Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Problema în dezbatere, la întâlnirea dintre Șoim și Inorog, după exordiul filosofic al Inorogului, este a afla pricina tuturor întâmplărilor negative:

Șoimul răspunsă:
„Celea mai vechi
și mai de demult începături
cum ar fi fost nici a le ști,
nici știute a le grăi
pot

(că precum nu toate avutele
folositoare sint,
așe nu toate știutele
vorovite vreun folos aduc).

Iară din cât și a ști
și a grăi
pot, din ceste
mai de aproape ieste
aceasta, că jiganiia
cu talpa de gânscă,
cu colții de știucă,
adecă Vidra,
vulpea peștelui
și peștele vulpii
,

mai denainte
până din monarhiia dobitoacelor
și a tuturor jiganiilor
a să izgoni,
în mare dragoste și prieteșug
cu Corbul să avea,
atâta cât,

când Corbul din vârvul copaciului crângăiia,
Vidra din fundul pâclei răspundea,
și când Vidra soldzii peștelui înghițiia,
grumadzii Corbului simțiia”[1].

Nichita Stănescu va scrie un poem – despre care am mai vorbit – Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui Vidros (vol. Epica magna), în care un rol e foarte posibil să-l fi jucat, pe lângă balada amintită de Ioana Em. Petrescu[2], și sugestiile din cartea lui Cantemir privitoare la „jiganiia/ cu talpa de gânscă,/ cu colții de știucă,/ adecă Vidra,/ vulpea peștelui/ și peștele vulpii”.

Metamorfoza speciilor e specialitatea lui Cantemir. De fapt, despre cea mai uimitoare metamorfoză dintre toate va povesti în continuare Inorogul:

Numai încă mai dintr-adânc
începătura lucrului a ști ți să cade.
Că precum mai sus ț-am dzis,
toate clătitele firești,
pricina clătitoare firească
cearcă.

Iară în faptele voii slobode
nu pricinile clătitoare,
ce a căror clătite
pricină clătitoare
să fie fost să întreabă /…/.

Însă pre cât lungimea istoriii
ar pofti,
scurtimea vremii mână nu-mi dă,
căci iată și câtăva parte a nopții au trecut
și pre aceasta vreme cineși la ale sale a să afla
s-ar cădea

(căci multe și în multe chipuri
sint sigețile și nălucirile nopților tăcute,
carile prin întunerec îmblă și vâjâiesc,
iară în lumină lovăsc
și rănesc).

 Deci pre cât mai în scurt voi putea
și în puține cuvinte toată lungimea
și lățimea poveștii a cuprinde
mă voi nevoi.

Vii ști dară
că odânăoară
Monocheroleopardalis
din toate jiganiile pământului
mai vestit și mai ales era… [etc.][3]

Despre „nălucirile nopților tăcute,/ carile prin întunerec îmblă și vâjâiesc” am mai discutat, arătând că poezia lui Cantemir, în această privință, își are sursa în niște capitole din Înțelepciunea lui Solomon (Biblia 1688)[4]. Insistența lui Cantemir pe acest subiect ne poate indica însă, laolaltă cu modelul livresc, și o pasiune a autorului, aceea de a asculta și a fi atent la „nălucirile nopților tăcute”.

Graba de a povesti, căci „iată și câtăva parte a nopții au trecut” ne amintește, într-adevăr, de O mie și una de nopți.

Să revenim însă la relatarea Inorogului, despre metamorfozele Monocheroleo-pardalis-ului (Unicorn-leu-panteră).

Acesta fusese mai întâi „mielușel”, născut într-o turmă de oi și, crescând, ajunsese berbec, care înfruntă un lup mare și îl ucide:

Lupul într-acesta chip
vârtos lovit
și rănit,
fără de a doua răzsuflare,
viața pre moarte își schimbă[5].

Aretele [berbecul] mai târdziu
vitejiia ce făcusă cunoscând,
carea măcar că din tâmplare fusese,
însă îndată duhurile cele de arete
ce purta își schimbă

și până în dzuă din oaie în jiganie
și din arete în lup să mută.

(Că tâmplările fericirii
la cei mai mulți obiceile firii
a muta
pururea
s-au vădzut).

Așe berbecele preobrajenie [metamorfoză] ca aceasta
luând,
îndată din neamul său
răzlețindu-să,
după firea lupilor
codrii, câmpii și munții a cutreiera
începu[6].

După o vreme, același se luptă și biruiește un pardos, „a căruia duhuri îndată luând,/ precum din arete lup,/așe din lup pardos să făcu”[7].

