Într-adevăr, după ce dascălul termină de închegat trecutul și viitorul lumii („Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă”), reîncepe comentariul poetului (dascălul cu întreaga lui filosofie, n-a fost decât o creație a gândirii sale):

Începând la talpa însăși a mulțimii omenești
Și suind în susul scării pân’ la frunțile crăiești,
De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,
Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți…

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,
Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

„De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”

O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari

Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. [etc.]

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”: „raza ta și geniul morții”.

Unul e în toți”, adică harul lui Dumnezeu care dă viață lumii, raza care ține universul în imperiul ei de lumină.

„Precum una e în toate”, adică moartea pe care Dumnezeu a hotărât-o spre a pune hotar vanităților omenești de toate felurilor, deșertăciunii celor munciți de enigma vieții lor („De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți”), a celor profund egoiști.

Un vers perfect costinian, ca semnificație: soarta „ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc” – deși aliterația ne rememorează mai mult versul lui Cantemir: „Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă” [1].

„Vânturile, valurile” constituie refrenul unui alt poem eminescian, pe aceeași temă a deșertăciunilor: Dintre sute de catarge[2].

Foarte rari sunt aceia mai puțin egoiști, care nu sunt munciți de enigma vieții lor, ci de enigma vieții universului, precum este dascălul care tremură de frig în halatul vechi și care „sprijină lumea și vecia într-un număr”.

Însă Eminescu îl pictează pe acest dascăl în ipostaza unui geniu care crede în nemurirea gloriei postume: „Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice”.

Poetul nu e de acord cu această concepție: „De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe”. Perspectiva lui, a poetului, e mult mai vastă. Pentru că, în mod paradoxal, cel care călătorea cu gândul până la începutul și sfârșitul lumii, care „sprijină lumea și vecia într-un număr”, dascălul adică, nu înțelege valoarea sau greutatea timpului istoric.

Perspectiva lui Eminescu este asemenea celei din Memento mori: „Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-și alungă/ De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,/ – Unde este? nu știu, zice, mai nu știu nici unde-a fost”.

Aceeași situație o întâlnim aici, în Scrisoarea I: „O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,/ Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? /…/ Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,/ O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”.

Eminescu nu se dezminte, atunci când se dezice de slava deșartă a lumii, el, cel care în alte versuri scria chiar:

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte /…/

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

(Rugăciunea unui dac)

Chiar și după moarte, singurii prieteni sunt „Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini /…/ Va geme de patemi/ Al mării [lumii] aspru cânt…/ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi(Mai am un singur dor).

Singurătatea poetului este cea care se opune patimilor.

Pământul acesta, care stă departe de patimile mării lumești, este inconfundabil, în singurătatea sa. Pentru că este pământul celui care, în viață, „ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății” (Odă (în metru antic)) și care rămâne, și după moarte, „în singurătate-mi”, cu ochii la „Luceferi, ce răsar”…, adică la izvorârea de lumină eternă.

De aceea vroia, și cu auzul, să asculte în fiecare seară imnul „Lumină lină”:

Lumină lină a sfintei slave
a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte,
a sfântului, fericitului, Iisuse Hristoase!
Venind [ajungând noi] la apusul soarelui,
văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh,
Dumnezeu.
Vrednic ești, în toată vremea, a fi lăudat
de glasuri cuvioase,
Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață;
pentru aceasta lumea Te slăvește[3].

Imnul vorbește despre faptul că „lumina cea de seară” a asfințirii e picurată de Dumnezeu ca o personificare, pe măsura ochilor noștri, a blândeții „Luminii line” care este Hristos, „Cel ce dă viață” lumii.

Credem, prin urmare, că cel care dorea ca, după moarte, să asculte „Lumină lină” și să vadă luceferii răsărind era un îndrăgostit de puritatea lumii primordiale și nu de Nirvana.

Dacă ar fi căutat Nirvana, cu siguranță nu ar fi amintit, în Mai am un singur dor, de codri și izvoare, de lună, de cântecul frunzișului și de „teiul sfânt” care urma să-și scuture mirul crengilor înflorite.

„Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape”…E altceva decât: „Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,/ Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac).

Însă ambele situații poetice vorbesc limpede despre două dorințe ale poetului care, până la urmă, se întâlnesc: aceea de a se depărta cu totul de lumea aceasta, chiar până la a-i sfâșia inima câinii și a pieri „fără de urmă”, și, totodată, aceea de a continua să simtă natura edenică pe care a iubit-o. Iar depărtarea vehementă de lume și întoarcerea în sânul Paradisului – chiar expuse sub forma unor motive romantice – reprezintă idealuri în concordanță cu cele ortodoxe.

Și dacă Eminescu și-ar fi dorit, cu adevărat – sau cel puțin în unele momente – să piară în stingerea eternă, credem că a intervenit, ca și altădată, Părintele ceresc și i-a reamintit că: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte” (Luceafărul).

Iar Scrisoarea I nu se încheie nici cu imaginile eshatologice și nici cu diatriba poetului împotriva oamenilor mici și nerecunoscători, ci cu tabloul lunii atotstăpânitoare:

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!

Universul întreg e fotosensibil și răspunde printr-un lung fior de lumină, în vreme ce pentru oamenii „supuși puterii sorții” există… „geniul morții”.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 194.

[2] Am comentat poemul aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/03/13/dintre-sute-de-catarge/.

[3] Rânduiala Vecerniei, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 43.

Did you like this? Share it: