Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Întâlnirea tainică dintre Șoim și Inorog este îmbrăcată de autor într-o atmosferă grea de poezie:

Inorogul și dreptății bizuit,
și datului cuvânt și giurământ sprijenit
fiind,
după ce cea de obște făclie
lumina supt umbre își duce
și fața pământului
cu brâul întunerecului să încinge
,
din vârvul munților
la locul [locul] numit
în prundiș să coborî,
unde nu după multă vreme
și Șoimul viind,
cu cinste și cu plecăciune
îi dede închinăciune. /…/

După aceasta cu multe chipuri
să arete siliia,
precum macar că din porunca
stăpânească
împotrivnic a fi
s-ar fi vădzut,
însă amintrilea pururea
cu bun gând
și cu chiară inimă
cătră dânsul au fost
și ieste[1].

Așadar, Inorogul și Șoimul se întâlnesc la prundiș, încinși cu „brâul întunerecului”, protejați de adâncul nopții, în mare secret.

Despre soarele-făclie și despre asocierea metaforică a aștrilor cerești cu instrumentele de luminat (făclii, sfeșnice, lămpi, faruri, candele, lumânări etc.) am vorbit pe îndelete cu alte ocazii[2]. Metafora își are sorgintea în Biblie (Fac. 1, 14-17; Înț. lui Iis. Sir., 43. 2, 10 etc.[3]), imaginea respectivă regăsindu-se apoi în literatura universală din timpuri străvechi și până în romantism (și chiar mai târziu) – iar la noi, de la Cazanii (Coresi și Varlaam) până la Arghezi, trecând prin prepașoptiști și pașoptiști, Eminescu și mulți alți poeți moderni (în mod neașteptat, uneori).

Șoimul îl asigură pe Inorog că a avut întotdeauna, pentru el, o „chiară inimă”, adică o inimă clară. Metafora o vom reîntâlni, mult mai târziu, în titlul unei poezii a lui Nichita Stănescu: Clar de inimă (vol. O viziune a sentimentelor).

Scriind obișnuitele sale vorbe de duh, între paranteze, Cantemir compune și o scurtă poezie întru lauda prieteniei:

precum căldura soarelui
din grăunțele putredzite
spicele verdzi a odrăsli face,
așe sufletele înțelepte
din împuțita vrăjmășiie
frumos mirositoare a dragostii flori
a răzsări prefac[4].

După care, „la începătura dialogului/ între dânșii sosiră/ și unul de altul pricine vrăjbii,/ carile și pentru ce ar fi fost,/ a întreba începură”[5].

„Începătura dialogului” însă, pentru iubitorii poveștilor Șeherezadei – adică pentru iubitorii de narațiune sau roman – , ar putea fi puțin (sau mai mult) decepționantă. Pentru că dialogul, care ar fi trebuit să lămurească o istorie, se desfășoară ca și cum s-ar fi întâlnit nu Șoimul cu Inorogul, ci un ucenic al lui Socrate cu Socrate.

De aceea credem că Dan Horia Mazilu are dreptate în aprecierea sa:

„În Istoria ieroglifică, retorica nu este doar știința/ arta alcătuirii cuvântărilor (cel mai adesea texte de atac, mai rar defensive), ci chiar structura unei stări de spirit. Cartea întreagă este construită în duh retoric. […] Cantemir a șlefuit simceaoa limbii. Interminabilele secvențe ritmate și rimate […] își au nașterea în obositoarele exerciții de translare propuse spudeilor claselor de retorică. Translatio însemna metrificarea unei secvențe în proză ori, dimpotrivă, transpunerea în proză a unei poezii. Rezulta așa-numita transcripta oratio.

Sunt convins că remarcabilele exerciții de virtuozitate, des lăudate de cercetători, care întrerup subtil proza Istoriei (și ea având mai peste tot un ritm tainic) […] seamănă cu cele din care Dosoftei (un alt scriitor care a înțeles mărcile stihului ca ornament iar versificarea ca exercițiu retoric) a făcut să crească Psaltirea pre verșuri tocmită[6].

Inorogul, deci, își începe astfel…dialogul:

Toate lucrurile firești
câte soarele vede,
lumineadză și încăldzește,
fără Pricinitoriul clătirii [mișcării] lor
nu numai a nu fi,
ce așeși nici a să gândi
pot.

Una numai
și aceia singură slobodă
voia muritorilor ieste,
carea fără nicio pricină
și fără altă îndemnare
a sa hirișă clătire are
și singură șie
și clătitoriu și clătire a-și fi
și a-și face
poate.

Cătră carea macar că dinafară viitoare
spre clătire-i îndemnătoare
multe și în multe chipuri
a i să adaoge și spre plecarea
într-o parte, trăgătoare,
împingătoare,
asupritoare,
râdicătoare,
lesnitoare,
îngreuitoare,
iușurătoare,
lățitoare,
strâmtătoare
și altele asemenea acestora
a-i vini
și a i să tâmpla
pot.