Apoi „spre lupta leului să apucă”:

Așe ei în toate dzilele la luptă,
ca la o scoală, să ispitiia
și să deprindea
,
până când pardosul pricepu
că nu altă ceva
de la cea deplin biruință îl împiiedecă,
fără numai iuțimea picioarelor
și sprintiniia carea leul
în trupul său purta.

Că de multe ori pardosul
acmu mai dobândind biruința,
leul, cu iuțimea dinainte-i i să feriia
și cu acesta chip
cea desăvârșită biruință îi tăgăduia.

Pardosul, într-acesta chip
pricina neizbândii sale bine cunoscând,
cătră vârtoase duhurile pardosului,
grea greuimea filului [elefantului]
și sprintină iuțimea inorogului
adaosă
și mai cu de-adins cu ascuțit
și nebiruit
cornul a monocherului [unicornului] într-armându-să,
într-o luptă numai
toată biruința asupra leului dobândi,
în carile îndată
și fără nici o împiedecare să și mută

(că precum nuârii după vânturi aleargă,
așe duhurile după biruințe să pleacă).

Firi, duhuri și puteri ca acestea
născutul miel în sine strângând
și alcătuind,
în doaî hirișe numere și le-au împărțit;
unul: Provatolicoelefas,
altul: Monocheroleopardalis.

Ce dintr-acestea cest mai de pre urmă
mai mult obiciuindu-să,
precum în nume,
așe în fire
Monocheroleopardal
au rămas[8].

Din punct de vedere literar, ideea i-ar fi putut veni din Metamorfozele lui Ovidiu[9], operă care a avut o mare influență, de-a lungul secolelor, în literatura europeană.

Din punct de vedere istoric, însă, alegoria este lesne de înțeles, despre cum Constantin Cantemir (tatăl autorului), prin vitejia sa, din mielușel a ajuns Unicorn-leu-panteră.

Cunoscută e și afecțiunea deosebită a lui Dimitrie pentru părintele său, pentru care mai și răstălmăcește adevărul istoric, pentru a-i acoperi greșelile (a se vedea și Vita Constantini Cantemyrii: cognomento senis Moldaviae principis).

În fragmentele de mai sus avem de-a face cu o metamorfoză spirituală treptată sau „preobrajenie”, cum zice autorul, adică schimbare la față.

În Istoria ieroglifică nu întâlnim metamorfoze propriu-zise, ca în operele lui Ovidiu sau Dante, ci numai insinuări alegorice.

Pentru a deveni epitrop, Ștruțocămila a primit, în paginile ieroglifelor cantemirene, un travesti carnavalesc, după cum am văzut, dar nu s-a preschimbat ea însăși în altceva decât era.

Monocheroleopardalis ajunge, din berbec, Unicorn-leu-panteră, prin schimbarea duhurilor (a condiției sufletești), nu a fizionomiei și fiziologiei sale (ale cărei detalii, dacă ar fi dorit, Cantemir ni le-ar fi putut oferi cu prisosință).

Șirul metamorfozelor sugerează, deci, evoluția psiho-spirituală, prin virtuți personale, a personajului.

Părintele Inorogului este, așadar, Monocheros/ Unicorn și Leopardalis/ Leu-panteră în același timp. Care, pentru aceste calități, a fost ales domn al jigăniilor, iar după moartea sa a lăsat doi moștenitori:

Așe dară, toate firile într-una boțind,
blândețea oii,
înțelepciunea lupului,
cunoștința pardosului,
greuimea filului,
iuțimea inorogului
și vârtutea leului
în sine nebetejite
și nesmintite
le feriia
și, din dzi în dzi
încă mai adăogându-le,
la stepăna cea mai de sus le înălța
și le suia. /…/

Așe cât în vremea stăpânirii lui
nici ochiul nepriietinului
s-au veselit,
nici budzele vrăjmașului s-au zimbit,
nici inima împotrivnicului
s-au învoieșeat.

Ce precum cereștii
(ah) de multe ori peminteștilor
a zavistui s-au vădzut[10],
așe și Monocheroleopardalis
de sigeata lutului mai denainte de vreme nerănit
și de tâmplările țărnii neprăvuit
a rămânea n-au putut,
de vreme ce încă
în puterile firii sale fiind,
în carile a multora
nedejde și viață să rădzima,

cu mare a tuturor pagubă
și nesuferită jele,
cătră cele de sus lăcașuri s-au mutat,
ca cel ce leu între dobitoace
de vârtos să lăuda,
leu între stelele ceriului
în veci să luminedze s-au aședzat[11],
în urma sa doi
numelui său moștenitori,
pre Fil adecă
și pre Inorog lăsind[12].

În locul Inorogului, însă, conducător al țării patrupedelor ajunge Vidra (prin căsătoria cu Mreana, fiica Corbului), care nu după multă vreme își va da la iveală firea: „mai mult pe ascuns decât la ivală îmbla/ și mai cu drag prin fundul apelor/ decât la uscat să primbla”[13].

Dobitoacele, mare parte dintre ele,

acmu vivorul înstreinării
și holbura rătăcirii nemaiputând
suferi,
capetele plecându-și,
cerbicea supt greu
și aspru giugul tirăniii
Vidrii
își plecară
și cineși pre la lăcașurile lor
să înturnară

(că coliba în țarina sa
și bordeiul în pământul său
decât palaturile în streinătate
mai desfătate
și mai frumoase
a fi socotiră)[14].

Inorogul și Filul își caută adăpost „în munții înalți”[15]

și, nu după multă vreme,
din dobitoacele și jigăniile împrăștiiate,
precât mai curând putură,
la un loc le adunară.
Deciia la vrăjitorii vremii aceiia mărgând,
hrismul Pleonexiii
de la capiște Epithimiii
învățat
foarte pre mulcomiș le cântară:

În cindzăci de singeroase
Vom pre cele lăcrămoase,
Ochii umedzi să le ștergem,
La moșie să ne mergem.

Vidra pește, Corbul stârvuri
Cerce-n vârtopi, nu prin vârvuri
Să să urce fără cale
Și să-și cate ale sale[16].

Găsim, aici, în acest nou hrismos, cea de-a patra poezie ermetică inserată de Cantemir în Istoria sa și cea mai reușită dintre toate încercările sale în versuri.

Îl putem considera pe Cantemir primul poet ermetic din literatura noastră, dacă nu luăm în considerare și versurile cu caracter alegoric sau tainic (mistic) ale Psaltirii versificate – ca spre exemplu:

Văzui pre spurcatul suindu-să búor,
S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor.

(Ps. 36, 85-86)

 *

Și tu, oaste svântă, n-ii hi [nu vei fi] ca mainte,
Să te culci afară la tăciuni herbinte,
Ce vei dormi-n casă, de ti-i desfăta-te
’N sân de porumbiță,-ntr-áripi argintate.

După ceafă aur cu lucoare verde
Ț-va slobozî raze, de nu ti-i încrede.
Ț-va stoli-mpărațâi, Cel din ceri, cu slavă,
De-i coperi munțâi fără de zăbavă.

(Ps. 67, 49-56)

Exemplele pot fi multe din Psaltirea în versuri.

Spuneam, nu demult, în comentariul nostru la versurile citate mai sus din Ps. 67 al lui Dosoftei, că este foarte posibil ca Ion Barbu să se fi inspirat din aceste versuri mistice[17].

Se pare că am avut dreptate înaintând ipoteza că Barbu a pus în versuri expresii mistice ale Scripturii, pentru că am găsit și alte exemple[18].

Totodată, cred că și Cantemir s-a inspirat, la rândul lui, din anumite pasaje ale Scripturii, iar Ion Barbu a remarcat și versurile enigmatice ale lui Dosoftei și Cantemir.


[1] Idem, p. 226.

[2] Cf. Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Ed. Viitorul românesc, București, 1998, p. 209-210.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 227.

[4] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, Teologie pentru azi, București, 2015, p, 73-74, 94-105,

http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

[5] Neculce: „Și trăind acolo câțva ani, suptu porunca împărăției, s-au schimbat și el din viiața aceasta lumească”, cf. Ion Neculce, Letopisețul, ed. cit., p. 224.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 227-228.

[7] Idem, p. 229.

[8] Idem, p. 229-230.

[9] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Metamorphoses.

[10] Aici, Cantemir face aluzie la mitologia păgână.

[11] De data aceasta este invocată concepția creștină.

[12] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 230-231.

[13] Idem, p. 234.

[14] Idem, p. 233.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 235.

[17] A se vedea comentariul nostru de aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și viziune poetică în literatura română. Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 115-117,

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[18] Grație traducerilor din LXX ale soțului meu, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, am văzut că versetul din Cânt. Cânt. 3, 6 (LXX): „Cine [este] aceasta, care-se-suie din pustie ca trunchiuri de fum, arzând smirnă și tămâie, din toate prafurile celui-care-face-miruri?”, a inspirat metafora „al Evei trunchi de fum”, din poemul Timbru al lui Ion Barbu.

A se vedea: Sfântul Profet Salomon, Cântarea cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 9-10, http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

Did you like this? Share it: