Scrisoarea I [6]
Despre versul „Căci e vis al neființii universul cel himeric” am mai discutat și am explicat că nu există aici nicio neconcordanță cu gândirea ortodoxă, pentru care viața este vis și părere, umbră și fum, în acord cu ceea ce spune Scriptura.
Universul himeric este universul celor care sunt robi „la același șir de patimi”. Ne amintim că ochii Luceafărului, atunci când dorea dezlegarea de nemurire și scufundarea în lumea celor deșarte, luceau „himeric,/ Ca două patimi”… .
Așa încât nu e nimic contradictoriu în faptul că „universul cel himeric”, adică universul patimilor, este „vis al neființii”. Pentru că patima/ răul este pecetea neființei asupra omului, în cuvintele Sfinților Părinți, poate fi numită și „vis al neființii”.
La fel se poate înțelege și cugetarea Cezarului: „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” (Împărat și proletar).
Sau următoarele strofe din Rime alegorice:
Ce-i lumea asta mă întreb acuma:
Au nebunit-au, sau domnește ciuma?
De-acopăr moartea, ranele hidoase
Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?
„Ba nu – răspunse-atunci Șeherezade –
Nu, nu îi vezi așa precum se cade;
Viața lor un vis al morții este,
Azi pradă ei, iar mâni ea o să-i prade.
Ce afli-n lume? mii de generații.
Popoare mândre sau obscure nații
Demult pieriră și pe-a lor cenușă
Trăiește… cine?… ei! înmormântații”.
„Ce este viitorul? Trecutul cel întors/ E șirul cel de patimi cel pururea retors” (Ca o făclie…).
„La același șir de patimi deopotrivă fiind robi”… (Scrisoarea I).
Neființa naște patimile degradante, dezumanizante și ele sunt o moarte eternă.
„Te obosește/ Eterna alergare” (Împărat și proletar): eterna alergare a acelorași împătimiri omenești după aceleași deșertăciuni lumești.
„Ș-un gând te-ademenește:/ Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”: aici nu e un gând constant sau o certitudine, ci un gând…ademenitor.
Când știi că visu-acesta cu moartea se sfârșește,
Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume – atunci te obosește
Eterna alergare… ș-un gând te-ademenește:
Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi.
(Împărat și proletar)
Chiar dacă cineva vrea să accepte că acest gând ademenitor este profund sceptic și că l-ar fi ispitit chiar pe poet, trebuie totuși să recunoască faptul că Eminescu nu l-a enunțat niciodată ca pe o certitudine a sa, ca pe o cugetare personală cu valoare de adevăr în care ar fi crezut necondiționat, ci întotdeauna l-a remis unor personaje, precum cezarul sau dascălul din Scrisoarea I.
Scepticismul poetului – atâta cât era – nu reprezenta o filosofie de viață cinică, stoică sau schopenhaueriană, așa cum s-a afirmat în repetate rânduri, ci a fost provocat și permanent alimentat de situații existențiale concrete și de faptul că zelul său s-a lovit întotdeauna de inerția, oportunismul și caracterul meschin al celor care-l înconjurau[1].
Însă, atât Maiorescu, cât și Gherea au exagerat în caracterizările lor: unul l-a înfățișat ca pe un idealist rupt de realitate care se complăcea în mizerie, iar celălalt ca pe nefericit (exclusiv) din cauza mediului.
Adevărul este că Eminescu nu filosofa detașat de realitate, ci era profund compătimitor cu suferința semenilor și implicat în viața socială și politică, suferind mai mult din cauza nedreptăților impuse altora decât pentru propria nefericire. În același timp, era un adânc cunoscător al filosofiilor lumii, de la cele mai vechi până la cele mai recente, îndeajuns de mult pentru ca lumea să nu-l corupă cu prezenteismul concepțiilor iar viața să nu-l ia cu totul prin surprindere.
Pe de altă parte, el însuși nu se credea infailibil, nu se considera departe de orice cugetare greșită:
Ah! sufletul de ți-ai stoarce cu simțirea-i și lumina-i
Spre-a le-o da lor…Ei căta-vor mâna de țărână, tina
Cu fireștile-i greșele, ce a fi au trebuit
Spre-a purta acele doruri. Într’o vorb’a obosirei
Într’o faptă nențeleasă, înspirările orbirei
Mult mai mult îi va atrage, decât tot ce ai gândit[2].
Și în acest punct Eminescu se îndepărtează categoric de majoritatea poeților și filosofilor moderni – inclusiv de confrații săi romantici – care afișează o siguranță de sine nezdruncinată.
Însă scriind despre lumea „ca o umbră” și ca „vis al neființii”, Eminescu ne-a făcut să ne gândim la Ps. 22, 4 (cunoscutul verset): „Că, de voiu și mearge în mijlocul umbrei morții, nu mă voiu teame de reale, căci Tu cu mine ești” (Biblia 1688). Sau: „Că, de voi și mearge prin mijloc de umbră de moarte, nu m-oi teame de rău, că Tu cu mine ești” (Dosoftei, Psaltirea de-nțăles). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „umbra morții este viața omenească”[3].
Să mergem mai departe:
În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…
„Gându-l duce”…pe dascăl. Situația este diferită de cea ilustrată în Luceafărul, după cum am specificat în altă parte.
Câteva dintre imaginile poetice de mai sus, după cum am arătat încă din 2007, reprezintă prelucrări ale profețiilor eshatologice din Sfânta Scriptură[4]. Am oferit atunci citatele din Isaia, Ioil, Matei și Apocalipsa, care confirmă afirmația noastră.
Le vom reproduce din nou, de data aceasta după Biblia 1688:
„Pentru că, iată, ziua Domnului vine nevindecată […]. Pentru că stealele ceriului și ralița [constelația Lira sau Sirius] și toată podoaba ceriului lumina nu o vor da, și să va întuneca soarale răsărind și luna nu va da lumina ei” (Is. 13, 9-10).
„Și se vor topi toate puterile ceriului, și se va învălui [înfășura] ceriul ca o carte, și toate stealele vor cădea ca frunzele den vie și în ce chip cad frunzele de la smochin” (Is. 34, 4).
Înaintea feații Lui să va turbura pământul și să va clăti ceriul, soarele și luna [se] va întuneca și stealele vor apune lucirea lor. […] Sunete au răsunat în Valea Judecății, căci aproape e ziua Domnului în Valea Judecății. Soarele și luna [se] vor întuneca, și stealele vor apune lucirea lor.” (Ioil 2, 10; 3, 14-15).
„Iară numaidecât după scârba [durerea] acelor zile, soarele să va întuneca și luna nu va da lumina ei, și stealele vor cădea den ceriu”… (Mt. 24, 29).
„Și văzuiu când să deșchise pecetea a șasea și, iată, cutremur mare s-au făcut, și soarele s-au făcut negru ca un sac de păr, și luna s-au făcut ca sângele, și stealele ceriului au căzut la pământ”… (Apoc. 6, 12-13).
Așa cum se poate observa, comparația căderii stelelor ca frunzele se flă în Scriptură[5] (ca frunzele din vie sau ca frunzele de smochin, zice Sfântul Isaia, cap. 34, pe când Eminescu: „ca frunzele de toamnă” – o specificare pe care Biblia n-a mai făcut-o dar care e de la sine înțeleasă).
Întunecarea luminii soarelui, lunii și stelelor din aceste versete, corespunde înnegririi catapetesmei siderale, din versurile eminesciene. Dacă, în Biserică, pe catapeteasmă se află icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului și Sfinților, care sunt Soarele, luna și stelele cerului spiritual, așa cum se spune în literatura patristică și cărțile românești vechi, Eminescu a inversat cumva imaginea și a numit cerul material catapeteasmă, poate și în virtutea teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul[6] și a altor Sfinți Părinți, care consideră universul o icoană a Împărăției cerești.
De asemenea, soarele roșu ca o rană, din versul eminescian, e o metaforă izvorâtă din imaginea lunii ca sângele din Apocalipsa.
[1] Iritarea și indignarea, cu trimiteri concrete, i-au scăpat uneori în versuri manuscrise, precum acestea, dintr-o variantă anterioară a Scrisorii I:
Și tot mai bună soartă decât la Convorbiri
Ca nimeni să citească a tale isvodiri
La ce mânjești hârtia în șiruri măsurate
Ș’o dai pe mâni [păroase]* de fețe nespălate
Și-ți pierzi a ta viață și creerul să storci
Svârlind mărgăritare în drumul unor porci.
Cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 202.
[2] Idem, p. 181.
[3] Cf. Filocalia, vol. II, op. cit., p. 86.
[4] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/.
Și despre aceeași temă eshatologică, în poezia lui Eminescu, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/19/eminescu-si-ortodoxia-perspectiva-eshatologica-v/.
[5] După ce arată că Turdeanu nu a remarcat apropieri textuale între eshatologia din Scrisoarea I și fragmentele corespunzătoare din Apocalipsa, Edda sau Lamartine, Del Conte face observația că profeția eshatologică a Sfântului Isaia e reprodusă în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf: „Există, în schimb, o imagine: aceea a boltei cerești care se întunecă și a stelelor măturate ca frunzele de toamnă. Ei bine, această imagine o veți găsi în versiunea românească a romanului Varlaam și Ioasaf (pe care Eminescu o avea într-o copie manuscrisă din 1814) și unde într-adevăr citim această parafrază a viziunii lui Isaia, XIII 9-11 [de fapt, Is, 34, 4]: «Și să va strânge ceriul ca o trâmbă și toate stelele vor cădea ca frunzele viei»”, cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 329.
Nu ne îndoim că Eminescu a citit această profeție deopotrivă în Scriptură, cât și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf.
[6] A se vedea lucrarea acestuia, Mystagogia (Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.