Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [38]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Dar să ne întoarcem la text, adică la istoria pe care Inorogul o explică Șoimului:
Deci vrăjitorii, jirtfa priimind,
descântecul buiguirii
le citiră,
cu carile întâi pre Corb
în somnul nesimțirii
băgând,
pe Vidră din scaun pohârniră[1].
Filul ajunsese domn, în locul Vidrei, ceea ce stârnise mânia Corbului, care o va aduce înapoi pe tron pe Vidră și își va continua vânătoarea împotriva Filului și a Inorogului:
Iară Inorogul, din bunăvoie
pentru strajea în munți rămâind,
pre Fil la moștenirea părințască
trimasă.
Corbul, de aceasta în știre luând,
de mare mânie cu urgie încins,
cu bogățiia simăț,
de minte răzleț,
cuvinte lăudăroase
și duhuri ca focul de mânioase
a slobodzi începu
și ca acestea, ni în față,
ni în dos,
cu mari îngrozituri dzicea:
„Pentru ce Inorogul
au scos cuiul pre carile
eu l-am bătut?
Pentru ce Filul al său ș-au luat?
și asupra gândului mieu
gând au râdicat?”/…/
Iarăși dulăii ș-au întărtat,
iarăși ogarâi ș-au asmuțat,
iarăși coteii în munți
și în păduri ș-au băgat,
iarăși în câmpi măiestriile,
în dumbrăvi silțele
și în rediuri [crânguri] mrejile ș-au vărsat,
iarăși tot dobitocul au spăriiat
și în toate părțile l-au împrăștiiat. /…/
câtu-i negrul bobului
a lipsi n-au lăsat,
ce dintâiași dată,
toate după voie a isprăvi
neputând,
vremea păștea,
ca când va putea,
atuncea să isprăvască[2].
Cantemir schimbă adesea tonurile, ca în exemplul de mai sus: de la interogația retorică cu accente poetice la jelania baladescă și de aici la exprimarea constatativă cu elemente psihologice traduse în metafore care par populare.
Însă, prin pâra unor „jigănii de sânge mâncătoare”, către Corb, și „pre Vidră/ dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o” [3].
Corbul, deși, prin mijlocirea Lupului, făcuse pace cu Filul și Inorogul, nu își respectase promisiunea, căci, zice autorul Istoriei, „la viclean parola[4] dumnădzăiască/ și basna poeticească/ tot o cinste au”[5]. Însă autorul însuși ne prezintă istoria sa (varianta lui) sub formă de basne poeticești.
Și, astfel, în republica animalelor, conducător ajunsese Struțocămila:
Corbului nici jertfele i s-au priimit,
nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit.
De care lucru,
socoteala într-alt chip
de răutate a-și muta
i-au căutat,
adecă pre proastă jiganiia
Strutocamila în taină luând,
cu multe măgulituri
și învăluituri
o ispiti.
Chipul, statul,
faptul,
îmblatul
și căutatul
în multe ritoricești tropuri lăudându-i,
și precum firea
spre vâlfa [gloria] stapânirii
să o fie făcut, dzicându-i,
[ea] s-au înșelat, au credzut
și așe și ea s-au cunoscut,
săraca, precum la întrebarea ei
frumos s-au pomenit.
Unde Corbul cu siloghismul
de vrednică adeverind-o,
coarnele boului,
coada păunului
și cu penele lui îndatorind-o,
epitrop Leului
și stăpânitoriu dobitoacelor
au pus-o.
Unde și până astădzi,
cu minunea a toată lumea,
stăpânește
(că de multe ori cel greșit
nemerit
și cel nemerit
greșit iese)[6].
La „ritoricești tropuri”, ca și la „basne poeticești”, cum spuneam, recurge din plin chiar autorul Ieroglificei. Căci, zice tot el:
(a lucrurilor știință
nu din părere,
ce din chiară [clara] arătare
să naște,
carea, după materiia ce are,
potrivirea formii înțelegirii
cearcă)
(că voroava laconească
la meșterșug ieste lăudată,
iară materiia adevărul
cu îndelungată și chiară voroavă a să tâlcui,
a celor neminciunoși
și la voroavă izvorâtori
lucru ieste)[7]
Parcă-l auzim pe Eminescu: „Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă”… (Scrisoarea II); „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei). Numai că Eminescu prețuia mult „aticismul limbii” (Scrisoarea I), pe când Cantemir preferă, în locul voroavei laconicești, chiar dacă „la meșterșug ieste lăudată” – ca artă retorică, adică – o „îndelungată și chiară voroavă” care să explice faptele pe îndelete.
Așa este Istoria ieroglifică. Care, fiind cu adevărat îndelungată, nu este însă deloc chiară/ clară, din cauza veșmântului fabulistic.
Iar Șoimul îi răspunde Inorogului:
Vechiu și adevărat cuvânt
între toți să grăiește
(că dreptatea toate biruiește
și adevărul decât toate mai tare ieste),
așijderea (strâmbătatea și lucrătoriul ei
pururea viptul căii sale mănâncă
și băutura toapsăcului[8] său bea).
Ce dară între strâmb și între drept,
între adevăr și între minciună ar fi,
de nu pemintenii,
cereștii vor giudeca
și vor alege.
Ce acmu lucrul rămâne
ca dintr-această a noastră dorită
și nesățioasă împreunare
vechile începături a răutății
să să surpe
și noaî temeliile bunătății
să să arunce [să se pună]
(că mutarea minții,
schimbarea socotelii
și nestarea cuvântului,
numai atunci sint lăudate,
cât din rău spre bine
și din vrajbă spre dragoste
să întorc)[9].
Prima parte a răspunsului cuprinde alte parafraze scripturale (care pot părea multora metafore oarecare), care se înțeleg a fi „vechiu și adevărat cuvânt” (vom cita din Biblia 1688):
„Și [Domnul] Să îmbrăcă cu direptatea ca [și] cu o za și puse misurca [coiful] mântuirei în cap; și Să îmbrăcă în haină de izbândire și cu veșmântul Lui, ca răsplătind răsplătire – ocară împotrivnicilor” (Is. 59, 17-18).
„Direptatea Lui rămâne în veacul veacului” (Ps. 110,3; 111, 3; 111, 8). „Pentru că direptatea fără de moarte iaste” (Înț. lui Sol., 1, 15).
„Cu armă te va încungiura adevărul Lui, nu te vei teme de frică de noapte, de săgeată ce zboară ziua, de lucru ce întru întunearec umblă, de întâmplare [rea] și [de] diavol de amiazăzi. Cădea-va den laturea ta o mie și zeace mii den direapta ta, și cătră tine nu să va apropia [răul sau primejdia]” (Ps. 90, 5-7).
„Unul au scris: «Mai mult poate vinul». Celalalt au scris: «Mai mult poate împăratul». Celalalt au scris: «Mai mult pot muierile, iară preste toate biruiaște adevărul». […] Mare e pământul, și înalt iaste ceriul, și iute la alergat soarele, căci să întoarce întru încungiurarea ceriului și iarăși aleargă la al său loc într-o zi. Au nu e mare cel ce acestea face? Și [dar] adevărul e mare și mai tare decât toate. […] Iară adevărul rămâne și poate în veac, și trăiaște și biruiaște în veacul veacului” (Esdr. 3, 10-12; 4, 34-35, 38).
„Cerca-mă-vor răii și nu mă vor afla. Pentru că au urât învățătura, și frica Domnului n-au ales, nici vrea la ale meale sfaturi să ia aminte, batjocuriia ale meale mustrări. Pentru aceaea vor mânca ale căii lor roade și de a lor necurăție se vor sătura” (Pild. lui Sol., 1, 29-31).
„Mânia bălaurilor, vinul lor, și mânia aspidelor [este] nevindecată” (Deut. 32, 33).
De asemenea, Cantemir amintește de „mutarea minții” sau „schimbarea socotelii” care este bună, dacă este „din rău spre bine”. Sintagmele sale traduc grecescul metanoia, însemnând schimbarea minții, termen binecunoscut în limbajul ortodox, care denumește pocăința.
Puțin mai departe, spunând că
ispita până în de trii ori
ieste a înțelepților,
iară aceiași nepărăsit a ispiti,
a nebunilor[10],
autorul se referea, neîndoielnic, la întreita ispitire a Sfântului Petru, din noaptea de dinaintea Sfintelor Patimi ale Domnului.
Inorogul ezită, însă, să creadă în solia de pace pe care o poartă Șoimul:
Inorogul dzisă: „(Începuturile bune,
o, priietine, din inima bună
și neprepusă [nebănuitoare] izvorăsc,
iară amintrilea, îndoința inimii stând,
îndoite,
întreite
și în multe noduri împleticite
și căptușite
din rost cuvintele ies)[11].
Însă Șoimul îl asigură că vânătorii au obosit căutându-l:
Și de vreme ce adevărul de grăit ieste,
că de nu de tot cu toții a goni
s-au obosit,
însă niciunul între noi odihnit
n-au rămas,
și mai mult grijea din toate dzilele,
decât goana din toate locurile,
sudori de singe ne picureadză
(că ostenința clătirii
sudori pe trup umedzește,
iară grijea neîncetată
vlaga inimii topește)[12].
Sudorile de sânge reprezintă un alt împrumut din Scriptură, de la Lc. 22, 44, unde se relatează despre rugăciunea lui Iisus din grădina Ghetsimani: „Și să făcu sudoarea Lui ca niște picături de sânge picând pe pământ” (Biblia 1688). Cantemir folosește, de asemenea, și expresia „crunte sudori” (însemnând același lucru: sudori de sânge), în alte contexte[13].
Și tot de aici a fost derivată și metafora lacrimi de sânge, care apare de mai multe ori în Istoria ieroglifică, după cum am arătat altădată[14].
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 236. [2] Idem, p. 236-238. [3] Idem, p. 238-239.
[4] S-ar putea să fie prima utilizare a neologismului parolă în literatura noastră. Aici nu are sensul de făgăduință/ promisiune/ jurământ, ci pe cel de cuvânt. Și e curioasă această utilizare, care nu vine din latină, unde, pentru cuvânt, se folosește verbum, ci, din limba italiană sau franceză. Dacă Sfântul Dosoftei era atent să folosească, pe cât posibil, cât mai multe cuvinte românești cu etimon latin, pentru a pune în evidență latinitatea limbii noastre, iată că Dimitrie Cantemir face pasul spre introducerea unor neologisme din limbile latine – deși, în cazul de față, termenul cuvânt, de origine latină, nu avea nevoie de înlocuitor semantic dintr-o limbă neolatină.
Spre exemplu, în Biblie există pilda semănătorului, indicând pe Hristos, Cel care seamănă cuvântul dumnezeiesc (Mc. 4, 14-20). Ne gândim, astfel, că această substituție de termeni i-ar fi putut fi sugerată lui Cantemir de lectura Scripturii Sfinte într-o limbă neolatină, eventual (chiar dacă nu ar fi cunoscut-o foarte bine).
[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 241. [6] Idem, p. 241-242. [7] Idem, p. 242. [8] Toapsăc = ceva toxic, venin, otravă.
[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 243. [10] Idem, p. 244. [11] Idem, p. 243. [12] Ibidem. [13] A se vedea Idem, p. 215, 254.
[14] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, op, cit., p. 228-230, http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.