Scrisoarea I [5]

„Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”.

E stăpân peste marginile lumii pentru că pământul a fost prima creație din universul material. În Sfânta Scriptură ni se spune că „la început”, Dumnezeu a făcut „cerul și pământul” (Fac. 1, 1). Sfinții Părinți consideră că „cerul” denumește puterile spirituale, îngerești.

Astfel că întâia creație materială a lui Dumnezeu este pământul acoperit de ape. Acesta forma, la început, întreg universul.

Acesta credem că este motivul pentru care versul eminescian susține că acest punct, pământul, se întindea „peste marginile lumii”.

Totodată, acest stăpân „fără margini peste marginile lumii” este…„mult mai slab ca boaba spumii”.

Și aici aflăm din nou explicații plauzibile în Scriptură și în literatura noastră veche.

„Căci ca plecarea den cumpene iaste toată lumea înaintea Ta și ca picătura de roao cea de dimineață ce să pogoară pre pământ” (Înț. lui Sol. 11, 23, Biblia 1688).

„Pentru a lumii aceștiia în dumnădzăiasca privală câtințe, frumos arată Avgustin: «Mai mică iaste (dzice) toată lumea în privința [privirea/ în fața] lui Dumnădzău, decât picătura înaintea mării»”[1].

„Mult mai slab ca boaba spumii”

În compunerea poetică a lui Miron Costin: „Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?/ Spuma mării și nor suptŭ cer trecătoriŭ”…(Viiața lumii).

Puțin mai devreme, Eminescu vorbise despre cei care „neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită”. Miron Costin scrisese despre omul „ca o spumă plutitoare” (Viiața lumii).

Pământul primordial, stăpân „peste marginile lumii”, este „mult mai slab ca boaba spumii” în fața Creatorului său.

Mai departe:

De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.

Așa cum precizam și altădată, ordinea în care se prezintă venirea lumii întru ființă este biblică: „De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii”. Scriptura afirmă că Dumnezeu a creat pământul în ziua întâi (Fac. 1, 1-2), în vreme ce aștrii cerești („lună, soare”) au fost aduși la existență în ziua a patra (Fac. 1, 14-19).

„Cărările necunoscute” pe care vin lumile „din sure văi de chaos” sunt căile necunoscute ale lui Dumnezeu:

„Pentru că nu-s sfaturile Meale ca sfaturile voastre, nici căile Meale ca căile voastre, zice Domnul. Ce în ce chip iaste depărtat ceriul de pământ, așa e depărtată calea Mea de către căile voastre și cugetele voastre de la cugetul Mieu” (Is. 55, 8-9, Biblia 1688).

„O, adâncime de bogăție și de înțelepciune și de înțelegere a lui Dumnezău! Câtu-s de necercetate judecățile Lui și de neurmate căile Lui” (Rom. 11, 33, Biblia 1688).

Modul în care Dumnezeu a adus toate de la neființă la ființă și a făcut ca „negura eternă” și „sure văi de chaos” să se plasticizeze și să devină „roiuri luminoase” de lumi este cu totul necunoscut creaturilor Sale. „Pentru că cine au cunoscut gândul Domnului? Sau cine sveatnic [sfetnic] Lui s-au făcut?”  (Rom. 11, 34, Biblia 1688).

Scriptura sugerează, omenește vorbind, doar un sfat între persoanele Sfintei Treimi, mai înainte de veci, spunând despre Hristos: „Căce Copil s-au născut noao, Fiiu și să deade noao, Căruia domnia să făcu preste umărul Lui, şi să cheamă numele Lui: «Al marelui sfat Înger, minunat Sfeatnic, Dumnezău tare, biruitoriu, Domnu[l] păcii, Părintele veacului celui viitoriu»” (Is. 9, 6, Biblia 1688).

Această taină a zidirii lumii este a Lui: „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă /…/ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază”.

„Dorul nemărginit” care atrage în viață lumile – pe lângă faptul că este o metaforă sublimă – credem că Îl indică în mod tainic pe Dumnezeu.

Spuneam altădată că, în dialectul muntenesc, dor avea mai degrabă semnificația de durere și nu pe cea de dorință[2]. Cu sensul din urmă îl utiliza însă Dosoftei: „Doamne, cu puterea Ta să va veseli împăratul […]. Dorul inemii lui, dat-ai lui”; „Doamne, naintea Ta [este] tot dorul mieu” (Ps. 20, 2-3; 37, 9, Psaltirea de-nțăles). Biblia 1688 folosește termenul „pohta”, în ambele cazuri, în locul dorului.

Încât putem spune că e foarte probabil faptul că Dosoftei i-a transmis dorul lui Eminescu.

Versurile următoare ale poemului nu par să aparțină dascălului, deși această distanțare nu este semnalată grafic:

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați
Ne succedem generații și ne credem minunați;

Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neființei universul cel himeric…

În opinia noastră, deși poetul nu a făcut o pauză prin care să indice că aici avem de-a face cu un comentariu al său, intercalat între episoadele care prezintă cosmogeneza și eshatologia, în viziunea dascălului, totuși, schimbarea tonului și a persoanei verbelor (care sunt acum la întâi plural: „noi, copii ai lumii mici/ Facem”, „ne succedem”, „ne credem”, „ne-nvârtim” etc.) ne determină să credem că acestea nu sunt considerațiile filosofului. Cu atât mai mult cu cât ele se înscriu în aceeși diatribă împotriva deșertăciunii, care-i aparține poetului.

Referința la „microscopice popoare, regi, oșteni și învățați” este în legătură cu reflecția inițială a poetului, care vedea destinele umane stăpânite de raza lunii și de geniul morții.

Raza apare din nou, de data aceasta ca cea care susține lumile întru ființă. Pare a fi doar o…rază, dar, în același timp, pentru univers, ea este un imperiu de lumină, în interiorul căreia întreaga lume este ca jocul unor fire de praf („precum pulberea se joacă în imperiul unei raze”).

Prin urmare, raza nu doar că aprinde lumile gândirii, dar aduce și susține în existență și universul propriu-zis.

Într-o ciornă pregătitoare a poemului, Eminescu scria aceste versuri:

Lumea –un cămătar mai este, ce-o râzândă mască poartă
Ca să ’nșele pe or și cine – Dumnezeul cel proscris

Își retrage-a sale raze dintr-o lume nomolită*
Ei gândesc că el nu este. Ghiara rece și cumplită
A demonilor n’o simte nimeni, nimeni apăsând
Demonul deșertăciunii, al mărirei, al averei,
Demonul crud și [i]ronic al minciunei ș’a ’nșelării
În fie care din oameni mânile-și freacă râzând[3].

Pentru ca, în varianta finală, să spună: „Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…/ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric”

Mai sus, retragerea razei dumnezeiești avea drept consecință necredința și păcatele tot mai grele, pe când aici este vorba de o stingere care, dacă s-ar petrece, ar duce la pieirea umbrei care este lumea („Fum și umbră sunt toate, visuri și părere”Viiața lumii).


[1] Dimitrie Cantemir, Divanul…, ed. cit., p. 121.

[2] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 321-324, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 180.