Însă orice ar fi fapta de făcut,
de bine sau de rău,
de scădere sau de folos,
a o ispiti, a o cerca,
a o afla
și într-o parte clătirea a-și alege
singură șie stăpânitoare
și în toate volnică ieste,
atâta cât vădzind
și înțelegând binele,
din volnica voie răul a urma,
a alege
și a face poate
.

De pre care lucruri
într-această mare și puternică monarhie
carea în pieptul muritorilor să cuprinde,
doaî chipuri sau,
mai adevărat să dzic,
doaî tipare a doaî chipuri
a avea aievea
și tuturor cunoscut a fi
poate.

Adecă unul mai mult decât firesc
și oarece ceresc
și dumnădzăiesc,
iară altul mai gios
și mai puțin decât firesc
și oarece ceriului și firii împotrivă.

Cel dintâi binelui,
cest de pre urmă răului
însoțitoriu
și următoriu
și așeși de tot moștenitoriu
și purtătoriu
ieste.

Că amintrilea,
dinafară clătitoriul
în voia slobodă
putere și biruință de ar avea,
nici voia slobodă slobodă ar fi,
nici de bunătate laudă,
nici de răutate hulă
cu dreptul i s-ar cădea
.

De unde să arată că între muritori
obiceiul voroavii
și deprinderea limbii
în zădar ieste,
cu carea încotro voia
din voia ei să să fie pohârnit vrând,
să ne înștiințăm.

Carea ar fi fost a clătirii pricină
a întreba ne-am obiciuit
și pentru ca zugrăvala răutății
să acoperim,
puterea voii slobode
într-un chip cu altă zugrăvală,
așeși de tot tăgăduim.

Ce oricum ar fi,
greșala învechită
chipul negreșelii luând,
după învechita obiciuire,
dzic, vrere-ași și ași pofti,
iubite priietine, ca să pociu ști,
aceștii asupra mea vrăjmașe
și de cap goană,
carea și ce i-ar fi fost pricina?

Și de nu toată răutatea
din singură voia
și inima muritorilor purcede
,
alta, când, cum, ce, și pentru ce
să fie fost?[7]

E posibil, cum spuneam, ca pe cei care așteaptă curgerea narațiunii, să-i cuprindă exasperarea. După țeremoniile introductive, Inorogul își începe dialogul cu o…lungă disertație despre voința liberă a făpturilor cugetătoare care sunt oamenii.

Suntem, așadar, de acord cu opinia lui D. H. Mazilu, aceea că, în Istoria ieroglifică, aveam de-a face, în primul rând, cu exerciții retorice. Aceste exerciții pot îmbrăca forma filosofării (ca în textul de mai sus), a poetizării, a narațiunii pilduitoare (fabulistice) sau a istorisirii realiste (realistice).

Însă oricare dintre aceste compartimentări ieroglifice presupune metrificarea – acea nelipsită frază ritmată și rimată – care poate fi socotită echivalentul poeziei în concepția epocii. La care, într-adevăr, Dosoftei a apelat ca intermediar al „ritmificării” definitive a Psaltirii (deși a aplicat-o inițial nu la Psaltire, pe care, în proză, a tradus-o cât mai aproape de original, ci la Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului, tipărite la un loc cu Psaltirea în versuri).

Istoria ieroglifică vrea să ne demonstreze că nimic nu se poate sustrage poeziei, care, în mod evident, în concepția lui Cantemir, stă atât în cuvinte (selecția termenilor), cât și în expresii (metaforice), cât și în ritmul frazei.

Poezia este și un exercițiu retoric, iar exercițiul retoric este și poezie, în optica celor vechi ai noștri, mai ales că, pentru ei, modelul imnografic bizantin era încă viu. De aceea cred că ar trebui să privim Istoria ieroglifică nu numai ca roman sau epopee (clasificări valabile, și acestea), ci, în primul rând ca pe o carte de poezie.

Este adevărat că există și pagini în privința cărora nu ne putem acomoda ușor să le considerăm poezie, în virtutea a ceea ce considerăm noi a fi poezia. Pentru cei vechi, însă, atât filosofia sau fabula, cât și istoria propriu-zisă puteau constitui foarte bine subiecte poetice.

Așa încât ar fi bine să dăm crezare autorului când spune, în dedicația către cititori, că „nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă”…[8] .


[1] Idem, p. 224.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 198-208,

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/.

Sau: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 270-274.

[3] În versetele indicate de la Înț. lui Iis. Sir., soarele și luna se numesc „vase” (Biblia 1688): se înțelege că este vorba despre vase de luminat, adică lămpi.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 224.

[5] Idem, p. 225.

[6] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea a III-a: Genurile literare, Editura Universității din București, 2000, p. 566.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 225-226.

[8] Idem, p. 3.

Did you like this? Share it: