Predică în miercurea primei săptămâni a Postului Mare [24 februarie 2015]

Invierea Domnului 2015Iubiții mei[1],

În Utrenia acestei zile avem o cântare care ne vorbește despre lumina postului. E o sedealnă, a treia a slujbei:

facatoare de luminarazele CruciiDe unde înțelegem că postul nostru face lumină în noi și că el ne strălucește pe noi. El este lumina noastră în această vreme.

mult luminosCăci lumânările și candelele din Biserică sunt numai o icoană palidă a luminii celei veșnice.

După cum lumina cerească, pe care Dumnezeu o coboară în Mormântul Său, în sâmbăta pogorârii la Iad, ca o adeverire a realei Lui Învieri cea de a treia zi, este o icoană și mai apropiată de lumina dumnezeiască, însă și ea este departe de aceea. De lumina Lui cea veșnică. Pentru că lumina slavei Lui e văzută doar cu ochii inimii curățiți, doar plini de har și în mod extatic, duhovnicește, tainic. Și lumina Lui cea veșnică este lumina Împărăției Sale.

De aceea, atunci când punem o lumânare aprinsă în sfeșnic, pentru cei vii sau pentru cei adormiți, atunci noi ne rugăm lui Dumnezeu ca tot la fel să îi umple de lumină pe toți ai noștri.

Pentru că toată vremea vieții noastre, care e un timp bisericesc pentru noi, e un timp al umplerii de lumină dumnezeiască, de har, prin toate faptele noastre divino-umane. Căci nu putem să facem nimic bun fără harul Lui. Iar mântuirea noastră e o coslujire cu Dumnezeu, o împreună-liturghisire cu El, pentru că liturghia/ slujirea rugăciunii și a postului și a faptelor bune este una interioară.

Căci acesta e scopul slujbelor Bisericii: ca să le facă pe cele văzute și auzite…niște realități tainice, profunde ale ființei noastre!

De aceea, noi învățăm în Biserică, mai întâi de toate, să ne rugăm cu glas mare și să cântăm lui Dumnezeu. Dar cu timpul rugăciunea noastră devine tot mai rapidă, tot mai fluentă, tot mai interiorizată. Pentru că mintea noastră începe să învețe pe de rost cuvintele rugăciunilor și ale cântărilor, începe să înțeleagă adâncul lor teologic, ele ne liniștesc, ne umplu…până ne învață tăcerea și dulceața tainică a rugăciunii și a cântării.

Căci putem cânta în toată bucuria inimii și în toată pacea minții la strană, după cum ne putem ruga în taină, fiecare în locul unde suntem în Biserică, fără ca să rostim vreun cuvânt cu buzele.

Și acea rugăciune și acea cerere a noastră, a fiecăruia dintre noi…se unește cu rugăciunile tuturor din Biserică…și cu ale întregii Biserici de pe pământ și din cer, ca o singură rugăciune în fața lui Dumnezeu.

Pentru că așa trebuie să vedem rugăciunea noastră și asceza noastră: ca pe o curățire a întregii Biserici, ca pe o unire/ intimizare a tuturor în slava lui Dumnezeu! Fiindcă toate faptele Bisericii sunt spre clădirea aceluiași trup tainic al lui Hristos.

Privit astfel postul nostru, al fiecăruia dintre noi, nu mai e postul nostru…ci postul Bisericii. Tot la fel, Scriptura nu e doar a noastră ci a întregii Biserici și ea trebuie înțeleasă și trăită în simfonie cu toți Sfinții Bisericii. Și Sfinții noștri sunt comuni, și rugăciunile noastre sunt de obște, și slujbele noastre sunt pentru toți, pentru că noi avem, cu toții, toți ortodocșii, o singură Dumnezeiască Tradiție a Bisericii.

Tradiție sfântă și dumnezeiască, pentru că e mărturia vie a Dumnezeieștilor noștri Părinți pentru noi. Din ea învățăm cum să ne mântuim, cum să-I slujim, cum să luptăm cu patimile din noi…și cum, biruindu-le prin harul Său, ne umplem de lumina Lui.

Pentru că Postul Mare al Bisericii, postul de acum, nu e o înmormântare a noastră ci o înviere continuă, interioară, a întregii noastre ființe! El nu este o posomorâre fără gust ci o tresăltare duhovnicească.

Postul acesta este o împrimăvărare a ființei noastre!

Dar pentru a fi o briză de primăvară…postul nostru trebuie să fie plin de rugăciune, de citiri teologice, de traduceri sfinte, de curăție, de milostenie, de iertare, de bunăcuviință.

