În studiul nostru despre Viața Sfântului Macarie Romanul, am afirmat că tradiția creștin-ortodoxă consideră că Edenul există în continuare pe pământ[1]. Și nu numai tradiția răsăriteană crede acest lucru, ci și cea apuseană.

Gaster venise cu ipoteza unor legende vechi occidentale despre trei frați care au căutat Raiul mergând spre izvoarele unuia dintre fluviile despre care Scriptura spune că își au acolo originea.

Însă avem și surse mult mai recente, în Apus, care mărturisesc aceeași tradiție despre care vă vorbeam.

Dan Horia Mazilu, punând în relație câmpia paradisiacă de pe malul Nilului, lângă cetatea Epithimiei, din Istoria ieroglifică (cap. III), cu credința că Nilul izvorăște din Eden, ne comunică următoarele:

„Biblicul fluviu Ghihon sau Gihon, pe care grecii îl numesc Nil, vine de la răsărit, unde Dumnezeu sădise raiul – ab orientem (asta și înseamnă numele lui – ne spune Josephus Flavius în Antichitățile iudaice). Izvorând din raiul pământesc (s. n.), el trece pe sub Oceanul Indian (este de părere Philostorgios, un istoric al Bisericii din veacul al V-lea), curge apoi subteran, traversează și Marea Roșie și iese la suprafață în Africa pentru a străbate Etiopia în drum către Egipt. S-ar putea ca Nilul lui Cantemir, născut din valurile oceanului, să fie acel Ghihon […].

După cum tot dintr-o foarte veche tradiție a literaturii creștine – cea a «Nilului care transportă din paradisul de sorginte lucruri de preț» – pare a se fi coagulat și imaginea (Cantemir a fost un vizual) edenică, zugrăvită de Camilopardal […] a spațiului udat de fluviul miraculos.

Niște călători prin regatul legendarului „preot Ioan” (textul este din veacul al XVI-lea și este comentat de Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului […]), spațiu fabulos al Orientului aflat în proximitatea raiului pământesc (s. n.), constată că pe apele Tigrului plutesc crengi de măslin și de chiparos, Eufratul cară ramuri de palmier și de mirt, Ghihonul (Nilul) duce la vale un arbore numit aloe, iar pe Pison (Gange) apar ici-colo cuiburi cu papagali.

Imaginea este însă mult mai veche. Pentru Joinville (secolul al XIII-lea), istoric al cruciadei a VII-a, darurile Nilului erau mult mai diverse și aveau aceeași sursă: «În locul în care Nilul intră în Egipt, oamenii deprinși cu această muncă își aruncă seara plasele desfășurate în apa fluviului; iar la sosirea dimineții ei găsesc în ele marfa prețioasă pe care o aduc în țară: ghimbir, revent, lemn de aloe și scorțișoară. Se spune că mirodeniile vin din paradisul terestru, căzând sub suflarea vântului din arborii paradisului, așa cum în pădure crengile uscate sunt rupte de vânt» (Histoire de Saint Louis […]).

Fluviile aduc, se vede, doar vegetale, mărci ale grădinii („Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit”, Facerea, 2, 8), pe care sunt capabile să le reproducă și în spațiile pe care le traversează. Philostorgios, citat și mai înainte, credea că garoafele care se regăsesc pe malurile fluviului Pison […], contrastând teribil cu goliciunea celorlalte locuri, sunt aduse chiar din paradis (s. n.).

O grădină (dominată de niște flori crescute fără vreo intervenție a omului) închipuie și Cantemir pe «șesurile câmpului» străbătute de Nil. […]

Lecturile cantemirirene din comentatorii paradisului terestru (s. n.) […] se văd cu limpezime [din textul acestuia]”[2].

Prin urmare, nu este nici pe departe vorba doar de câteva legende despre trei frați sau trei sihaștri, așa cum prezenta Gaster problema, mistificând lucrurile sau vorbind în necunoștință de cauză.

De asemenea, în cartea noastră despre Viața Sfântului Macarie Romanul, am discutat și despre un alt așa-zis motiv de sminteală pentru creștini, care ar exista în această hagiografie, și anume prezența unor animale fabuloase sau care vorbesc.

Întâlnim însă asemenea situații și în multe alte vieți de Sfinți, ca spre exemplu în viața Sfântului Pavel Tebeul, în care ni se istorisește că Sfântul Antonie cel Mare (251-356 d. H) a întâlnit, „în pustia cea mai dinăuntru” a Egiptului, centauri și satiri, aflându-se în căutarea unui Sfânt care să fi ales să locuiască în acele locuri:

„Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzându-l, s-a înarmat cu mântuitorul semn al Crucii și cu îndrăzneală l-a întrebat: «Ascultă, tu, în care parte locuiește robul lui Dumnezeu?». Iar fiara plecându-se la cuvântul Sfântului și neputând să grăiască cu glas, i-a arătat cu mâna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie.

Bătrânul s-a minunat de chipul cel de fiară și mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mâna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoșarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul Sfântului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau niște fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povățuirea robului Său.

Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească până la brâu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră și coarne în cap.

De vederea acesteia minunându-se bătrânul și cu credință neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicând: «Cine ești tu?». Iar fiara, aducându-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: «Sunt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea, numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sunt trimis de la turma mea, să slujesc ție ca să te rogi pentru noi Stăpânului celui de obște, pe Care L-am cunoscut că a venit în lume și în tot pământul a ieșit vestirea Lui».

Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător își uda fața sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos și de pierzarea satanei și se minuna cum a putut să înțeleagă vorba satirului.

Lovind cu toiagul în pământ, zicea: «Vai ție, cetatea Alexandriei [Egiptului], care în loc de Dumnezeu cinstești sluțeniile! Vai ție, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci și fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinstești». Acestea zicându-le Sfântul, fiara a fugit în pustie.

Despre acea fiară, nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă și în vremea împăratului Constanțiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămându-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă”[3].

Exemplele s-ar putea înmulți peste măsură…În aceste condiții, nu înțelegem de ce Viața Sfântului Macarie Romanul a ajuns să fie considerată apocrifă, plecând de la considerentele unor filologi care n-au nicio legătură cu viața și experiența creștină.


[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/23/viata-sfantului-macarie-romanul-2/.

Sau cartea noastră de aici, p. 22-27.

[2] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea a III-a: Genurile literare, Editura Universității din București, 2000, p. 572-574.

[3] Viețile Sfinților pe ianuarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, p. 249-250.

Did you like this? Share it: