Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [35]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Vânătorii se sfătuiesc și urzesc planuri spre prinderea Inorogului, pentru care „multe cuvinte/ și în ciur și în dârmoiu cernute/ și zbătute/ la mijloc pusără”[1]. Și hotărăsc:
Adecă sămn de pace
și giurământ
de prieteșug
Inorogului să trimață,
și la cuvânt prietenesc
și fără vicleșug ca [și] cum l-ar chema,
din vârvul muntelui,
la gura poticăi,
în marginea apii,
carea pe acolea trecea,
să-l coboară.
Căci pe supt poalele muntelui
și pre lângă gura poticăi
o apă mare
și câtva de lată curea,
unde ei socotiia
că, Inorogul de să va coborî,
despre strâmptoare
ei îl vor lua.
Iară dinainte apa
îl ocolește,
din dreapta și din stânga malurile
cu mreji și cu silțe
avea împănate[2].
Relatarea are toate semnalmentele unei balade, numai că autorul o întrerupe adesea, pentru alte amănunte.
În corul vânătorilor intră și alte personaje, precum Hameleonul și Crocodilul. Cel dintâi nimerise odinioară între fălcile celui de-al doilea și, pentru a fi cruțat, îi promisese că-i va procura o masă mai desfătată, „vânat mare, gras și frumos”, adică pe Inorog, în schimbul lui însuși, care ar fi fost doar „gustare frundzerită” [3].
Hameleonul, „a căruia fire în toate fețele a să schimba,/ precum să fie” [4], este o jiganie pe care Cantemir o prezintă în detaliu, ca mai înainte pe Struțocămilă, dovedind astfel o mare pasiune pentru cunoașterea viețuitoarelor și a universului.
Din descrierea sa plină de precizări cu caracter științific, reținem pentru poezia pe care o analizăm doar amănuntele referitoare la capacitatea aceluia de a se confunda cu mediul, schimbându-și culoarea:
Cea din fire floare
îi ieste albă
cu negru picată,
precum sint soldzii costrășului.
Iară amintrilea,
ori în ce felu de floare va,
într-aceia să poate schimba.
Deci, când să mânie să face verde,
când să întristă să face negru,
iară când să veselește,
roșiu cu galbăn amestecat
să face.
Așijderea și fără pricină
în tot feliul de fețe să schimbă,
iară mai vârtos în floarea ce-i stă denainte,
hiriș într-aceia să mută.
Pricina aceștii puteri ce are,
adecă din nemică
flori și fețe
în divuri,
în chipuri
a-și agonisi
mulți în multe chipuri
a o arăta să nevoiesc,
însă, pre cât
noi sama a-i lua am putut,
ieste aceasta:
Grăunțele cele mănunțele
carile în chipul sagriului peste piiele
îi sint
fietecarile din patru părți,
în patru fețe ieste din fire văpsit,
adecă alb, negru, roșiu și albastru
în floarea ceriului,
carile sint văpsele
din fire stătătoare.
Deci, când va să să facă negru,
toți soldzișorii cu partea cea neagră în sus
îi întoarce;
așijderea când va să să facă roșiu,
alalte dedesupt ascundzind,
partea soldzișorilor cea roșie deasupra scoate,
și așe la alalte face.
Căci toți soldzii lui sint rătunzi
și în chipul sferii prin piiele i să întorc
și precum îi ieste voia îi mută.
Așijderea, când va să să mute
într-alte fețe,
fețele soldzilor amestecă și,
în chipul zugravilor,
din câteva flori amestecate
altă floare scornește[5].
Deși Cantemir vrea să fie științific – se baza pe propriile observații, amintind de „Hameleonul pre carile a videa ni s-au tâmplat/ prin vremea a unui an în cușcă închis”[6] –, bună parte din descrierea sa are alura celor din Fiziolog.
În concepția sa, cameleonul este un zugrav (pictor) care amestecă mereu cele patru culori ale solzilor săi, cu care este înzestrat din fire, și se vopsește singur, încât mereu „din câteva flori [culori] amestecate/ altă floare scornește”, rotindu-și solzii.
Iar personajul lui Cantemir, Hameleonul, „precum piielea,/ așe gândurile și mintea își vârsta/ și-și schimba” [7].
Acest Hameleon, pe care Inorogul îl numește „jiganie dobitocită și dobitoc jigănit”, este singurul care „la locul unde Inorogul lăcuia agiunsă”[8]. El este purtătorul unei scrisori viclene, care, sub mesajul de pace, ascundea tocmai străduința vânătorilor de a-l face să se coboare din acea înălțime de neajuns a sălașului său.
Inorogul, iubitor de pace și de împăcare, este de acord să se coboare la prundiș, pentru a se întâlni cu Șoimul.
Hameleonul îi aduce Șoimului această veste:
Pre nepriietin cu buni chedzi
la mână ți-l aduc: după cuvinte s-au lăsat,
viclenelor giurământuri s-au încredințat
și la prundiș în marginea apii
să să coboară, fără nici un prepus, s-au înșelat.
Acmu, dară, sentenția și învățătura
moșilor și strămoșilor tăi pomenește /…/.
Deci acmu vreme găsind
și mijlocul prin giurământ aflând,
mai multe nu cugeta,
ce cum mai curând
unde și când va fi împreunarea
cuvânt și poruncă îmi dă,
ca fără zăbavă
cumplitului vrăjmaș
așternut spre somnul vecinic
să-i aștern
și acoperemânt de odihnă nedeșteptată
cu un ceas mai înainte să-i gătesc[9].
Șoimul însă își schimbă gândul dintâi și decide ca: „până unde/ sorocul împreunării noastre va fi,/ duhurile neprietinești a potoli/ și afară din tot punctul vicleșugului/ unul cu altul împreunare [întâlnire] a avea/ am socotit” [10].
Numai că Hameleonul și ceilalți vânători ai Inorogului, trimiși de Corb, hotărăsc ca prinderea acestuia să se facă fără ca Șoimul să fie înștiințat mai înainte de planul lor, pentru ca, astfel „cum să dzice prostul cuvânt,/ cu cleștele jăratecul să ție/ și cu mâna altuia/ șarpele din bortă să scoață” [11].
Iar Hameleonul îl avertizează și pe Crocodil că trebuie să își aștepte masa promisă:
mâine dimineață Inorogul,
jiganiia cea vestită
și de colții a tuturor dulăilor așe mult dorită,
din munții înalți la prundișul apii
ieste să să pogoară.
Unde despre strâmptorile poticilor,
pentru ca înapoi a da
să nu mai poată,
toți câinii și dulăii păzitori sint.
Deci ei, precum să-l gonească,
îl vor goni,
dară precum să-l agiungă
nu-l vor putea/…/.
Ce Inorogul, iarăși
altă cale deșchisă neavând
și din dos acmu de câini
încungiurat simțindu-să,
până mai pre urmă înotatului bizuindu-să,
în apă va să să arunce /…/.
Deci el în apă cădzind,
nu picioare de înotat,
ce așeși aripi de zburat
de ar avea,
denaintea iuțimii domnului mieu,
precum a scăpa
nu va putea,
adeverit sint.
Și iată eu, fără altă zăbavă,
la Inorog în munte mă voi sui
și ceasul vremii coborârii lui
însămnând,
fără preget știre îți voi da.
Numai de pre aicea nu te depărta,
ca în vremea trebuitoare
fără zăbavă să te pociu afla[12].
Pe când, în fața Șoimului, „cuvinte căptușite îngăima/ și teie/ de curmeie/ lega” [13].
Bocetul și blestemul lui Cantemir, care urmează, are ca model, în opinia noastră, plângerile bizantine, fie că e vorba de imne religioase, fie de jelanii în ocazii istorice dramatice:
O, mai bine în veci să fie murit
decât dormire ca aceasta să fie dormit!
O, mai bine mort să să fie sculat
decât somn ca acesta să fie somnat!
O, mai bine într-o față
și aceia în piiatră să să fie întors
decât așe în multe feliuri
de stricăciune și fără folos!
O, faptă spurcată și lucru scârnav,
o, batgiocură de batgiocurit
și ocară de ocărât,
vino, dintele șerpelui,
aleargă, coada scorpiii,
și adevărul mărturisiți
de să află la voi vinin
și toapsăc ca acesta [etc., etc][14].
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 203.
[2] Ibidem.
[3] Idem, p. 204-205.
[4] Idem, p. 203.
[5] Idem, p. 206-207.
[6] Idem, p. 206.
[7] Idem, p. 211.
[8] Idem, p. 210.
[9] Idem, p. 212-213.
[10] Idem, p. 214.
[11] Idem, p. 217.
[12] Idem, p. 219-220.
[13] Idem, p. 222.
[14] Idem, p. 222.