Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [34]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Până la finalul capitolului, mai întâlnim câteva parafraze din Scriptură. Una dintre ele a fost identificată chiar de către editori: „cel bun vădzu, pricep și laud,/ dară cel rău voiu și urmădz”[1] – comentată astfel la subsol: „o parafrază a cunoscutelor cuvinte ale Sfântului apostol Pavel: «Văd ceea ce este bine însă urmez pe cele rele»”[2].
Câteva rânduri mai sus, am găsit o altă parafrază: „tot suspinul cu osânda sa/ va să ne găsească /…/ cuiburile de prin copaci/ și bortele de prin stinci/ a ne scuti/ și uscate a ne feri/ vrednice nu vor fi”[3].
Parafrazează: „Și împărații pământuilui și boiarii și bogații și căpitanii și cei tari și tot robul și tot slobodul s-au ascuns pre ei în peștere și în pietrile munților. Și zic pietrilor și munților: «Cădeți preste noi și ne ascundeți pre noi de cătră fața Celui ce șade pre scaun și de cătră urgia Mielului»” (Apoc. 6, 15-16, Biblia 1688).
De asemenea, „dulăii, coteii și mâțele/ din fărămușile mesii stăpânilor să hrănesc”[4], reprezintă o parafrază la: „şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt. 15, 27, Biblia 1988).
Partea a cincea a cărții începe cu încercările de a vâna Inorogul:
Deci cătră dulăii de casă,
Șoimul, ogarâi și coteii trimasă,
poruncă ca aceasta dându-le,
ca niciun munte înalt
și nici o vale adâncă
necercată
și nescuciurată
să nu lasă
și pentru ca în măiestriile întinse
pre Inorog să aducă
în tot chipul să silească. /…/
Aceștea așe, după poruncă,
în toate părțile să împrăștiiară
și prin vârvurile munților
și prin fundurile râpilor
nici un loc necălcat,
necutreierat
și neadulmăcat
nu lăsară.
Inorogul, în primejdiia ce să află
vădzind
și încă câte îl așteaptă
socotind,
deodată în simceaoa [creasta] a unui munte
așe de înalt să sui,
cât nu jiganie îmblătoare
a să sui,
ce nici pasire zburătoare
locul unde sta a privi
peste putință era.
Căci la suișul muntelui una era potica,
și aceia strâmptă și șuvăită foarte,
carea în pleșea muntelui
prea cu lesne închidzindu-să,
pre aiurea de suit alt drum
și-altă cale nici era,
nici să afla.
Iară în vârvul muntelui
locul în chipul unii poiene
câtva în lung și în lat să lățiia
și să deșchidea,
unde ape dulci și răci curătoare,
ierbi și pășuni în fel de fel crescătoare
și pomi cu livedzi de toată poama roditoare
și grădini cu flori în tot chipul de frumoase
și de tot mirosul mângâios purtătoare
era.
În loc ca acesta Inorogul viețuind,
macar că în tot feliul de desfătări
și de îndămânări
să afla,
însă (inimii închise
și de grijă cuprinse
tot dulcele amar
și tot largul strâmt îi ieste).
Șoimul, câteodată peste munți înălțindu-să,
locul, potica și închisoarea ei
cum și în ce chip ieste videa,
însă pre Inorog undeva
macară nu zăriia.
Căci Inorogul preste toată dzua
supt deasă umbra pomilor aciuându-să
și la un loc neclătit aședzindu-să,
noaptea numai la locurile pășunii ducându-să
și câteodală și la prundiș
din munte în ses coborându-să,
până în dzuă iarăși la locul aciuării sale
să afla.
Într-acesta chip, Inorogul
câtăva vreme strâmtă și pustnică viață ducând,
și nu în silțele, ce așeși nici în viderile
sau audzirile gonașilor cădzind,
coteii de cehnit,
ogarii de scâncit,
dulăii de brehăit
și Șoimul de piuit
amurțisă
și, din toate puterile obosindu-să,
a vânătorii toată nedejdea
pierdusă[5].
Pe alocuri ne întâmpină un aer de baladă. Am comentat însă acest fragment în alt context și reamintim acel comentariu:
„E mai greu de înțeles cum Inorogul ducea viață «strâmtă și pustnică» și, în același timp, se bucura, «în vârful muntelui», al unui munte foarte înalt, de poieni în care se găseau «pomi cu livedzi de toată poama roditoare/ și grădini cu flori în tot chipul de frumoase/ și de tot mirosul mângăios purtătoare».
Lucrurile au sens doar dacă acceptăm semnificația alegorică a deschiderii locului în acest chip paradisiac, Cantemir sugerând, de fapt, că Inorogul ar trăi acolo după modelul Sfinților sihaștri, o viață pustnicească și totodată paradisiacă.
Însă chinurile nevoințelor și desfătările duhovnicești nu sunt concomitente în experiența isihaștilor (de obicei, deși această concomitență nu e cu totul exclusă) și, mai ales, nu se desfășoară pe același plan. E limpede că Dimitrie Cantemir a ales să unească, într-un mod voit paradoxal, cele două trăsături aghiografice esențiale, asceza cea mai aspră cu bucuriile extatice ale vedeniilor dumnezeiești, într-un pasaj cu semnificații tainice (ca multe altele din Istoria ieroglifică).
Această interpretare este cu atât mai plauzibilă cu cât autorul însuși ne oferă ulterior o nouă descriere, în care peisajul paradisiac se estompează, lăsând să se vadă adevărata față a împrejurimilor:
într-un munte prea înalt și loc prea aspru
și fără suiș [fără cale de acces] aflându-l, i să părea
că pre o stâncă înaltă în simceoa muntelui șeade,
iară din toate părțile prăpăști,
hărtoape și păhârnituri graoznice era,
atâta cât căutării amețală aducea[6].
Diferența de perspectivă asupra peisajului este dată de diferența dintre omul duhovnicesc și cel lumesc/ teluric.
Pentru conturarea primei ipostaze a Inorogului, cea de pustnic în sihăstria munților, Cantemir ar fi putut să facă apel tot la Dosoftei, de la care am reținut și noi, în mod aleatoriu, câteva exemple:
Acesta dintru Svinți
părintele nostru Fostirie,
ca soarele răsărind
despre Răsărite,
au străluminat părțâle Scăpătatului.
Că, suindu-sâ la un munte nalt
și tăcut,
rugându-sâ curat
și fără tinâ lui Dumnădzău, /…/
să feace de-adevărat luminători[7].
*
Acesta născut,
crescut era
din cetatea cea mare
Nisiva,
și pustiiasca
și săhăstreasca viațâ
îndrăgind,
la naltele vărvuri a munțâlor au sosât
și a pustiei nevoi bărbăteaște răbdând,
vara pălit,
iarna de răcealâ și de ger căznit[8].
*
Acesta Svânt Nichita, dorind verguriia [fecioria]
și țânearea [abstinența/ asceza],
să sălășlui în munți
la mijlocul sosând
a tuturor bunătățâlor,
și să hrăni în cetățâle liniștii,
și suind d-imbe părți
sosî la cereasca petreacere[9].
Am preferat reproducerea poetică a fragmentelor dosofteiene pentru a observa mai bine că, în preocuparea sa de a scrie proză poetică, Cantemir îi urmează lui Dosoftei, deși scriitura lui implică și alte modele.
Pentru cea de-a doua ipostază a Inorogului, aceea de trăitor în mijlocul frumuseților edenice, Cantemir avea, de asemenea, la îndemână hagiografiile care descriu răpirile la Rai”[10].
Faptul că Inorogul este nevăzut pentru cei care se străduiesc să-l vâneze, pentru că se află la înălțimi inaccesibile, unde nu ajunge nici ochiul a „pasire zburătoare”, iar Șoimul nu poate a-l zări, și cu toate acestea trăiește într-un peisaj edenic, ne dovedește că această inaccesibilitate nu este de ordinul celor firești (cum îi place lui Cantemir să spună).
În mod evident, vorbind despre înălțimea la care trăia Inorogul, autorul sugerează o realitate metafizică.
Cu alte cuvinte, inamicii Inorogului nu se ridicau, nici pe departe, la statura spirituală a acestuia. Micimea lor intelectuală și sufletească îi împiedica să îi poată vedea lăcașul. Sugestiile hagiografice sunt bine lizibile în text.
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 199.
[2] Ibidem, n. 2.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 200.
[5] Idem, p. 201-202.
[6] Idem, p. 249.
[7] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B.A.R., CRV 73, f. 250r – Viața Sfântului Fostirie, 5 ianuarie.
[8] Idem, f. 257v – Viața Sfântului Ierarh Iacov de Nisiva [Nisibe], 13 ianuare, cel care a făcut „luminânde minuni”, după cum spune tot Sfântul Dosoftei.
[9] Idem, f. 431r – Viața Sfântului Nichita prezviterul și egumenul Michidiei, 4 mai.
[10] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studiu despre Viața Sfântului Macarie Romanul, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 44-47,
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.