Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2015]
Iubiții mei[1],
După cum vedem din imaginea iconică de deasupra, aceeași slavă veșnică a lui Dumnezeu, care izvorăște din persoana lui Hristos, pentru Sfinți este lumină neapusă, veșnică, pururea-strălucitoare, în care ei vor locui pentru veșnicie, pe când, pentru păcătoși, ea este un foc aprins și chinuitor.
Slava Lui e una și fără schimbare, pentru că este necreată și veșnică. Numai oamenii o resimt diferit, după starea lor duhovnicească, sau nu o suportă, pentru că nu au trăit pe pământ în slava Lui. Iar judecata Domnului nu face decât să împartă oamenii după starea lor interioară, adică după ceea ce sunt cu adevărat.
De aceea, a fi la dreapta sau la stânga Domnului, Care este Dreptul nostru judecător, înseamnă a sta veșnic în slava Lui cu bucurie sau a nu suporta slava Lui, pe care o vezi ca pe un foc care te chinuie veșnic.
Și ceea ce ne spune această Sfântă Frescă prin linii și culori, ne spune și Evanghelia de astăzi [Mt. 25, 31-46] prin cuvinte. Căci dacă punem cuvintele Evangheliei în imagini, alături de alte revelații ale Bisericii păstrate tradițional, obținem imaginea iconografică de deasupra.
Pentru că la judecata Lui vor participa Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul și Apostolii Lui, ca împreună-judecători și apărători ai lumii, toată lumea va fi judecată, și cei Sfinți vor merge în Raiul desfătării celei veșnice, pe când păcătoșii în Iadul cel veșnic.
Iar ceea ce spune Dumnezeiasca Scriptură despre judecata Lui, despre Rai și Iad, spune și Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii. Pentru că una va fi judecata a toată lumea și ea va fi făcută de Domnul și Mântuitorul nostru, atunci când va veni întru slava Sa, dimpreună cu Sfinții Lui Îngeri și toată umanitatea va învia și va fi transfigurată. Sfinții Lui vor fi la dreapta Lui, în Rai, iar păcătoșii vor fi aruncați în Iadul cel veșnic, adică în simțirea slavei lui Dumnezeu ca foc care mistuie și chinuie.
Îi va separa nu discreționar ci după realitatea vieții lor. După cine sunt cu adevărat.
Căci oamenii, odată născuți, nu mai mor deplin niciodată. Pentru că sufletul nostru este nemuritor și nemurirea lui e darul lui Dumnezeu.
Și când Domnul va veni din nou și va învia și va transfigura pe tot omul care a fost zămislit și a trăit vreodată pe pământ, atunci fiecare om va avea și trup duhovnicesc, nemuritor. Fiecare va avea trup și suflet nemuritor, dar la fundamentul conținutului vieții lui va fi viața pe care a trăit-o pe pământ.
Pentru că toți vom fi nemuritori atunci dar nu toți vom fi Sfinți. Ci oamenii, cu toții nemuritori prin harul Lui, vor avea în veșnicie, cu mult potențată, îmbogățită, viața pe care au început-o aici, pe pământ. Cei care au fost cu El și în slava Lui, vor fi umpluți veșnic de o tot mai mare prezență a slavei Lui celei veșnice, pe când cei care s-au dezis de El și de Biserica Lui sau n-au cunoscut viața cu El, se vor schimonosi continuu interior, pentru veșnicie, ca unii care nu suportă slava Lui.
Pentru că mântuirea noastră e rodul relației nostre continue cu Dumnezeu, pe când depărtarea de El este Iadul. Adică resimțirea prezenței Lui ca o pedeapsă, ca o chinuire continuă, veșnică.
Și de aceea, iubiții mei, avem astăzi această Evanghelie în prim-planul vieții noastre eclesiale: pentru ca să punem început-bun postului, dar, mai întâi de toate, vieții noastre interioare.
Pentru că postul, rugăciunea, citirea, milostenia, pocăința, împărtășirea cu Domnul nu au rolul decât de a ne curăți interior, de a ne umaniza și a ne înduhovnici.
Fiindcă Fiul omului, adică Domnul și Mântuitorul nostru, ne dorește pe toți oameni adevărați, care să ne pese de tot ceea ce vedem și auzim în lumea aceasta.
El ne dorește sensibili, galanți, bine- voitori, cu multă omenie și deschidere față de oameni. Pentru că, dacă suntem oameni, dacă trăim printre oameni și dacă, numai împreună, putem trăi frumos unii cu alții, trebuie să înțelegem adânc oamenii.
