Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [55]
Traduceri patristice
*
vol. 5
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*** 
Sfântul Augustin,
Episcopul Hipponei
(13 noiembrie 354-28 august 430,
pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)
*
Despre Sfânta Treime
[cartea a patra]
*
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a.
***
Așadar, Acela care este viu cu duhul, adevăratul Mijlocitor al vieții, a înviat trupul Său mort. Iar pe cel care este mort cu duhul și mijlocitor al morții [, adică pe diavol,] l-a scos afară din sufletele celor care cred în Sine, ca să nu mai stăpânească înăuntru [intrinsecus], ci să atace [numai] din afară [forinsecus], dar totuși să nu învingă.
Căruia pe Sine Însuși S-a oferit ca să fie ispitit, pentru ca, învingând și ispitirile lui, să fie Mijlocitor[ul nostru], nu numai prin ajutor[ul dat nouă] [adjutorium], ci cu adevărat și prin pilda [Sa] [per exemplum].
Dar acela [diavolul], care la început a încercat, prin orice mijloc, să se strecoare în cele interioare [ale Domnului], a fost aruncat afară/ expulzat [și], după Botez, toate ispitele sale ademenitoare au fost în zadar (cf. Mt. 4, 1-11). Pentru că cel mort cu duhul n-a putut să-L invadeze pe Cel Viu cu duhul.
[De aceea, diavolul,] fiind avid [avidus], în orice mod, de moartea omului, s-a apucat să producă acea moarte pe care putea [să o producă] și i s-a îngăduit [să facă astfel] asupra aceluia [, a trupului, care era] muritor, pe care Mijlocitorul cel Viu l-a primit de la noi.
Și acolo unde a putut să facă ceva, acolo a fost învins în toate privințele [ex omni parte devictus est]. Și de unde a primit puterea uciderii, din afară, a trupului Domnului, de acolo i-a fost ucisă puterea lui interioară, cu care ne ținea pe noi [în robia păcatului și a morții].
Căci s-a făcut [astfel] că lanțurile multor păcate, în multe morți, au fost rupte printr-o singură moarte a Unuia/ a Celui unu pe care niciun păcat nu L-a precedat[1].
Și, de aceea, pentru noi Domnul a dat înapoi/ a plătit ceea ce nu era dator, pentru ca datoria [morții] să nu ne [mai] rănească. Căci nici nu a fost lipsit de trup prin dreptatea unei puteri oarecare, ci El Însuși S-a lipsit.
Acum, Cel care putea să nu moară dacă nu vroia, a murit, fără nicio îndoială, pentru că a vrut. Și pentru aceasta a dat exemplu [exemplavit] începătoriilor și puterilor/ stăpâniilor [Iadului], biruindu-le pe ele în mod credincios, în Sine Însuși (cf. Colos. 2, 15).
Prin moartea Sa, desigur, a fost adusă o adevărată jertfă pentru noi. [Și] oricare ar fi fost vina [noastră], din cauza căreia începătoriile și stăpâniile ne destinau [destinebant] pe noi, pe drept, la chinuri care să ne plătească [datoria], [aceasta] a fost ștearsă, abolită, desființată.
Iar Învierea Sa ne-a chemat să fim predestinați [praedestinatos] pentru viața cea nouă. [Și El] i-a îndreptat pe cei pe care i-a chemat și i-a slăvit pe cei pe care i-a îndreptat (cf. Rom. 8, 50).
Astfel, diavolul îl stăpânea pe om, să zicem așa, printr-un drept integral [jure integro], căci prin consimțire [omul] a îngăduit să fie sedus. În timp ce el [demonul], neîmpiedicat de stricăciunea trupului și a sângelui, [îl stăpânea pe om] prin această slăbiciune a trupului său muritor, [deși și el este] extrem de lipsit și de slab/ neputincios.
Iar diavolul era cu atât mai mândru cu cât părea mai bogat și mai puternic, în contrast cu cel care era în zdrențe și plin de neliniști.
Și totuși, prin însăși acea moarte a trupului, [diavolul] l-a pierdut [pe om, a pierdut stăpânirea asupra lui]. Căci, deși el însuși nu l-a urmat [acolo] unde l-a împins pe păcătos să cadă [, adică în moartea trupească], acolo [, în schimb,] L-a impulsionat pe Mântuitor să coboare, urmându-l [pe om].
Astfel, Fiul lui Dumnezeu a binevoit să devină prietenul nostru în comuniunea morții, la care neajungând vrăjmașul nostru, se considera pe sine că este mai bun și mai mare decât noi.
Deci, zice Mântuitorul nostru: „Mai mare iubire nimeni nu are, decât să-și pună sufletul său pentru prietenii săi” (In. 15, 13).
Prin urmare, diavolul se credea superior chiar față de Însuși Domnul, întrucât Domnul S-a oferit lui în patimi[le Sale] [, ca să ne mântuiască pe noi].
De aceea, despre Acesta se înțelege și ceea ce citim în psalm: „Micșoratu-L-ai pe El cu puțin mai prejos de Îngeri” (Ps. 8, 5). Încât El Însuși, Cel nevinovat, să fie ucis de către păcătos, [acesta] lucrând împotriva noastră după o judecată dreaptă [aequo jure], pentru ca El să-l depășească [pe acela] printr-o dreptate mai mare și astfel să robească robia care s-a făcut prin păcat (cf. Efes. 4, 8) și să ne elibereze pe noi din robia [noastră] dreaptă din cauza păcatului[2], ștergând înscrisul morții prin dreptul Său sânge, vărsat în mod nedrept, și mântuind păcătoșii pe care i-a îndreptat.
[1] Pentru că celor păcătoși le merg înainte păcatele lor.
[2] Oamenii erau robi ai diavolului după dreptate, din cauza păcatelor lor.