Și când înțelegi ceva nou dintr-o rugăciune, dintr-o Icoană, dintr-o pagină a Scripturii sau dintr-o carte patristică, atunci tresalți. Ai inima plină, bucuroasă, pășești pe deasupra, peste patimi.

Însă demonii nu dorm! Ei caută mereu, cu obstinație, prin oameni, prin animale, prin lucruri, prin zgomote, prin înfricoșări, prin năluciri, prin împuținarea-inimii, prin tot felul de tertipuri…să ne amăgească. Să ne strice bucuria, împlinirea, pacea…

Fie auzim ceva care ne face curioși…și ocupându-ne de el ieșim din ale noastre, fie ne fac să pierdem timpul cu te miri ce, fie ne îmbolnăvim, fie ne întristăm, fie ne obosim prea mult…toate acestea sunt bucuria demonilor.

Pentru că lor le place să ne piardă timpul, să ne sâcâie, să ne perturbe, să ne înfricoșeze, să ne amăgească…

Și lupta noastră continuă, fără pauză, e tocmai aceea de a transforma timpul nostru în lumină, în frumusețe, în frumusețe interioară. Pentru că muncind sau odihnindu-ne, în noi, tainic, noi luptăm pentru lumina Lui, pentru frumusețea Lui, pentru liniștea Lui…și ele coboară în noi. Pentru că sunt lucrările harului Său, cel unul, dar care produce în noi multe și minunate alinări, tămăduiri și vindecări interioare.

Așadar, iubiții mei, aceasta este vremea care ne umple de lumină!

Pentru ca să vedem tainic razele Crucii și pentru a simți tainic strălucirile cinstitei Patimi și, pentru a vedea, în noi înșine, ziua Învierii cea mântuitoare, trebuie ca acum să ne umplem de lumină.

Pentru că asceza/ suferința noastră pentru bine e trăirea Crucii Lui, la nivelul nostru, iar tot la nivelul nostru trăim și Învierea Lui ori de câte ori ne bucurăm întru El. Crucea e suferința pentru El iar Învierea Lui e bucuria dimpreună cu El.

Pentru că Domnul ne cheamă să ne răstignim patimile, interior, și poftele noastre cele rele și nu să ne subminăm sănătatea psihică și fizică.

Noi nu pledăm pentru flagelarea trupului pentru ca să omorâm patimile sufletului ci pledăm energic pentru transfigurarea interioară a patimilor noastre. Adică pentru canalizarea energiei interioare de la rău spre bine. Fiindcă împotriva enervării, a desfrânării, a lăcomiei, a invidiei, a răutății nu poți lupta din afară ci plecând de la resorturile lor interne. Și împotriva patimilor se luptă sădind și lucrând continuu în noi virtuți dumnezeiești. Dacă sădim curăție, rugăciune, post, atenție, bucurie, facere-de-bine, cântare, slujire, milă, frumusețe în noi, atunci lucrăm interior la antipodul patimilor, care vor să ne petrecem timpul stând și nefăcând nimic.

Așadar, iată, acum e vremea bucuriei! A bucuriei care vine în urma muncii, a postului, a citirii, a slujirii. Și tot ceea ce facem în noi rămâne în noi pururea.

Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne întărească întru toate! Amin.


[1] Sfânta Icoană am preluat-o de aici:

http://www.parohiagurbanesti.ro/wp-content/uploads/2014/04/Invierea-Domnului.jpg.

[2] Triodul grecesc, cf.

http://glt.xyz/texts/Tri/t34.uni.htm/ Triodul, ed. BOR 2000, p. 151-152.

[3] Ibidem/ Idem, p. 153.

Scrisoarea I [8]

Într-adevăr, după ce dascălul termină de închegat trecutul și viitorul lumii („Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă”), reîncepe comentariul poetului (dascălul cu întreaga lui filosofie, n-a fost decât o creație a gândirii sale):

Începând la talpa însăși a mulțimii omenești
Și suind în susul scării pân’ la frunțile crăiești,
De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,
Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți…

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,
Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

„De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”

O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari

Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. [etc.]

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”: „raza ta și geniul morții”.

Unul e în toți”, adică harul lui Dumnezeu care dă viață lumii, raza care ține universul în imperiul ei de lumină.

„Precum una e în toate”, adică moartea pe care Dumnezeu a hotărât-o spre a pune hotar vanităților omenești de toate felurilor, deșertăciunii celor munciți de enigma vieții lor („De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți”), a celor profund egoiști.