Iar când citim Viețile Sfinților tocmai acest lucru ne izbește conștiința: atenția și mila și considerația lor profundă față de oameni. Pentru că, pe cât s-au înduhovnicit, pe atât s-au umanizat Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că au înțeles că viața cu Dumnezeu înseamnă binele pentru toți, dreptate pentru toți, bucurie pentru toți și nu minimalizarea altora pentru ca noi să părem mai buni decât ei.
Am văzut adesea predicându-se la această duminică – și am mai vorbit despre acest lucru negativ –, numai despre milostenie. Despre milostenia trupească. Ca și când numai de ea am avea nevoie pentru a ne mântui.
Predici care creau opinia, cu totul falsă, în conștiința celor credincioși, că, la judecata Lui, criteriul va fi numai milostenia, nu și rectitudinea credinței și sfințenia vieții.
Adică spuneau că „nu contează” ce fel de credință am avut noi și ce fel de viață, dar, dacă am dat milostenie, pe Dumnezeu doar acest lucru „Îl interesează”. Și își fundamentau această idee, cu totul lipsită de evlavie și de adevăr, pe literalitatea textului.
Pentru că textul evanghelic, la prima vedere, vorbește doar despre milostenia trupească. Și Domnul ne întreabă, în Evanghelia de azi, dacă am dat de mâncare, de băut, dacă am primit pe străini, dacă am îmbrăcat pe cei goi, dacă am cercetat pe cei bolnavi și întemnițați [Mt. 25, 35].
Însă un creștin ortodox evlavios și atent înțelege din Evanghelia de azi nu că Domnul reduce mântuirea noastră la milostenie, ci că milostenia, alături de pocăință și de rugăciune, sunt începutul mântuirii noastre.
Căci El, Care nu suportă pervertirea credinței și a vieții ortodoxe, cum ne-ar socoti pe noi „Sfinți” doar pentru că am dat milostenie, dar nu ne-a interesat nici de dreapta credință a Bisericii și nici de viața de sfințenie?
Iar dacă singurul criteriu al mântuirii ar fi milostenia, la ce ne-ar mai trebui Biserica Lui și cărțile Sfinților Părinți și atâtea slujbe și posturi și nevoințe, dacă a da altora mâncare și băutură, haine și medicamente înseamnă mântuirea noastră?
Asta ar înseamna că marii afaceriști și marii delapidatori ai lumii, cei care au moștenit averi fabuloase sau au câștigat sume imense la diverse jocuri și care s-ar apuca să facă milostenie, să facă bine oamenilor, sunt niște „mari Sfinți”. Sau, dacă milostenia e singurul criteriu al vieții religioase, toți cei credincioși ar trebui să ne punem pe făcut bani, pentru că de ei avem nevoie ca „să ne mântuim”.
Însă Domnul nu reduce, în Evanghelia de azi, viața Bisericii și a noastră la milostenie ci ne arată că milostenia este un semn de normalitate în viața ortodoxă. Milostenia e un semn de umanitate dar nu singurul. Pentru că milostenia reală, ca iubire pentru altul, răsare în ființa noastră din drepta credință în Dumnezeu și din curățirea vieții noastre de patimi.
Din banii pe care îi dăm cuiva, din lucrurile, cărțile, obiectele, mașinile oferite cuiva, din auzirea și înțelegerea nevoii celuilalt izvorăște purtarea lui în noi. Pentru că milostenia trupească trebuie să ne ridice la conștiința de a-i dărui lui și milostenie duhovnicească. Adică iubire, înțelegere, respect, sfătuire pentru a trăi ortodox.
Căci cei care predică grosier la această duminică și îi învață pe alții că oamenii au nevoie doar de mâncare, băutură, haine și medicamente, adică de un salariu și un trai decent, socotesc că ajutorul dat cuiva poate înlocui relația de prietenie și de iubire cu el.
Însă Domnul, pentru toți cei care doresc să se mântuiască, ne spune altceva, mult mai profund, în Evanghelia de azi. Că milostenia înseamnă a-L vedea în alții pe El și a-L iubi pe El în oameni. Că milostenia e tot ceea ce facem din iubire pentru oameni, că ea înseamnă purtarea lor în noi și cu noi întotdeauna.
Dacă a da câțiva bani cuiva sau un lucru și apoi plecăm și îl lăsăm pe acela să se arânească cum poate înseamnă milostenie, această milostenie e totuna cu neiubirea. Pentru că îi lăsăm bani în loc de iubirea și de atenția noastră.
Îi dăm ceva…și uităm de el!
Însă milostenia pe care ne-o cere Domnul este integrală. Pentru că El ne cere să ne punem la dispoziția oamenilor cu tot ceea ce avem și suntem și să îi iubim pe oameni și cu darurile noastre, și cu munca noastră și cu inima, cu credința, cu conștiința, cu prietenia și iubirea noastră. Milostenia înseamnă să le slujim oamenilor întotdeauna, dăruindu-ne continuu lor, pentru că Îl vedem în ei pe Domnul și îi chemăm și pe ei să Îl vadă în alții.
Însă dăruim din credința noastră în El și din iubirea Lui care s-a revărsat în noi. Dăruim ca ortodocși și pentru a mărturisi, în adevăr și în sfințenie, iubirea lui Dumnezeu față de oameni.
Pentru că, la judecata Lui, nu vom fi întrebați numai despre ce fapte de milostenie trupească am făcut, ci, mai întâi de toate, despre credința și viața noastră, despre alipirea noastră totală de El în Biserica Lui.
Pentru că din credința în El și din viețuirea în Biserica Lui vine toată revărsarea bună a inimii noastre.
Așadar, iubiții mei, Domnul a vorbit aici despre milostenie ca început și nu ca sfârșit al vieții cu El. Pentru că prin tot ceea ce facem trebuie să Îl vedem pe El.
Scopul nu e să dăm altora, să dăm indiferent de ceea ce simțim pentru ei, ci să Îl vedem pe El în oameni și să îi vedem pe oameni ca împreună-părtași cu noi la mântuirea în Hristos. Pentru că noi nu mergem de unii singuri înaintea Lui ci împreună cu toți oamenii și trebuie să arătăm, fiecare dintre noi, că îi avem pe toți în inima noastră. Că ne-am rugat, am muncit, ne-am sfințit viața pentru binele și mântuirea întregii lumi și nu doar gândindu-ne la noi, la binele nostru îngust, meschin.
Și astfel, înainte-vederea Judecății Lui se face pentru noi un motiv puternic de comuniune și de întrajutorare. Pentru că noi trebuie să arătăm tuturor, la judecata Lui cea dreaptă, că în noi înșine locuiește slava Prea Sfintei Treimi și că noi suntem plini de virtuți și de curăție și de toate faptele dreptei-credințe a Bisericii Sale.
Dar faptele noastre bune s-au răsfrânt și în viața altora, pentru că au învățat de la noi binele și l-au trăit și ei.
Iar acolo, la judecata Lui, noi vom merge împreună cu cei în care ne-am imprimat bunătatea, atenția, înțelepciunea, rugăciunea noastră, dar și împreună cu cei pe care i-am necăjit și le-am fost o pricină de sminteală, de cădere în păcat.
Și pentru că toți suntem păcătoși și am păcătuit greu, Îl rugăm de pe acum pe Judecătorul nostru să ne fie milostiv nouă, nevrednicilor, și să ne învețe să ne pocăim. Iar pocăința înseamnă ștergere a păcatelor noastre, prin care îndreptăm răul făcut în noi și în alții.
Așa stând lucrurile, nimeni dintre noi nu poate să spună că nu avem nevoie de toți ceilalți, pentru că Hristos Se vede în fiecare om pe care El l-a creat. Dar dacă vrem să Îl vedem pe Hristos în oameni, trebuie să îi luăm pe toți în serios și să îi privim profund.
Și de aceea ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi, pentru că de mântuirea lor se leagă și mântuirea noastră. Fiindcă toți avem nevoie de slava lui Dumnezeu, care e veselia noastră cea veșnică.
Iar postul de carne care începe azi, ca pregătire pentru Postul cel Mare, ne învață că a reduce din mâncarea și din bucuria trupească înseamnă a spori în noi viața duhovnicească. Pentru că postul nostru trebui umplut cu pocăință, cu rugăciune, cu citiri și cântări duhovnicești, cu spovedirea păcatelor și cu împărtășirea cu Domnul, cu priveghere și cu atenție la interiorul vieții noastre duhovnicești.
Vă doresc tuturor numai bine, întărire duhovnicească în acest istovitor post și Dumnezeu să ne mângâie tainic pe fiecare în parte pe măsura nevoințelor noastre! Amin.
[1] Am preluat Sfânta Frescă de aici:
