că, atunci când am elaborat aceste concluzii, am recurs numai la ed. Fecioru, așa cum am și spus, pierzând pentru o clipă din vedere că acolo nu erau decât omilii la Postul Mare. Iar Sf. Teofilact nu e amintit în predicile din ed. Fecioru, ci numai în două predici care sunt în ed. Palanca. De fapt, uitându-mă acum ca să verific cum stau lucrurile, am găsit, subliniat (pe atunci) de mine, numele lui Teofilact într-una din predicile din ed. Palanca. Însă, din păcate, mi-a scăpat această inexactitate în teză.

În ciuda acestui fapt, însă, argumentul meu rămâne în continuare în picioare. Pentru că, în timp ce Miniat îl citează doar de două ori pe Sfântul Teofilact, Antim îl amintește, în schimb, de cinci ori, în didahii, în afară de care am mai identificat alte două texte preluate fără mențiune de la Sf. Teofilact (teza mea, p. 499 și p. 506), care ajunge să îl secondeze astfel pe cel mai citat predicator în didahiile antimiene, Sf. Ioan Gură de Aur.

Iar după ce am terminat teza, am mai găsit și alte fragmente din comentariile Sfântului Teofilact, care au trecut în paginile omiliilor antimiene…

Pentru că trebuie să avem în vedere nu numai sursele comune, ci și frecvența lor în paginile celor doi predicatori, pentru a avea un tablou cât mai corect.

Însă faptul că Cristina Crețu a ținut neapărat să exulte, afirmând că Miniat l-a „citat destul de des” pe Sf. Teofilact, la fel de mult ca și Antim (ceea ce nu este adevărat), ne dovedește că ea a citit, fără îndoială, teza noastră dedicată studierii operei lui Antim sau cel puțin o parte din ea, mai ales capitolul despre relația cu Miniat, mai înainte de a-și redacta subcapitolul din teza sa, la cere ne referim.

Mai departe, Crețu ne prezintă și alte surse sau referințe comune (în încercarea de a mă depăși cu identificările surselor, deși însăși ideea surselor comune a luat-o de la mine):

Cretu 7În primul rând, „Justin filosoful” (adică Sfântul Iustin Martirul și Filosoful) nu are ce căuta alături de Diogene, Pitagora, Platon și toți ceilalți. Chiar Miniat vorbește despre „Iustin filosoful și mucenicul” (p. 300 în cartea Cristinei Crețu).

În al doilea rând, amploarea apelului la filosofii greci și la istoria și mitologia veche grecească, din care scoate Miniat învățături și pilde, în comparație cu referințele mult mai puține de această natură, la Antim, ar fi trebuit să o determine pe Crețu să treacă acest gen de surse la diferențe, nu la asemănări între Miniat și Antim.

De fapt, de aceea introduce ea aici (fără vreo justificare deosebită), la un loc, și filosofi și personaje ale lumii antice (așezate de-a valma, cele din Vechiul Testament cu cele din istoria antică greacă), pentru ca să pară că situația este similară cu cea din paginile didahiilor lui Antim.

Or, adevărul este că, mai ales în ceea ce-i privește pe filosofii greci, trimiterile pe care le face Antim sunt incomparabil mai reduse numeric și calitativ (ca amploare a referinței) decât cele pe care le face Miniat.

Însă, afirm din nou, toată această paradă enumerativă, ea singură, nu dovedește absolut nimic, în absența identificării unor texte, în predicile ambilor ierarhi, care să conțină astfel de referințe și care să fie obiect de discuție în legătură cu subiectul avut în vedere: l-a peripatetizat Antim pe Miniat sau nu?

În teza noastră de doctorat am insistat pe texte care pot fi considerate preluări, cu exemple convingătoare (p. 510-516), iar nu pe surse comune scoase din context.