Un vers perfect costinian, ca semnificație: soarta „ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc” – deși aliterația ne rememorează mai mult versul lui Cantemir: „Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă” [1].

„Vânturile, valurile” constituie refrenul unui alt poem eminescian, pe aceeași temă a deșertăciunilor: Dintre sute de catarge[2].

Foarte rari sunt aceia mai puțin egoiști, care nu sunt munciți de enigma vieții lor, ci de enigma vieții universului, precum este dascălul care tremură de frig în halatul vechi și care „sprijină lumea și vecia într-un număr”.

Însă Eminescu îl pictează pe acest dascăl în ipostaza unui geniu care crede în nemurirea gloriei postume: „Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice”.

Poetul nu e de acord cu această concepție: „De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe”. Perspectiva lui, a poetului, e mult mai vastă. Pentru că, în mod paradoxal, cel care călătorea cu gândul până la începutul și sfârșitul lumii, care „sprijină lumea și vecia într-un număr”, dascălul adică, nu înțelege valoarea sau greutatea timpului istoric.

Perspectiva lui Eminescu este asemenea celei din Memento mori: „Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-și alungă/ De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,/ – Unde este? nu știu, zice, mai nu știu nici unde-a fost”.

Aceeași situație o întâlnim aici, în Scrisoarea I: „O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,/ Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? /…/ Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,/ O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”.

Eminescu nu se dezminte, atunci când se dezice de slava deșartă a lumii, el, cel care în alte versuri scria chiar:

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte /…/

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

(Rugăciunea unui dac)

Chiar și după moarte, singurii prieteni sunt „Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini /…/ Va geme de patemi/ Al mării [lumii] aspru cânt…/ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi(Mai am un singur dor).

Singurătatea poetului este cea care se opune patimilor.

Pământul acesta, care stă departe de patimile mării lumești, este inconfundabil, în singurătatea sa. Pentru că este pământul celui care, în viață, „ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății” (Odă (în metru antic)) și care rămâne, și după moarte, „în singurătate-mi”, cu ochii la „Luceferi, ce răsar”…, adică la izvorârea de lumină eternă.

De aceea vroia, și cu auzul, să asculte în fiecare seară imnul „Lumină lină”:

Lumină lină a sfintei slave
a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte,
a sfântului, fericitului, Iisuse Hristoase!
Venind [ajungând noi] la apusul soarelui,
văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh,
Dumnezeu.
Vrednic ești, în toată vremea, a fi lăudat
de glasuri cuvioase,
Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață;
pentru aceasta lumea Te slăvește[3].

Imnul vorbește despre faptul că „lumina cea de seară” a asfințirii e picurată de Dumnezeu ca o personificare, pe măsura ochilor noștri, a blândeții „Luminii line” care este Hristos, „Cel ce dă viață” lumii.

Credem, prin urmare, că cel care dorea ca, după moarte, să asculte „Lumină lină” și să vadă luceferii răsărind era un îndrăgostit de puritatea lumii primordiale și nu de Nirvana.

Dacă ar fi căutat Nirvana, cu siguranță nu ar fi amintit, în Mai am un singur dor, de codri și izvoare, de lună, de cântecul frunzișului și de „teiul sfânt” care urma să-și scuture mirul crengilor înflorite.

„Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape”…E altceva decât: „Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,/ Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac).

Însă ambele situații poetice vorbesc limpede despre două dorințe ale poetului care, până la urmă, se întâlnesc: aceea de a se depărta cu totul de lumea aceasta, chiar până la a-i sfâșia inima câinii și a pieri „fără de urmă”, și, totodată, aceea de a continua să simtă natura edenică pe care a iubit-o. Iar depărtarea vehementă de lume și întoarcerea în sânul Paradisului – chiar expuse sub forma unor motive romantice – reprezintă idealuri în concordanță cu cele ortodoxe.

Și dacă Eminescu și-ar fi dorit, cu adevărat – sau cel puțin în unele momente – să piară în stingerea eternă, credem că a intervenit, ca și altădată, Părintele ceresc și i-a reamintit că: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte” (Luceafărul).

Iar Scrisoarea I nu se încheie nici cu imaginile eshatologice și nici cu diatriba poetului împotriva oamenilor mici și nerecunoscători, ci cu tabloul lunii atotstăpânitoare:

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!

Universul întreg e fotosensibil și răspunde printr-un lung fior de lumină, în vreme ce pentru oamenii „supuși puterii sorții” există… „geniul morții”.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 194.

[2] Am comentat poemul aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[3] Rânduiala Vecerniei, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 43.