După care noi am trecut sublinierea obiectivelor atinse, din care cităm (p. 516-518):

Gianina 6Gianina 7Crețu expune această ultimă idee a mea, reformulată:

Cretu 8În aceste condiții, în afară de faptul că demonstrația din capitolul tezei noastre nu avea nevoie de un duplicat (putea să fie citată, iar nu reluată, cu aproximativ aceleași resurse bibliografice și argumente), este foarte supărător faptul că Cristina Crețu își arogă meritul unei „contribuții personale” în a fi demonstrat „«falsul model» Miniat în Didahiile lui Antim Ivireanul, precum și asemănarea lor prin sursele valorificate” (p. 268), deși acestea fuseseră demonstrate anterior în teza mea de doctorat.

De asemenea, în prefața semnată de Eugen Munteanu, conducătorul tezei Cristinei Crețu apreciază, între elementele de valoare și de noutate ale lucrării, faptul că: „Un subcapitol special este dedicat raporturilor dintre didahiile lui Antim Ivireanul și predicile lui Ilie Miniat. Comparând atent fragmente din predicile celor doi [!!], autoarea conchide că nu se poate vorbi decât de surse comune, nu și de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim, cu atât mai puțin de preluarea de către ultimul a predicilor lui Miniat (s. n.)” (p. 14).

Numai că autoarea, Cristina Crețu, conchide plagiindu-mă.


[1] Adresez mulțumirile mele postume (din păcate, pentru că n-am mai avut posibilitatea altfel) conducătorului meu de doctorat, Profesorul Dan Horia Mazilu, pentru că dânsul a fost cel care m-a îndemnat hotărât să fac această cercetare, din care s-a născut acest capitol. Eu citisem predicile lui Miniat și îmi formasem opinia că nu poate fi vorba de o filiație concretă între opera lui Miniat și cea a lui Antim. O convingere pe care o mai exprimaseră și alți cercetători, fără însă a o demonstra printr-o analiză aplicată pe texte, pentru a scoate din circulație teza eronată a lipsei de originalitate a lui Antim. Tocmai de aceea, D. H. Mazilu m-a sfătuit să scriu neapărat un capitol în care să discut „problema Miniat”. Ceea ce am făcut.

[2] Aceasta pentru că am înaintat, în cărțile noastre, ipoteza influenței sale asupra lui Heliade și poate și a altor scriitori pașoptiști, atât în ceea ce privește stilul, cât și unele idei teologice.

A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/10/28/o-alta-posibila-sursa-pentru-anatolida/. Și cartea noastră de aici, p. 126-129.

Atât pentru cercetarea întreprinsă în teza noastră de doctorat, cât și pentru celelalte studii ale noastre, eu am folosit traducerile operei episcopului Ilie Miniat oferite de Părintele D. Fecioru (IBMBOR 1996) și de părintele D. Iliescu Palanca (Anastasia 2004). De aceea m-am bucurat ca, fără a mai pierde timpul la bibliotecă, să pot avea transcrierea traducerii românești de la 1742, pentru a primi încredințarea deplină că Heliade sau Alexandrescu au avut sub ochi ceea ce am afirmat eu că au avut. Și confirmarea a venit…

Altfel, însă, nu cred că predicile lui Miniat, deși cu titlul Cazanii, se pot înscrie în seria cazaniilor și didahiilor românești, în urma lui Coresi, Varlaam și Antim Ivireanul. Deși traducerea de la 1742 este foarte frumoasă, nu poate avea valoarea și importanța lingvistico-literară a cazaniilor lui Coresi și (cu atât mai puțin) a celor aparținând lui Varlaam. E totuși o simplă traducere dintr-un autor care nu e român (dacă cineva ar vrea să facă analogia cu Neagoe Basarab). Deși editarea ei este un act de cultură de apreciat, cartea nu poate face parte din canonul operelor literaturii române.

Did you like this? Share it:

Previous

Istorie 5. 16

Next

Predică la Duminica a 34-a după Rusalii [2015]

8 Comments

  1. Eugen Munteanu

    Dragă doamnă Picioruş,

    Mă numesc Eugen Munteanu, sunt profesor la Universitatea din Iaşi şi îndrumător al tezei de doctorat a do[a]mnei Cristina Creţu despre Cazaniile lui Ilie Miniat.

    Am citit
    cu atenţie integral şi de două ori textul d‑voastră postat pe net, prin care o acuzaţi pe d‑na Creţu că a plagiat din teza d‑voastră de doctorat (nepublicată!).

    În lungul d‑voastră text nu am găsit însă nici cel mai mic semn veridic de
    plagiat! Tot ce scrieţi sunt simple speculaţii. Probabil că aveţi cunoştinţă de
    faptul că sunt unul dintre cei mai activi şi virulenţi combatanţi împotriva plagiatului şi a oricărei imposturi academice!

    Vă informa[e]z că prin plagiat se înţelege preluarea (însuşirea) întocmai, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie şi frază cu frază a celor scrise de cineva, fără folosirea semnelor citării şi fără indicarea scrupuloasă a sursei.

    Vă rog să exemplificaţi acuza de plagiat cu cel puţin două asemenea exemple de preluare întocmai, de către d‑na Creţu, din teza d‑voastră, a unor fragmente convingătoare.

    Vă asigur că, dacă veţi reuşi, voi fi primul care să dezaprob o asemenea faptă şi să o denunţ public. Dacă nu veţi reuşi, vă rog să ştergeţi postarea respectivă, care (repet, în caz contrar) vă dezonorează.

    Înţeleg că aveţi studii teologice. În acest caz, sunt aproape sigur că teama de Dumnezeu vă va îndemna să luaţi decizia cea mai potrivită!

    Cu cele mai bune gînduri,

    Eugen Munteanu

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Profesor Eugen Munteanu,

      teza mea doctorală este publicată în format electronic, în forma inițială, așa că diferența dintre cartea publicată și cartea în PDF nu e niciuna. În afară de faptul că editura mai ia niște bani de pe urma mea.

      Mai pe scurt: am fost generoasă și sunt la nivel online în ceea ce privește cărțile, atâta timp cât eu și soțul meu le dăruim în mod gratuit. A se vedea aici.

      Tocmai de aceea doamna Crețu a avut de unde să se „inspire”. Dacă nu era online ar fi putut să spună că nu o cunoaște. Dar dacă a fost și este online…m-a plagiat ideatic. Pentru că plagiatul nu e doar grosier ci și mai „delicat”, ca în acest caz.

      Dacă eu v-aș plagia ideile cărților dumneavoastră și aș face o carte, în care nu v-aș cita nicidecum, v-ați considera furat sau nu? Eu, în cazul doamnei Crețu, mă simt furată…și tocmai pentru că teza mea era online…a considerat că poate să fure în liniște.

      Sunt uimită de faptul că dumneavoastră o apărați și vorbiți în locul dumneaei. Merg pe premisa că dumneaei a furat fără ca dumneavoastră să știți.

      Vă doresc numai bine!

      Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  2. Eugen Munteanu

    Dragă doamnă Picioruş,

    Ceea ce pretindeţi d‑voastră este lipsit de temei şi absurd!

    Pînă nu arătaţi faţă în faţă pasaje întregi identice, fie şi disparate, din teza d‑voastră şi din cartea d‑nei Creţu, vă faceţi vinovată de calomnie şi de daune aduse unei persoane nevinovate.

    În plus, mai purtaţi şi povara păcatelor invidiei şi al trufiei, păcate destul de grele pentru un intelectual care mai este şi soţie de preot…

    Cu cele mai bune gînduri,
    Eugen Munteanu

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Profesor,

      dumneavoastră dați plagiatului o definiție mult prea îngustă…și dacă o practicați la facultate atunci e grav.

      Plagiat înseamnă și a fura texte întregi, cu toptanul, așa cum fac tinerii de la liceu sau de la facultate…și a traduce texte dintr-o altă limbă fără a cita sursa…dar și a fura idei, metode, proceduri, concluziile muncii altora de ani și a le reformula puțin ca să pară ale tale.

      Soția mea nu a pierdut timpul cu doamna Crețu pentru ca s-o calomnieze…ci a scris articolul supra pentru că a dezgustat-o gestul dumneaei și a arătat, pentru cine vrea să citească, ce a observat că a plagiat fosta doctorandă a dumneavoastră.

      În primul dumneavoastră comentariu ați vorbit despre „teama de Dumnezeu”, acum vorbiți despre patimi…

      Problema pe care dumneavoastră vreți să o acoperiți sub tăcere e aceasta: doamna Crețu a plagiat fără teamă de Dumnezeu idei și moduri de prezentare de la soția mea…și, se pare, că nu are nicio patimă.

      Cred că lucrul cel mai bun e, ca pe viitor, să îi învățați pe doctoranzii dumneavoastră definiția corectă a plagiatului.

      Restul e…pierderea timpului!

  3. Cristina Crețu

    Doamnă Gianina Picioruș,

    V-am citit textul și vă răspund scurt: acuzațiile pe care mi le aduceți sunt grave și absolut nefondate. Spuneți ca aș fi preluat din teza dumneavoastră ba cuvinte, ba concluzii, apoi că ar fi vorba de un plagiat mai „delicat” la nivelul ideilor?!  Argumentele pe care le prezentați nu se susțin, exemplele pe care le dați nu dovedesc nimic.

    Eu am citat în teza mea toate cărțile pe care le-am consultat, am făcut trimitere la autorii ale căror opinii le-am susținut sau nu.

    Nu am citit (să îmi fie iertată ignoranța) cartea dumneavoastră în format electronic sau altfel și nici vreun articol pe care l-ați semnat, mai mult, nu am auzit până acum de ele; nu sunteți o autoritate, nu v-am întâlnit numele citat nicăieri.

    Mi se pare că articolul dumneavoastră este o îndârjită desfășurare de forțe care… nu demonstrează nimic și că încercați din greu să găsiți un plagiat acolo unde nu este.Aștept să vă retrageți cuvintele și să vă cereți scuze.

    Cristina Crețu

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Am explicat cu lux de amănunte în articolul de mai sus felul în care ați plagiat cu nerușinare, doamnă Crețu. Amenințările, insultele și încercările dumneavoastră și ale conducătorului dumneavoastră de a mă intimida nu vă fac deloc cinste și nu mă impresionează câtuși de puțin.

      V-am depistat plagiatul din întâmplare, nu v-am căutat cu lumânarea. Am găsit cartea la librăria Eminescu din București, altfel probabil că rămâneați „cinstită” mulți ani de acum înainte.

      Prin însuși faptul că mă furați, dumneavoastră și alții, dovediți că sunt o autoritate.

      Altceva nu mai am de discutat cu dumneavoastră pe această temă.

      Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  4. Cristina Crețu

    Doamnă Picioruș, Se pare că nu înțelegeți: nu se poate să aruncați cu noroi și apoi să spuneți că nu mai vreți să discutați. Nu, lucrurile nu pot rămâne așa: vă cer să vă retrageți cât mai repede articolul postat, acuzele calomniatoare la adresa mea și să vă cereți scuze.Altfel, calomnia este o infracțiune care se sancționează legal. Cristina Crețu

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Crețu, eu înțeleg foarte bine…și pentru că înțeleg foarte bine v-am și demonstrat, în mod detaliat, cum ați plagiat! Restul…sunt amenințările dumneavoastră.

      V-am dat dreptul la replică, v-ați spus punctul de vedere, pe care oricine îl poate citi, alături de articolul meu, și poate judeca lucrurile.

      Și nu mai am ce discuta cu dumneavoastră, dacă veniți de o mie de ori să spuneți același lucru.

      Ceea ce este enervant e că nu eu, cea care am fost plagiată, vă ameninț cu sancționarea legală, ci dumneavoastră, care m-ați plagiat.

      Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén